Sâmbăta Mare: Pogorârea lui Hristos la mohorâtele împărăţii ale morţii

aprilie 30, 2016 Categoria: Articole, Predici

Slujbele recente ne-au dăruit deja nu doar întreg harul, ci şi întreagă bucuria, întregul sens al Sfintelor Zile. Ne-am învrednicit să păşim liturgic cu Domnul din Grădina Ghetsimani până la cumplita Golgotha şi până la mormântul cel de viaţă purtător şi de viaţă dătător, la mormântul străin în care a fost găzduit Domnul trei zile. Şi subliniez: mormânt străin, pentru că Domnul a venit ”la ale Sale, iar ai Săi nu L-au primit”, a venit la ai Săi şi ai Săi nu I-au deschis uşa şi a rămas toată viaţa un străin. Străin pentru lumea pe care a creat-o. Străin pentru poporul cel ales, pentru poporul Lui cel iubit. Străin în moartea Sa, căci nu a găsit nici măcar un mormânt al Lui care să-L primească, ci a fost găzduit în mormântul altuia, al dreptului Iosif din Arimateea.

Azi Domnul S-a pogorât la cămările iadului. Apostolul Petru spune că S-a pogorât acolo şi ”a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3: 19). S-a pogorât până la împărăţiile mohorâte ale morţii, unde nu există zâmbet, S-a pogorât la cele pline de întristare, la cele întunecate, unde nimeni nu zâmbeşte vreodată, ca să caute ”pe Adam cu tot neamul”, toată omenirea, de la Adam şi Eva până la cei care muriseră până în acel moment.

S-a pogorât până la iad şi l-a luminat, iar prin prezenţa Sa iadul s-a făcut rai, iar duhurile celor adormiţi ale drepţilor care se topiseră de aşteptarea şi de dorul Lui, de tânjirea mântuirii Lui, a vieţii, a luminii şi a bucuriei Lui, au săltat şi s-au bucurat.

Pe cât diavolul şi împărăţia lui se amărau primind întru sine pe Biruitorul vieţii, pe atât duhurile Sfinţilor celor adormiţi şi ale Drepţilor se bucurau, se veseleau, săltau, se grăbeau să primească sărutarea de viaţă dătătoare pe care le-o dădea Cel ce Se pogorâse la iad pentru a mântui chiar şi acolo pe om. Iar după Învierea lui Hristos ”multe trupuri ale celor adormiţi”, au înviat Sfinţi şi au intrat în sfântul oraş al Ierusalimului şi s-au arătat multora. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să aibă loc o înviere în parte, nu a tuturor oamenilor, ci doar a celor adormiţi de curând. A oamenilor, adică, care muriseră de câteva zile, de câţiva ani, iar oamenii încă îşi mai aduceau aminte de ei, încă îi mai ştiau. Poate că muriseră în urmă cu 20 de ani, dar existau atâţia în jurul lor care îşi aminteau că cutare Isaia, cutare Iacov, cutare Zaharia, cutare Esther, era poate vecinul care locuise alături, era prietenul nostru, era bunicul, unchiul nostru, mama noastră, tatăl, fratele nostru mai mare. Le era uşor să îi recunoască, şi a îngăduit Dumnezeu să se întâmple această mare minune, ca să nu existe nici cea mai mică îndoială nu numai cu privire la propria Lui înviere, ci şi la învierea universală a tuturor morţilor.

Nu cred că pe Hristos Îl preocupă prea mult dacă noi credem sau nu în învierea Lui. El unul nu are nimic de pierdut sau de câştigat. Îl preocupă însă, şi Îl preocupă chiar foarte tare dacă credem sau nu, pentru că noi suntem cei care pierdem şi noi suntem cei care rămânem în afara viţei, dacă nu credem în El. Rămânem viţe uscate care vor fi mistuite în focul cel nestins al iadului. Asta e ceea ce Îl preocupă. Noi să nu ne pierdem. De altfel, fie credem, fie nu credem, nici nu-I adăugăm ceva, nici nu Îl lipsim de slava Sa, nimic din toate astea. El vrea însă să credem în Învierea Lui, ca să putem crede şi în aşteptata înviere a noastră, a tuturor, de la ziua Judecăţii, când trâmbiţa arhanghelului va suna şi ne va chema. Şi pământul va scoate afară tot ce a primit, lutul va reda chipul trupului, focul tot ce a mistuit, marea tot ce a înghiţit, animalele tot ce au devorat. Vor fi date înapoi trupurile şi, unite cu sufletul, vor învia. Pentru că ”sufletul odată născut nu mai moare”. Moartea sufletului este altceva, alt subiect.

Sufletul nu va mai putea vreodată să piardă conştiinţa existenţei sale, anume faptul că există, însă are două posibilităţi de existenţă. Existenţa să şi-o simtă ca pe una ”bună” sau să o simtă ca fiind ”rea”. Spune Sfântul Grigorie Palama că toţi Îl vor vedea pe Dumnezeu. Toţi vor vedea Lumina necreată a dumnezeirii, dar unii se vor bucura, se vor veseli, vor prăznui, vor zice: ”bine, bine, ce frumos, ce bine, ce plăcut, ce bucurie este aceasta!?”. Iar ceilalţi se vor osândi, se vor mistui, vor suferi, vor pătimi, vor zice: ”vai, vai, vai!”. Adică: ”Oh, vai de mine, o, nenorocirea mea!”.

Este oare uşor să pricepem asta, chiar dacă sunt departe de noi asemenea trăiri? Toţi am trecut printr-o gripă, o viroză. Când avem gripă sau viroză şi ieşim la soare, nu putem să îl suferim. Începem să strănutăm şi să tuşim şi ochii ne lăcrimează şi ne curge nasul, strănutăm – toate astea – şi tremurăm şi spunem: ”vai, să merg cât mai degrabă să mă închid în casă, ca să nu mă mai vadă soarele”. Altul de la lângă tine, care este sănătos se bucură şi spune: ”A! Slavă Ție, Doamne! Ce zi frumoasă este asta! Să stăm puţin la soare să ni se încălzească puţin oasele, să respirăm, să ne bucurăm!”. Nu soarele e de vină. Acelaşi soare este atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Gripa e de vină. Gripa sau viroza este cea care pe primul îl alungă şi îl trimite în casă! La fel este şi aici păcatul, nepocăinţa şi necredinţa, ateismul. Aceasta este boala care îl face pe om să nu sufere Soarele cel înţelegător al Dreptăţii şi să spună: ”vai, vai!” în ceasul când ceilalţi strigă: ”Minunat! Ce frumos!”.

Ne-am închinat, aşadar, am văzut înmormântarea Vieţii, am psălmuit laudele cele prea pline de emoţie, care poartă puternica pecete a poeziei populare, şi mai concret, fără nici o urmă de şovinism, a inimii elene, a sensibilităţii elene. Toate celelalte slujbe pot fi eventual expresia oricăror altor mentalităţi şi structuri sufleteşti. Prohodul însă are această sensibilitate, această subtilitate, nu doar simplu mediteraneană, ci elenă! Acest dor, această căldură a mamei grecoaice! Când o auzi pe Maica Domnului vorbind în Prohod, jeluindu-şi Fiul, ai impresia că e o maică romee care îşi plânge şi îşi jeluieşte fiul. Influenţat de aici, şi Rítsos a scris ”Epitaful”, iar Theodorakis i-a compus o frumoasă coloană sonoră bazată pe imnologia Prohodului. Imnurile acestea care ating atât de aparte cele mai subtile corzi ale inimii creştinului ortodox grec.

Am însoţit, aşadar, în această procesiune sicriul Vieţii ”în nădejdea învierii”. Nu în nădejdea învierii Lui, căci învierea Lui este o certitudine pentru noi! Pe aceasta o ştim. Învierea lui Hristos o prăznuim 365 de zile pe an! În fiecare zi Biserica noastră nici nu uită, nici nu încetează să prăznuiască Învierea. Îl propovăduieşte pe Hristos cel Răstignit, dar în acelaşi timp şi Înviat din morţi.

Am ajuns la odihna Sâmbetei celei Mari: ”Viaţa pătimeşte”, iar seara clopotele ne vor aduna spre a prăznui Învierea din morţi a Domnului. Să facem rugăciune ca Domnul să pregătească şi propria noastră înviere, care să fie o înviere nu spre judecată şi osândă, ci să fie o înviere spre viaţă veşnică şi împreună împărăţire cu El, dimpreună cu Preasfânta Treime, cu Tatăl cel fără de început şi cu Duhul cel Sfânt cel împreună veşnic cu El, dimpreună cu Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, cu toţi Sfinţii, cu protectorii mănăstirii noastre, cu Sfântul Nicolae, cu Sfânta Anastasia Romana, cu Sfântul Grigorie, cu Sfântul protector al fiecăruia, dimpreună cu toţi Sfinţii Îngeri şi Arhangheli, şi să ne bucurăm de acea fericită bucurie a Împărăţiei, unde ”este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi cântă neîncetat: Doamne, slavă Ție!” (Stihiră a Laudelor din Marea Marţi, glasul 2).

Mitropolitul Iosif de Proikonissos
Periodicul Cuviosul Grigorie, 34.
/pemptousia.ro/