Despre omul şi sufletul raţional – Sf. Antonie cel Mare

ianuarie 30, 2016 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

– Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvîrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.

– Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cîrmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întîmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mîntuirea şi desăvîrşirea sufletului.

– Cel ce poate îmblînzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrînaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blîndeţea şi înfrînarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

– Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

– După cum corăbierii cîrmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stîncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gîndurile păcătoase.

– După cum cîrmacii şi cei ce ţin frînele cu sîrguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sîrguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezînd îşi face loc în nemurire.

– Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, rîsul, ocupaţiile şi întîlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.

– Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

– Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele cînd sunt de faţă; iar în dos nu-i bîrfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

– Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întîi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar cînd trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scîrbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

– Dacă întrebuinţăm orice sîrguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atît mai vîrtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mîntuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

– Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gînduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decît măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mîntuiască.

– Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mînca, ci a mînca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrînare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gînd rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mîndrie. Nu e păcat neînfrînarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mîinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, cînd din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

– Nu trebuie să ne mîniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osîndă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mîniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mînia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mîniei.

– Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci tulburat de nălucirile lumeşti sufletul îşi iese din limanul său. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bunăvoie pricini ale muncilor.

– Cuvîntul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tîlcuieşte cuvîntul.

– Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvîntului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvînt nemuritor. Tăcînd înţelegi şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvîntul. Şi rostind cuvînt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mîntuirea.

– Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mîntuirea sufletului.

– Cuvîntul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pămîntul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutînd cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

– Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

– Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

– Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot rîuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzîndu-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzînd în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătîndu-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mîntuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un rîu spre plăcerile necuvenite.

– Sufletul cu adevărat raţional văzînd fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

– Cei ce şi-au înnoroiat veşmîntul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecînd cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

– Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrînarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rînd, ci a sufletului care are minte.

– Cînd te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducîndu-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplîndu-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplîndu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adînc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decît toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Cuviosul Antonie cel Mare