Sfântul Nicolae Cabasila, teolog şi cuvios (1322-1392)

iulie 3, 2015 Categoria: Articole, Vietile Sfintilor

Viaţa

Nicolae Cabasila, vlăstar al Tesalonicului, al doilea oraş ca însemnătate din Imperiul Bizantin târziu, şi-a legat activitatea atât de oraşul său natal, cât şi de capitala imperiului, aflată atunci în plină agonie a ultimului său veac de existenţă. Moderaţia şi blândeţea care-l defineau au făcut ca în epocă să fie umbrit de alţi teologi mai dinamici, însă, ulterior, aceste calităţi i-au conferit un atât de mare prestigiu, încât a ajuns să fie preţuit îndeobşte ca unul dintre cei mai puternici factori ai teologiei ortodoxe şi unul dintre cei mai ortodocşi teologi mistici ai Bisericii. Mult mai mare amploare a căpătat preţuirea sa azi, în toată lumea creştină, decât în timpul vieţii sale.

Numele de familie din partea tatălui era Hamaetós, a renunţat însă la acesta, în ciuda prestigiului pe care-l avea, în favoarea numelui matern, Cabasila, care era legat în epocă de Mitropolitul Tesalonicului, Nil Cabasila, fratele mamei sale. Această vestită familie, foarte probabil de origine din Epir, a dat multe personalităţi valoroase începând din secolul al XIV-lea.

Ipoteza că Nicolae s-a născut în jurul anilor 1300, dominantă până nu demult, a fost cu desăvârşire abandonată în zilele noastre, când cunoaşterea mai bună a condiţiilor de viaţă din epocă ne-a permis aprecieri mai precise. Dat fiind că într-un referat al său întocmit la anul 1351, în care aborda naşterea de prunci şi îi era adresat împărătesei Ana Paleologhina, care locuia pe atunci în Tesalonic, spune că nu împlinise încă al treizecilea an al vieţii, înseamnă că pe atunci se apropia de vârsta de 30 de ani şi, deci, se născuse în jurul anilor 1322-1323. Apoi, faptul că pentru ultima oară este menţionat în 1391, ca destinatar al scrisorilor lui Manuil al II-lea şi ale lui Iosif Vrienios, înseamnă că a murit la scurt timp după această dată.

În acea epocă, Tesalonicul era ”metropola filosofiei”, după cum remarcă Nicolae în encomionul închinat Sfântului Dimitrie, şi se distingea prin valoroasele sale şcoli, fapt care, însă, nu l-a împiedicat pe Nicolae să plece la Constantinopol, adolescent fiind încă, pentru a-şi continua studiile. Tatăl său îi urmărea cu atenţie evoluţia şi îi cerea insistent să îi scrie, Nicolae însă întârzia, justificându-se că-i lipseşte timpul, aşa cum fac toţi studenţii din toate epocile (Epistole 1.2.3). Între materiile de studiu se numărau retorica, ştiinţele fizice şi teologia.

La începutul războiului civil, se pare că Nicolae, încă foarte tânăr fiind, nu s-a implicat, însă în anul următor (1342) a hotărât să se întoarcă în oraşul său natal, care se afla într-o situaţie încă mai dificilă decât capitala. Tulburările din Constantinopol dăduseră impulsul pentru mobilizarea forţelor din celelalte mari centre urbane. În Tesalonic, aristocraţii s-au alăturat lui Ioan Cantacuzino, în timp ce poporul, mişcat de drama împărătesei văduve şi a urmaşului minor, cărora le erau primejduite drepturile, s-a alăturat lui Ioan Paleologul. Sentimentele acestea ale poporului, favorabile împăratului legitim, au fost exploatate de unii demagogi ambiţioşi, care i-au folosit pe zeloţi – o grupare alcătuită din călugări şi cerşetori fanatici – să incite poporul la revoltă.

Astfel, când Cantacuzino a cerut ajutorul administratorului Tesalonicului, Synadinós, indecis la ora aceea de partea cui se va alătura, zeloţii, purtând ca stindard crucea, s-au revoltat şi, după trei zile de măceluri şi jafuri, au luat puterea în iulie 1342, în timp ce Synadinós cu 1000 de aristocraţi s-a refugiat în Gynaikókastro.

Ocuparea şi izolarea oraşului de restul imperiului a făcut ca cei mai mulţi dintre locuitori să ceară o înţelegere cu Cantacuzino şi astfel, în 1345, au trimis la reprezentantul acestuia din Veria o comisie alcătuită din Nicolae Cabasila şi Gheorghios Farmákis. Demersul acesta însă a avut ca urmare o nouă escaladare a tensiunilor din partea zeloţilor, în urma cărora Nicolae abia a scăpat cu viaţă.

După victoria lui Cantacuzino din 1347, Nicolae a fost invitat la Constantinopol de Dimitrios Kydónis, la porunca împăratului, şi de atunci a început etapa politică a vieţii sale, care nu pare să fi durat mai mult de şapte ani. Împăratul a apreciat atât de mult capacităţile tânărului, încât l-a numit, alături de Kydónis, consilier principal. Iată ce scrie Kydónis: ”împăratul l-a învrednicit de multă bunăvoinţă şi l-a făcut chiar unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi sfătuitori” (Cantacuzino, ed. Bonn IV, 107, 18-20).

De altfel, exista pe atunci o situaţie favorabilă lui Nicolae, întrucât Patriarhul Constantinopolului de atunci, Isidor (1347-1349), fusese unul dintre primii săi dascăli din Tesalonic. În septembrie 1347, a făcut parte din delegaţia care l-a însoţit pe Grigorie Palama la Tesalonic pentru întronizarea ca arhiepiscop, dar, după cum se ştie, nu a fost primit de zeloţi, de aceea au plecat împreună în Sfântul Munte şi de acolo Cabasila s-a întors în Constantinopol. Este posibil ca mai târziu să-l fi însoţit pe Cantacuzino în campania militară care a pus capăt rebeliunii zeloţilor (1350).

Răceala dintre cei doi împăraţi, cei doi Ioan, socru şi ginere, Cantacuzino şi Paleologul, a continuat, în timp ce Sinodul din 1351, la care învăţătura isihastă a lui Grigorie Palama a triumfat definitiv, a provocat o nou distanţare între ei. De atunci, Kydónis a înclinat către Paleologul, în timp ce Cabasila către Cantacuzino. Motivele acestei distanţări au fost dogmatice şi eclezialo-politice. În polemica dogmatică, Cabasila a urmat isihasmul, însă cu moderaţia care l-a caracterizat dintotdeauna, în timp ce Kydónis s-a declarat împotriva isihasmului.

Ulterior, în ce priveşte relaţiile cu Biserica Romano-Catolică, Cabasila a fost în favoarea abordării fără concesiuni dogmatice sau ecleziale, în timp ce Kydónis recomanda unirea necondiţionată cu Roma. Împăratul Ioan Cantacuzino era convins că acest gen de relaţii ţin exclusiv de competenţa Bisericii, ştiut fiind că demersul lui Mihail al VIII-lea Paleologul de unire cu Roma a înrăutăţit de fapt situaţia. De aceea, Ioan Cantacuzino a propus convocarea unui Sinod Ecumenic cu participarea tuturor episcopilor din Răsărit şi Apus într-un spaţiu intermediar. Se pare că linia aceasta politică a fost adoptată de împărat în urma sfaturilor lui Nil Cabasila, unchiul lui Nicolae, care, ca mirean, a purtat şi el numele de Nicolae.

Ulterior însă, prin victoria definitivă a lui Ioan Paleologul, în politica bisericească externă s-a impus linia favorabilă unirii cu Roma, însă în politica internă nu s-a obţinut anihilarea isihasmului. Împăratul Ioan al V-lea şi consilierul său principal, Dimitrie Kydónis, au trecut la romano-catolicism, însă, în afara câtorva intelectuali, nu au putut convinge nici un segment al poporului credincios să facă acelaşi pas. Se pare că pentru scurt timp chiar şi Cabasila a fost indecis şi probabil s-a gândit să urmeze exemplul prietenului său, Kydónis, sau cel puţin să îi justifice cumva gestul, dacă acesta este sensul cuvintelor lui Iosif Vrienios dintr-o epistolă a sa: ”te afli de partea nemincinoasă şi adevărată a creştinilor; te-ai eliberat definitiv de facţiunea mincinoasă şi înşelată. Dezamăgit de adunarea acelora, te-ai hotărât să te uneşti cu turma cea sănătoasă” (Epistola lui Iosif Vrienios, ΕΕΒΣ 29 [1959] 31).

După 1354, Cabasila nu pare să se fi mai implicat în treburile politice, însă alături de Patriarhul Constantinopolului, Filothei (1353-1355, 1364-1376), s-a ocupat de cele bisericeşti. În 1362, probleme de familie l-au chemat înapoi în Tesalonic. A încercat să pună sub control acea parte a marii sale averi urbane şi agricole, care îi mai rămăsese în urma jafurilor zeloţilor şi sârbilor. Îndată ce a ajuns în Tesalonic, a fost înştiinţat despre recentul deces al tatălui său, iar anul următor a fost martor al morţii unchiului său, Nil, Arhiepiscopul Tesalonicului. Mama sa a intrat apoi ca monahie la Mănăstirea Sfintei Teodora din Tesalonic.

Nu ne este cunoscut dacă Nicolae a primit sau nu hirotonia întru preoţie, deşi cunoştinţele şi modul de exprimare din cele două scrieri principale ale sale presupun calitatea de cleric. Desigur, opinia că ar fi fost Arhiepiscop al Tesalonicului se bazează pe o confuzie, datorată în principal faptului că unchiul său, Nil Cabasila, a purtat şi el ca mirean numele de Nicolae. Ceea ce poate fi considerat cert este că Nicolae a devenit monah, probabil după intrarea mamei sale în monahism, moment care coincide cu întoarcerea sa în Constantinopol şi cu a doua urcare a lui Filothei pe tronul patriarhal. În ultimii ani ai vieţii a trăit la Mănăstirea Mangánon. Pe la anul 1392 murit în pace şi discret, aşa cum a şi trăit toată viaţa.

Scrierile

Gheorghios Scholarios remarca faptul că operele lui Nicolae Cabasila reprezintă o adevărată podoabă: ”podoabă este pentru Biserica lui Hristos” (Miklosich-Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, II, 27). Potrivit ultimelor studii, am putea spune în plus că scrierile sale se numără printre cele mai bune produse ale literaturii religioase în general. Se disting prin insuflarea dumnezeiescului har, prin vitalitate a expresiei, forţă de convingere, însă, înainte de toate, se disting prin autenticitatea cugetului creştin pe care îl promovează, prin căldura şi adâncimea credinţei.

Dau mărturie că teologia sa are la bază izvoarele Bisericii şi în acelaşi timp vădesc un remarcabil talent scriitoricesc. Metoda şi dispunerea materialului sunt desăvârşite. S-ar putea spune că din punct de vedere al limbii sunt perfecte, dacă nu ar exista o anume dificultate: câtă vreme ideile lui Nicolae sunt clare şi expunerea lor la fel de clară, se observă însă o dificultate în înţelegere. Acest lucru nu se datorează atât demersului de adaptare la dialectul attic, care îl defineşte până la un punct pe autor, cât caracterului eliptic al exprimării sale. Nicolae omite adesea părţi ale ideii pe care o expunea, pentru a-l lăsă pe cititor să le subînţeleagă şi de multe ori chiar şi o parte de propoziţie, de regulă chiar predicatul. Toate acestea însă nu îl împiedică pe cititorul experimentat să se bucure de stilul său robust şi de căldura expresiei.

Viaţa liturgică este subiectul central în jurul căruia se ţese aproape întreaga operă scriitoricească a lui Nicolae Cabasila. Asupra acestuia se focalizează gândirea sa duhovnicească, cuvântul şi creaţia sa, până la un punct chiar şi corespondenţa. Viaţa liturgică este cea care îi inspiră opera în toată amploarea ei.

1. Scrierile duhovniceşti

Prima dintre acestea poartă titlul Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii. Urmând etapă cu etapă Liturghia Sfântului Hrisostom, cu puţine referiri şi la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, realizează o tâlcuire a Dumnezeieştii Liturghii în 52 de capitole. Metoda simbolică a descrierii şi a interpretării pe care o urmează Cabasila, atestată încă din antichitate, a fost definitivată în jurul anului 500 d.Hr. prin expunerea lui Dionisie Areopagitul din Ierarhia Bisericească, la capitolul al III-lea. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa, Gherman în Istoria Bisericească, Nicolae Andídon în Cercetare preliminară a simbolurilor şi tainelor care se săvârşesc la Dumnezeiasca Liturghie, continuă aceeaşi tradiţie.

Nicolae cunoaşte toată această tradiţie ermineutică, o aplică în anumite puncte, acordând atenţie mai ales lui Dionisie, însă demersul său este independent şi original. Pentru el, ca de altfel pentru întreaga Ortodoxie, Liturghia înseamnă jertfa trupului lui Hristos, iar Hristos este deopotrivă jertfitor, jertfă şi primitor al jertfei. De aici porneşte pentru a sublinia că Dumnezeiasca Liturghie este calea fundamentală de transfigurare duhovnicească a lumii. Pâinea liturghiei îi preface pe credincioşi şi îi asimilează, aceştia devin la rândul lor pâini şi, pentru că Pâine este Hristos, şi ei devin hristoşi. Opera a fost scrisă într-o perioadă de maturitate duhovnicească, cu siguranţă după 1363, şi se pare că a cunoscut două rescrieri de către autorul însuşi şi o a treia de către altcineva.

În scrierea Despre viaţa în Hristos oferă o anatomie a vieţii duhovniceşti, pe care o plasează în coordonatele Întrupării, continuată şi actualizată în cele trei Taine fundamentale ale Bisericii. În Cartea I, viaţa duhovnicească este definită ca viaţă în Hristos şi depinde de doi factori, de cel dumnezeiesc şi de cel omenesc. Ofranda factorului dumnezeiesc, realizată prin cele trei Taine, care reprezintă lărgirea şi multiplicarea unicei Taine, Taina Întrupării, este analizată în următoarele trei cărţi: Cartea a II-a – Botezul, Spălarea; Cartea a III-a – Mirungerea, Miruirea; Cartea a IV-a – Dumnezeiasca Euharistie, masa.

În a Cartea a V-a, care este o anexă, analizează simbolismul târnosirii bisericii şi în fragmentul considerat un adaos înfăţişează care este începutul împreună-lucrării, al sinergiei, dintre cei doi factori, dumnezeiesc şi omenesc. Ofranda omului, care se lucrează prin minte (nous) şi voinţă, de la Hristos încoace are loc fără intermediar, în comuniune directă cu Dumnezeu. Subiectul acesta este analizat în ultimele două cărţi, a VI-a şi a VII-a. Întrucât în destule manuscrise lipseşte Cartea a VII-a, la sfârşitul Cărţii a VI-a apare cuvântul ”sfârşit”, de aceea este deja o certitudine că această operă a fost scrisă pe bucăţi. Dacă textul adăugat la Cartea a V-a aparţine lui Cabasila, cu siguranţă el a fost încorporat ulterior de către altcineva.

2. Scrierile filosofice

Cel puţin patru scrieri scurte se referă la subiecte legate de înţelepciunea seculară şi de ştiinţă şi este evident că toate sunt eseuri de studenţie. În primul analizează problematica înţelepciunii seculare din perspectivă creştină, cu exemplificări din antichitatea clasică. În cel de-al doilea se vorbeşte despre criteriul adevărului din perspectiva agnosticismului lui Pyrrho. Într-un eseu astronomic completează unele goluri cu privire la cercetările de astronomie alexandrine, mai ales cele ale lui Ptolemeu. Într-un eseu despre altarul milei din Atena îi îndeamnă pe compatrioţii săi la reconciliere în timpul războiului civil, cu exemplificări din tradiţia statului atenian a secolului al VI-lea î. Hr. Există probabilitatea ca aceste texte să aparţină unchiului său, Nicolae Cabasila, care a fost profesor multe decenii şi abia către sfârşitul vieţii a devenit Mitropolit al Tesalonicului cu numele de Nil.

3. Scrieri ermineutice

Trei minunate discursuri Despre vedenia lui Iezechiel tâlcuiesc conform metodei tipologice şi din perspectivă hristocentrică vedenia avută de Iezechiel pe malurile râului Hovar.

4. Scrieri cu caracter social

Nicolae a alcătuit două eseuri despre naşterea de prunci, dintre care unul a fost prezentat împărătesei Ana Paleologhina. La sfârşitul războiului civil, în 1347, a scris un cuvânt prin care mustră acapararea averii bisericeşti de către puterea politică.

5. Cuvinte la praznice

Dintre cele 12 cuvinte ale lui Nicolae care au fost editate până în prezent, unul, referitor la mântuitoarele Patimi, subliniază dimensiunile universale ale morţii lui Hristos pe Cruce, în timp ce un altul, având ca temă Înălţarea la ceruri, sintetizează lucrarea dumnezeieştii iconomii. Trei omilii se referă la evenimentele principale ale vieţii Născătoarei de Dumnezeu. Trei discursuri sunt închinate Sfântului Dimitrie, dintre care al treilea este scris în 208 de hexametri dactilici. Un cuvânt encomiastic este închinat Cuvioasei Teodora Izvorâtoarea de Mir, în mănăstirea căreia vieţuia ca monahie mama sa. Celelalte cuvinte la praznice se referă la Sfinţii Trei Ierarhi, la Sfântul Nicolae şi la Noul Mucenic Andrei.

6. Epistole

Se păstrează, de asemenea, 17 epistole ale lui Nicolae către rudele sale, către prieteni şi personalităţi distinse din vremea sa. Către tatăl său, către împăratul Ioan Cantacuzino, către preotul Dositei Carantinós, Dimitrie Kydónis şi alţii.

7. Epigrame

Sunt cunoscute 13 epigrame ale lui Nicolae, dintre care două se referă la Sfântul Dimitrie, una la Sfânta Teodora, una la Sfântul Grigorie Palama şi una la unchiul său, Nil Cabasila. Câteva texte polemice care poartă numele său aparţin mai degrabă unchiului său, Nil Cabasila, Mitropolitul Tesalonicului.

Învăţătura

Gândirea lui Nicolae gravitează permanent în jurul evenimentului mântuirii şi al unirii omului cu Dumnezeu. Cunoştea desăvârşit întreaga tradiţie duhovnicească a creştinismului, începând cu hristocentrismul Apostolului Pavel şi realismul Întrupării lui Hristos al Evanghelistului Ioan, continuând cu Ignatie, alexandrinii, Grigorie de Nisa, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, până la Grigorie Palama. Dar nu depindea total de nici o linie de gândire, ci chiar evita sistematic să se refere nominal la Părinţii Bisericii, în afara câtorva excepţii. Linia şi-o stabileşte singur, ο linie însă absolut ortodoxă şi deosebit de captivantă.

Rostul istoriei umanităţii, potrivit lui Cabasila, este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta a fost perspectiva creării omului şi către aceasta tindea prin însăşi alcătuirea lui.

Dintre însuşirile lui Dumnezeu pune în evidenţă două: bunătatea şi dreptatea. În acestea două este sintetizat întregul însuşirilor dumnezeieşti şi ele constituie, în ultimă instanţă, ”virtutea” lui Dumnezeu: ”dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, această dragoste care a mers până la capăt, şi bunătatea, care este dumnezeiasca virtute şi dreptate” (Despre viaţa în Hristos, 1,17). Le examinează pe amândouă din perspectiva lor pozitivă, favorabilă umanităţii, şi înainte de toate, fireşte, bunătatea, care nici nu poate avea o perspectivă negativă. Aşadar, Dumnezeu este prin excelenţă bun. şi firea Binelui este să se reverse şi să se transmită. şi cum toate făpturile doresc Binele, la fel şi Binele se revarsă către toate (Despre viaţa în Hristos, 7,33).

Un rod al acestei revărsări a Binelui este, între altele, crearea omului. Ceea ce defineşte crearea omului este faptul că a fost plăsmuit dintru început după chipul lui Hristos, dintru început a fost asemenea lui Hristos. Aşadar, scopul originar al omului a fost să dobândească unirea cu dumnezeiescul Cuvânt, iar Hristos se face cunoscut în istorie, pentru a reface această unitate dintre Dumnezeu şi om. ”Prin Omul Сel dintru început firea omenească s-a alcătuit din nou”, prin Dumnezeu-Omul. Noi am primit capacitatea de înţelegere pentru a-L cunoaşte pe Hristos, am primit dorinţa pentru a alerga către El, am primit memoria pentru a avea neîncetat în minte pomenirea Lui. Noul Adam a fost modelul lui Adam celui vechi. Astfel, creaţia a fost un stadiu preliminar al Întrupării (Despre viaţa în Hristos, 6,58).

Căderea este un episod pe care Cabasila nu îl trece cu vederea, dar nici nu îl aprofundează. De vreme ce omul a fost plăsmuit pentru Hristos, este clar că episoadele intermediare au o mai mică însemnătate. Prin cădere, omul a regresat la starea de materie amorfă, ”materie fără chip şi fără formă” (Despre viaţa în Hristos, 2,19). Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu inexistenţa, iar coexistenţa cu cel viclean înseamnă moarte duhovnicească.

Lucrarea de împăcare a umanităţii cu Dumnezeu şi a recreării acesteia este săvârşită în comun de Persoanele Sfintei Treimi. ”În vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce săvârşeşte împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El” (Despre viaţa în Hristos, 2,23). A fost realizată însă prin excelenţă de către Fiul, Care a devenit Omul cel nou. Este numit de către Cabasila ”Iisus cel în două firi”. A luat frământătura noastră din Născătoarea de Dumnezeu, singura care a purtat-o înlăuntrul ei în starea de dinainte de cădere şi a predat-o Fiului ei. Aşa cum am văzut, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, după chipul dumnezeiesc, şi chiar şi în cea mai rea stare de cădere a lui a păstrat un nucleu după chipul lui Dumnezeu şi acesta este elementul pe care l-a întâlnit Cuvântul întrupat şi l-a ipostaziat întru Sine.

Împăcarea omului cu Dumnezeu şi facerea din nou a firii omeneşti s-a realizat prin toate stadiile întrupării, însă cu deosebire prin Patimă. Ceea ce a rezultat din acest demers înnoitor este viaţa cea nouă, viaţa în Hristos. Pentru dobândirea ei este nevoie de o dublă ofrandă, a lui Dumnezeu şi a omului. În fapt, viaţa se oferă prin Taine, în care se repetă simbolic şi real întregul parcurs al Întrupării, al Naşterii, al morţii, al Învierii lui Hristos. Astfel, prin Taine ne sălăşluim întru Hristos şi Hristos întru noi (Despre viaţa în Hristos, 4,50). Însă harul sfinţitor este ceva care se insuflă fiecărui om în parte, personal, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului.

Viaţa se dăruieşte personal prin Taine, a Botezului ca început, a Mirungerii ca mijloc, şi a Euharistiei ca final. Astfel, Hristos se revarsă întru noi, ne schimbă, ne preschimbă în ceea ce este El Însuşi. Viaţa se păstrează însă prin voinţa liberă a omului care se nevoieşte într-o luptă ce presupune fuga de gândurile deşarte, studiul duhovnicesc, rugăciune, comuniune neîntreruptă cu Trupul lui Hristos, nevoinţa în dobândirea virtuţilor. În nevoinţă, omul poate folosi această forţă eficientă. Oricât har s-ar dărui omului de la Dumnezeu, fără lucrarea omului harul rămâne în nelucrare.

Omul singur, aşadar, este cel care cucereşte tronul şi îşi aşează singur cununa pe cap, prin propria sa hotărâre. Oamenii sunt cei ce se silesc şi răpesc dumnezeiescul har (Despre viaţa în Hristos, 7,46). Viaţa este forţa care pune în mişcare vieţuitoarele, iar viaţa oamenilor este dragoste. Dragostea este puterea care uneşte ipostasurile diferite şi îl leagă pe om de Dumnezeu într-un asemenea chip, încât omul ajunge să trăiască doar pentru El, să Îl iubească doar pe El, să se bucure doar de El. Astfel omul dobândeşte viaţa (Despre viaţa în Hristos, 7,43).

Felurită este experienţa în strădania de dobândire a vieţii – împărţită între tristeţea pentru căderi şi bucuria pentru cele bune, nu doar pentru cele prezente, ci şi pentru cele nădăjduite. Participarea la Bine determină atitudinea creştinilor: ”căci nevoie este a te bucura de Cel iubit”.

Aceste lucruri pot fi atinse în orice condiţii de viaţă, nu neapărat în pustie. Cabasila subliniază cu deosebire aspectul acesta, prin care vine cumva în contradicţie cu isihaştii şi pustnicii riguroşi, dat fiind că el vorbeşte despre esenţa isihasmului, anume despre suflarea duhovnicească a omului lăuntric, trecând peste metodele tehnice isihaste. Viaţa duhovnicească se dobândeşte cu aceeaşi uşurinţă în lume, ca şi în chilia isihastă, ea nu impune o schimbare a locului, a hranei, vestimentaţiei sau a ritmului de viaţă. Se dobândeşte înlăuntrul omului, pe care Hristos Cel întrupat l-a ridicat din cădere. Nici bisericile, nici alt loc sfânt nu este atât de sfânt pe cât este omul cu care Hristos are comuniune prin firea omenească.

Cei desăvârşiţi, desigur, au ceva mai mult decât virtutea, au însăşi vederea lui Dumnezeu. Desăvârşirea constituie apogeul darurilor lui Dumnezeu, constituie întregul dar al lui Dumnezeu, toate s-au întâmplat în vederea desăvârşirii şi ajungerii la vederea lui Dumnezeu: Raiul cel dintru început, prorociile, Întruparea, Patimile, Moartea. Toate acestea s-au întâmplat ca oamenii să se mute la cer şi să devină moştenitori ai Împărăţiei cereşti: ”Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie? Pe de o parte Hristos se coboară strălucitor din cer pe pământ, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi sori către Soarele dreptăţii! Totul e plin de lumină” (Despre viaţa în Hristos, 6,16).

Însă această experienţă nu aparţine exclusiv vieţii cereşti, pentru că ”viaţa în Hristos începe şi creşte cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea»” (Despre viaţa în Hristos, 1,1). Ea există, aşadar, şi aici. Care sunt însuşirile acesteia s-a văzut parţial în cele spuse mai înainte: dragoste, bucurie, comuniune cu Dumnezeu. Înainte de toate, comuniune. Faptul că omul este unit cu Hristos: suflet cu suflet, Trup cu trup, Sânge cu sânge, îi oferă pacea deplină. Pacea îi face pe cei mulţi un singur om, iară zarva îl face pe cel unul fragmentat în mulţi (Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie 12,8). Pace în Duhul Sfânt este, prin urmare, experienţa unirii cu Hristos, a iubirii netulburate de semeni şi a deplinei împăcări cu noi înşine.

Deşi teologia lui Nicolae Cabasila este insuflată de idealurile isihasmului, poziţia sa diferă de aceea a isihaştilor propriu-zişi în două aspecte fundamentale. Primul este focalizarea asupra Persoanei lui Iisus Hristos, asupra dumnezeieştii iconomii şi a vieţii în Hristos. Al doilea este atitudinea paşnică, care anticipează şi întâmpină orice polemică împotriva celor care nu sunt de acord cu opiniile lui.

Pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila

Preţuirea Sfântului Nicolae Cabasila în Biserică a fost totdeauna profundă, aşa cum o dovedeşte de altfel larga răspândire a celor două scrieri ale sale. Trecerea numelui său în calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc în urma acţiunilor şi referatelor Preasfinţitului Mitropolit al Tesalonicului, kir Panteleímon al II-lea, şi a deciziei Patriarhiei Ecumenice din iulie 1983. Pomenirea lui s-a rânduit pentru 20 iunie/3 iulie.

Macarios Hrisogonos
Sfinţii Tesalonicului. Vol. II. Centrul de Studii hagiologice al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, Tesalonic 1997, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfintei Teodora, pp. 96-109.
/pemptousia.ro/