Despre războiul duhovnicesc

aprilie 6, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Siluan Athonitul

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest război: Domnului i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. Această iubire se face simţită în sufletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfânt dă mărturie sufletului de mântuirea lui.

Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.

Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.

Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.

Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune.

Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu.

Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urâtul intră în sufletul tău.

Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpânire pe tine.

Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei.

Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobândi pace în sufletul tău.

Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobândeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfânt.

Iar când te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvârşită în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfârşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin şi frământă sufletul.

Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce necazuri şi îndură rele?

Suferim pentru că nu avem smerenie. În sufletul smerit viază Duhul Sfânt şi El dă sufletului libertatea, pacea, iubirea şi fericirea.

Suferim pentru că nu-l iubim pe frate. Domnul zice: «Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi fi ucenicii Mei» [In 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfânt şi în deplinătatea ei e cunoscută numai prin Duhul Sfânt. Dar este şi o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci când se străduieşte să împlinească poruncile lui Hristos şi se teme să nu întristeze pe Dumnezeu; şi aceasta e un lucru bun. În fiecare zi însă trebuie să ne silim spre bine şi să învăţăm din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: «Pacea Mea dau vouă» [In 14, 27].

Această pace a lui Hristos trebuie să o cerem lui Dumnezeu, şi Domnul o dă celui ce o cere; şi când o primim, trebuie să o păzim cu sfinţenie şi să o înmulţim; dar cine nu se predă în necazuri voii lui Dumnezeu, acela nu poate cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu.

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gândul: «Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl întristez?», pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoarce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risipitor din Evanghelie: «Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău» [Le 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire.

Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă toate se îndreaptă. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cunoaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Dacă un popor sau un stat suferă, trebuie ca toţi să se pocăiască şi atunci toate se vor îndrepta de la Dumnezeu.

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne smerim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dumnezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dumnezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate dă Domnul harul Său. Fă această experienţă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate iar într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sunt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău.

Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă el simte mila Lui, astfel încât, chiar dacă vorbeşte cu oamenii, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi.

Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate.

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.

Vai mie, că în anii tinereţii mele am trăit rău şi n-am imitat pe acel sfânt plăcut lui Dumnezeu Simeon Stâlpnicul [din Muntele Minunat]. Minunată este viaţa lui. Era de şapte ani când i S-a arătat Domnul, şi el a ştiut de îndată că este Domnul şi L-a întrebat: «Doamne, cum Te-am mâniat?» Domnul a întins mâinile şi a zis: «Aşa M-ai mâniat, dar Eu însumi te-am ridicat. Tu însă stăruie la Mine în fiecare zi».

Aşa trebuie să ne silim spre bine toată viaţa şi, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greşesc nouă, şi atunci Domnul nu-şi va aduce aminte nici El greşelile noastre şi ne va da harul Duhului Sfânt.

Când eram în lume îmi plăcea să iert din suflet şi iertam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram încă frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmaşi.

Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [ In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci totul e un chin. De aceea păziţi iubirea, nu o pierdeţi, măcar că nu e cu neputinţă să o aducem înapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi şi rugăciuni, iar fără iubire viaţa pe pământ e un chin. Dar cine rămâne în rău, acela omoară sufletul – lucru de care să ne păzească pe noi Domnul!

Când sufletul pierde dintr-o pricină oarecare harul pe care i l-a dat Domnul cercetându-l, se întristează puternic după el şi doreşte să-l dobândească din nou. O, cât îl roagă pe Stăpânul ziua şi noaptea să se milostivească de el şi să reverse iarăşi peste el mila Lui. Şi cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecările genunchilor lui. Şi mulţi, mulţi ani se chinuie sufletul căutând harul pe care l-a gustat şi de care s-a îndulcit. Şi vreme lungă încearcă Domnul sufletul, să vadă dacă crede în El; iar sufletul, nevăzând în el dulceaţa Lui pe care a cunoscut-o, iarăşi însetează după ea şi aşteaptă cu smerenie şi este atras nesăturat spre Domnul de dogoarea iubirii.

Cu har e uşor să iubim pe Dumnezeu şi să ne rugăm ziua şi noaptea; dar sufletul înţelept rabdă şi uscăciunea şi nădăjduieşte cu tărie în Domnul, şi ştie că El nu va ruşina nădejdea şi i-l va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată degrabă şi niciodată nu se dă pentru multă vreme; dar sufletul înţelept se smereşte şi iubeşte pe aproapele şi-şi poartă cu blândeţe crucea sa şi aşa biruie pe vrăjmaşii care se străduie să-i depărteze de la Dumnezeu.

Când păcatele ascund de la suflet ca un nor lumina milostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar dacă însetează după Domnul, rămâne neputincios şi lipsit de putere, ca o pasăre închisă într-o colivie; chiar dacă aceasta ar fi într-o dumbravă înverzită, tot nu poate zbura, ca să cânte în libertate cântări de laudă lui Dumnezeu.

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnului, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunoscut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împlinite întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia cerurilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şi de închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă demoni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit degrabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am înţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au început să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vrednic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obiceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii «bătrâni», iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stătea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

«Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.»

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

«Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către demoni»

Iar eu am zis: «Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu».

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

«Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!»

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi El însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întunecos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

«Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întunecată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?»

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproape de noi: «Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor» [Mt 28, 20], şi încă: «Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări» [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce L-a cunoscut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pământ de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, smerenia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaştem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

Ii rog fierbinte pe toţi oamenii: Să priveghem cu pocăinţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harur”. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: «Toată suflarea să laude pe Domnul», şi am auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumnezeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciunea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: «Ce ţi-ai dori de la Dumnezeu, ce dar?», aş răspunde: «Duhul smereniei care bucură pe Domnul mai mult decât toate». Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este preamărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: «Iată, roaba Domnului» [Le 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

Pentru smerenie, sufletul dobândeşte odihnă în Dumnezeu, dar ca să ţină această odihnă, sufletul trebuie să se înveţe multă vreme. Pierdem această odihnă pentru că nu suntem întăriţi în smerenie. Şi pe mine vrăjmaşii m-au înşelat mult. Gândeam în mine însumi: Sufletul meu cunoaşte pe Domnul, ştie cât e de bun şi cât de mult ne iubeşte; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Şi multă vreme n-am putut să mă regăsesc, până când nu m-a povăţuit Domnul, şi atunci am înţeles că din mândrie se arată gândurile rele.

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: «Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos» şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: «Sunt mai rău decât toţi» şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.

Războiul sufletului cu vrăjmaşii ţine până la mormânt. Şi dacă la războiul obişnuit este omorât numai trupul, războiul nostru e mult mai chinuitor şi mai primejdios, pentru că şi sufletul poate pieri.

Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmaşului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, şi pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca şi mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: staţi bărbăteşte şi nădăjduiţi cu tărie în Dumnezeu, şi vrăjmaşii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire şi nici o rugăciune, nici un gând bun nu se pierd înaintea lui Dumnezeu. Adeseori e ca şi cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri şi cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaşte mândria în noi înşine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputinţa sa până ce se smereşte. Când sufletul se smereşte, atunci vrăjmaşii sunt biruiţi şi sufletul află mare odihnă în Dumnezeu.

De două ori am fost în Duhul Sfânt şi de două ori am fost în mare nenorocire şi supus unei grele ispite. Iar o dată a fost îngăduit să fiu ispitit pentru mândrie: harul Sfântului Duh a plecat de la mine şi mă simţeam ca un dobitoc în trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dumnezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unui dobitoc. Am început să mă căiesc şi harul s-a întors. Aceasta a durat trei zile.

Am fost ispitit şi la ceasul rugăciunii, încât nu mai ştiam dacă eram în trup sau în afară de trup, dar sufletul meu vedea pe Dumnezeu. Şi iată că acum ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.

O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfânt, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâhnire de nedescris.

E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai. Cine poate înţelege raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Duhul Sfânt, pentru că raiul este împărăţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Gândeam în mine însumi: «Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele», dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: «Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu». Un curelar din Alexandria gândea: «Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri», şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul.

Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: «Sunt pământ, şi pământ păcătos». Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sunt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu: Uită-te la El! Nu-L pierde «ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău» [In 5, 14], pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim mereu.

Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie era mai bătrân şi mai desăvârşit decât toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, şi Antonie a văzut pe cel care era mai bătrân şi mai desăvârşit decât el.

Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei.

Sfântul Tihon [Zadonski] a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: «Nu te înălţa cu înţelepciunea!»

Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe sfinţi, ca ei să rămână smeriţi până la sfârşit. Cu atât mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobândească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blândeţe, şi înfrânare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sunt cuprinse în ea.

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vorbeau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Maicii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnului. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.

Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.

Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

Sf. Siluan Athonitul
/siluan.trei.ro/