Cuvinte în a Patra Duminică a Postului Mare

martie 22, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. Din cuvintele tale te vei osîndi

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfîntul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.

Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfîntul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvîrşire. Despre această sfîntă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mîntuire: despre cuvînt. Sfîntul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvîntul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfîntul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrînată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.

Orice fel de fiare şi de păsări, de tîrîtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblînzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblînzească! Ea este un rău fără astîmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvîntăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvîntarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfîntul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos. Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osîndite de Dumnezeu.

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvînt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfîntul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frîu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).

Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrînează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor.

Dar cîţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa pînă seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce Însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvînt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adîncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfîrşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osîndire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvînt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvîrşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?

Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfîntul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rînd cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).

Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osîndirea aproapelui, de la clevetire şi bîrfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfîntul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtîndu-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămînă acolo unde se grăieşte în deşert.

Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvîrşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte pînă în adînc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai cînd rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi cînd ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bîrfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

A te înfrîna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrîneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punîndu-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpînirea lor cum alunecă peştele din mîini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrîneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvîntului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei. Cînd se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvîntarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărîmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvîntului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adîncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărîmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.

Dacă binecuvîntarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvîntului. Răspunderea noastră pentru orice cuvînt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.

La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfînta cîntare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…”. Luaţi aminte cu adîncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrîneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.

15 aprilie 1945.

II. Înţelepciunea lumii şi înţelepciunea inimii curate

Vouă, turmei mele, vă voi spune cuvintele pe care Sfîntul Apostol Pavel le-a scris turmei sale filipene, iar voi să le puneţi în inima voastră: Mă rog ca dragostea voastră încă mai mult să prisosească întru cunoştiinţă şi întru toată simţirea, ca să cercaţi voi cele de folos, ca să fiţi curaţi şi fără de sminteală în ziua lui Hristos (Filip. 1, 9).

Cum să le înţelegem? Cum trebuie dragostea noastră să prisosească întru cunoştinţă şi întru toată simţirea? Acestea sunt două domenii cu totul diferite ale cunoaşterii. Primul este cel cu care se ocupă toţi savanţii: ei cercetează natura şi tot ce se săvîrşeşte în ea, acumulează cunoştinţe uriaşe ale înţelepciunii acestei lumi; al doilea este cel la care ajung şi oameni fără nici o ştiinţă de carte; pentru primirea acestei cunoaşteri trebuie să ai doar inimă curată.

Primul domeniu al cunoaşterii, domeniul cunoştinţelor acestei lumi, e mare şi îmbelşugat, însă în el sunt foarte multe contradicţii. Pe deasupra, fiecare savant este informat doar în cele ce privesc specialitatea lui: îndeobşte, chimistul nu ştie astronomie, astronomul nu ştie biologie, sociologul nu ştie legile arhitecturii. În ziua de astăzi nu poate exista un savant care să încapă toate cunoştinţele omeneşti, fiindcă acestea au crescut demult într-o aşa măsură că nimeni nu-i în stare să le încapă. De aceea, fiecare savant stăpîneşte numai o mică parte din toate cunoştinţele despre natură. De acest fapt îşi dădea seama limpede marele savant Laplace, care a zis: „Ceea ce ştim este un fleac, iar ceea ce nu ştim este nemăsurat!”.

Mare gînd! Cît adevăr este în el! Laplace întredeschide uşa care dă în domeniul altor cunoştinţe – al cunoştinţelor despre ceea ce-i neschimbat, veşnic, nepătruns. Dar ce, acest domeniu este cu totul inaccesibil pentru oameni? Ba nu, el este accesibil. Este accesibil doar celor ce se aseamănă cu marele nostru Părinte Ioan Scărarul, a cărui pomenire o prăznuim astăzi. Cu inimă curată, în neîncetată rugăciune şi postire, el şi-a înmulţit dragostea şi astfel a ajuns la cunoaşterea multora dintre cele pe care Laplace le pune în domeniul nemăsurat al celor neştiute de învăţaţi, în uimitoarea sa carte numită „Scara”, el este ca un anatomist care disecă trupul, disecă sufletul, cercetînd tainiţele lui, cercetînd deprinderile noastre păcătoase şi arătînd căile izbăvirii de ele.

Cum se poate dobîndi cunoaşterea aceasta? Nu cum se dobîndeşte cunoaşterea acestei lumi, fiindcă sunt două metode ale cunoaşterii: prima este cunoaşterea cu mintea care analizează faptele, iar a doua, nemăsurat mai importantă, este cunoaşterea prin inima curată, prin dragostea de Dumnezeu, de Hristos. La cei care L-au îndrăgit din toată inima pe Dumnezeu, care se pleacă în fata lui Hristos, în inimile lor curate se acumulează uriaşe, nesfîrşite cunoştinţe din domeniul fără hotar al neştiutului pe care nu-i cunoaşte şi nu îl poate cerceta cu metodele sale ştiinţa. La necredincioşi nu există această cunoaştere cu inima: ei cunosc doar cu mintea şi de aceea nici nu cred.

Mă rog cum se ruga Sfîntul Apostol Pavel ca dragostea voastră să prisosească întru ştiinţă, încît dragostea de Hristos să vă deschidă acest domeniu neasemuit mai important decît înţelepciunea lumii: domeniul veşnicului, domeniul adevărului absolut.

Noi însă ne rugăm însă ca dragostea voastră să prisosească nu doar în dobîndirea cunoaşterii, ci şi întru toată simţirea. Cum poate dragostea să prisosească întru toată simţirea?

Dacă privind la cerul nemărginit cu nenumărate stele, la marea puternică ce se înviforează, la munţii cei înalţi, vă pătrundeţi de simţămîntul evlaviei, fie ca această evlavie înaintea înţelepciunii lui Dumnezeu, care a făcut cerul, şi marea, şi munţii, să prisosească în dragostea faţă de Dumnezeu.

Cînd ne minunăm de zidirile lui Dumnezeu, care sunt întocmite atît de uimitor, în noi creşte simţămîntul de închinare înaintea lui Dumnezeu, Care este Dragoste, creşte dragostea de Dumnezeu Cel înţelept şi Mare, iar dragostea de Dumnezeu este începutul a toată dragostea.

Cînd vă pătrundeţi de simţămîntul milei faţă de oamenii nefericiţi, dragostea voastră să crească din ce în ce mai mult: ea se va aprinde cu văpaie puternică şi va da roade în faptele milosteniei.

Cînd vă veţi înfricoşa înaintea cuiva sau a ceva, amintiţi-vă de cuvintele apostolului Ioan: în iubire nu este frică, ci iubirea desăvîrşită alungă frica (I In. 4, 18). Agonisiţi dragoste care să alunge de la voi orice frică.

Amintiţi-vă că sfinţii mari, cum a fost cuviosul Serafim de Sarov, nu se temeau deloc de fiarele sălbatice, ci le hrăneau cu mîna lor. Iar cuviosul Gherasim, a cărui pomenire am prăznuit-o ieri, avea ca prieten apropiat şi slujitor un leu, căruia îi făcuse bine scoţîndu-i un spin din labă. În aceşti sfinţi nu era frică nici înaintea fiarelor sălbatice, nici înaintea oamenilor, fiindcă ei iubeau toţi oamenii – chiar şi pe tîlharii ce năvăleau asupra lor îi binecuvîntau, îi ocroteau de judecata omenească, aşa cum a făcut cuviosul Serafim. În dragostea lor nemăsurată nu era nici o frică.

Dacă vă biruie invidia, amintiţi-vă de dragoste şi în loc să invidiaţi bucuraţi-vă de bucuria, de succesele celor pe care îi invidiaţi, şi ca urmare dragostea voastră va spori. Dacă vă biruie mînia, dacă vă enervaţi, amintiţi-vă de sfinţi: ei se purtau cu mare dragoste faţă de cei care îi enervau, şi le iertau toate jignirile, şi îşi iubeau vrăjmaşii.

Iată ce înseamnă cuvintele apostolului Pavel despre faptul că dragostea trebuie să prisosească nu numai întru cunoştinţă, ci şi întru toată simţirea. Dar ce spune el despre înţelepciunea învăţaţilor, înaintea căreia mulţi se închină ca nişte robi? Înţelepciunea acestei lumi nebunie este înaintea lui Dumnezeu (l Cor. 3, 19). Iată şi spusele Sfîntului Proroc Ieremia: Nebun este tot omul întru ştiinţa lui (Ier. 10, 14). În minunatul său imn închinat dragostei Sfîntul Apostol Pavel spune: Dragostea nu cade niciodată. Cît despre prorocii – se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfîrşi (l Cor. 13, 8): cunoştinţele vor fi cîndva desfiinţate, desfiinţată va fi înţelepciunea acestei lumi – de Dumnezeu va fi desfiinţată. Apostolul Pavel ne previne: Cunoaşterea îngîmfă, iar dragostea zideşte (I Cor. 8, 1).

Trufaşii se îngîmfă, se mîndresc cu cunoştinţele lor şi cu înţelepciunea lor lumească – cu acea înţelepciune care, după spusele apostolului Pavel, va pieri! Noi, creştinii, să nu ne mîndrim cu înţelepciunea pămîntească, să nu ne mîndrim nici cu înţelepciunea cea preaînaltă dată de Domnul Iisus, fiindcă această înţelepciune, de care erau pline inimile cuvioşilor, duce nu la trufie, ci, dimpotrivă, la smerenia cea mai adîncă, fiindcă atunci cînd omul cunoaşte veşnicele taine dumnezeieşti, cînd inima lui se curăţeşte şi se luminează, din ea sunt izgonite trufia şi îngîmfarea şi în locul lor se sălăşluieşte în inimă sfînta smerenie.

Aşadar, să prisosească dragostea voastră întru cunostiinţă şi întru toată simţirea, pentru ca voi, cunoscînd cele nemăsurat mai bune decît înţelepciunea acestei lumi, să fiţi curaţi şi neîmpiedicaţi în Ziua lui Hristos, plini de roadele dreptăţii lui Iisus Hristos, întru slava şi lauda lui Dumnezeu. Amin.

Sf. Luca al Crimeei