Cuvinte în a treia săptămînă din Postul Mare

martie 15, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. În grădina Ghetsimani

Să nu credeţi că doar pe Cruce a răbdat Domnul suferinţe de nedescris, chinuri cumplite. Chinuri şi mai cumplite au început în grădina Ghetsimani, la lumina lunii. Cum Îl mai sfîşia durerea pe Mîntuitorul! Cît de fierbinte S-a rugat Tatălui Său: Părintele Meu! De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti (Mt. 26, 39)!

Poate că oamenii obraznici se vor gîndi: „Ce laşitate! De a cerut Tatălui ca paharul pătimirilor să îl ocolească, dacă pentru aceste pătimiri a venit în lume?” Din păcate, nu toţi adîncesc ceea ce a trăit Domnul în inima Sa atunci. Nu toţi ştiu de ce a fost atît de chinuitoare rugăciunea Lui către Tatăl Său. Nu toţi se cutremură la gîndul că de pe faţa Lui cădea sudoare de sînge. Totuşi, se cade ca toţi să ştie asta – să ştie că lupta duhovnicească pe care a trăit-o Domnul rugîndu-Se Tatălui Său în grădina Ghetsimani a fost cea mai mare, şi totodată cea mai grea şi mai cumplită încercare din viaţa Lui.

Ei bine, de ce au fost atît de înfricoşătoare suferinţele Lui sufleteşti, chiar faţă de suferinţele Lui trupeşti? De ce s-a întristat atît de mult Hristos înaintea pătimirilor Sale pe Cruce? Gîndiţi-vă: dacă vreunul dintre voi ar ajunge să ia asupra sa păcatele a o sută de oameni şi să dea răspuns pentru ele înaintea lui Dumnezeu, de cîtă groază s-ar umple şi cît de greu l-ar apăsa păcatele străine? Iar Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri.

Oare n-aţi auzit cuvintele marelui proroc Isaia: Iar El pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; certarea împăcării noastre asupra Lui, şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 5-6)? Oare nu aţi citit ce scrie în prima Epistolă a Sfîntului Apostol Petru: El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn… prin a Cărui rană v-aţi vindecat (1 Pt. 2, 24)?

Aşadar, încă din grădina Ghetsimani Domnul s-a întristat sub înfricoşătoarea greutate a păcatelor întregii lumi, pe care le-a luat de bunăvoie asupra Sa, pentru care a trebuit să devină Jertfă înaintea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, fiindcă El – şi nimeni altul – putea răscumpăra păcatele întregii omeniri. Iată de ce sudoare însîngerată picura de pe fruntea Lui, iată de ce S-a chinuit atîta Domnul rugîndu-Se Tatălui Său. Putem oare să ne închipuim măcar chinul acesta? Căci El, ca Om, era Drept, urător a toată nedreptatea şi plinitor a toată dreptatea (Mt. 3, 15). Pe deasupra, El, Atoateştiutor fiind, ştia şi ce vedem noi în zilele noastre, ştia că vor trece veacuri şi neamul omenesc Îl va uita din ce în ce mai mult, chiar va huli şi va defăima numele Lui cel sfînt, ştia că la A Doua Sa Venire Fiul Omului de-abia va mai găsi credinţă pe pămînt (v. Lc. 18, 8).

Fericitul Augustin scria: „Nicăieri nu mă uimeşte atît de mult măreţia şi sfinţenia Domnului Iisus ca aici. Nu aş fi cunoscut toată măreţia facerilor Lui de bine dacă El nu mi-ar fi descoperit cît de mult îl costă”. Noi nu am înţelege întreaga măreţie a Jertfei lui Hristos dacă n-am şti prin ce a trecut El în ceasul cel cumplit al rugăciunii sale din grădina Ghetsimani.

Pe muntele Taborului Domnul, schimbîndu-Se la faţă, a arătat slava Sa cea dumnezeiască celor trei ucenici iubiţi: Petru, Iacov şi Ioan. Prin Dumnezeiasca Purtare de grijă, aceiaşi ucenici aveau datoria să vadă, să audă şi să dea mărturie despre un lucru neasemuit de mare şi însemnat: despre nemăsurata măreţie a nevoinţei duhovniceşti cu care S-a nevoit Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

De ce însă au adormit? O explicaţie simplă este aceea că erau foarte obosiţi după ce au trecut în miez de noapte pîrîul Chedronului şi, ne spune Evanghelia după Luca, erau covîrşiţi de întristare. Să ne gîndim: oare nu putem trage de aici învăţămînt spre zidirea noastră?

Ei au văzut numai în treacăt pătimirile pe care le-a îndurat Domnul Iisus Hristos. Înainte de a începe să se roage, El s-a depărtat de la ei ca la o aruncătură de piatră (Lc. 22, 41). Întreg adîncul înfricoşător, fără fund, al rugăciunii Lui, a fost ascuns de ochii lor. Ei dormeau, însă trezindu-se de trei ori după cuvîntul lui Iisus, au văzut la lumina limpede a lunii cum Se ruga El, au auzit înfricoşătoarele Lui cuvinte – şi au adormit la loc. Nu se întîmplă şi cu noi la fel? Domnul ne-a poruncit: Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca nu cîndva să cădeţi în ispită (26, 41) – iar noi dormim, fiindcă suntem depărtaţi de Domnul, întristaţi, deznădăjduiţi, leneşi sau pur şi simplu nepăsători. Şi cît de mulţi sunt nefericiţii care uită adeseori, cîteodată de tot, pătimirile îndurate pe Cruce de Hristos şi calcă poruncile Fiului lui Dumnezeu, nesocotind sfinţenia Sîngelui Legămîntului, cu care au fost sfinţiţi, şi jignesc Duhul harului (v. Evr. 10, 29)! Trebuie să plîngem pentru aceştia: mîntuieşte-i, Doamne!

Să ne plecăm, dar, cu frică şi cutremur înaintea nemăsuratei măreţii a pătimirilor lui Hristos. Să cădem la Cruce şi să cîntăm din toată inima: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpîne, şi sfîntă învierea Ta slăvim!„. Amin.

II. Pe Drumul durerii

Am vorbit deja despre faptul că suferinţele Domnului nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, au început încă din grădina Ghetsimani. După aceea L-au bătut peste faţă, L-au îmbrîncit, L-au mînat bătîndu-L în Ierusalim, la arhiereul Caiafa, unde s-au adunat cei mai încrîncenaţi vrăjmaşi ai Lui şi unde L-au batjocorit, L-au scuipat în faţă şi L-au bătut întrebîndu-L în zeflemea: „Proroceşte-ne: cine Te-a lovit?” (v. Mt. 26, 68)

Batjocurile s-au prelungit întreaga noapte, iar dimineaţa devreme Domnul a fost dus în pretoriu, să fie judecat de către Pilat. Înfricoşat de urletele gloatei înverşunate, sălbăticite, Pilat L-a dat pe Hristos la biciuire. L-au biciuit cu sete, folosind biciul roman, care avea mînerul scurt şi un întreg mănunchi de curele împletite cu fir de aramă, de care erau prinse bucăţi de os. Biciuirea era o caznă atît de groaznică încît se întîmpla nu rareori ca cei supuşi la ea să moară. Sîngele nefericiţilor curgea şiroaie, trupul era sfîşiat, se rupeau bucăţi de piele şi muşchi.

De pe Domnul au scos purpura, însă au lăsat cununa de spini, peste care loveau cu băţul ca spinii să se înfigă şi mai adînc în sfîntul Lui cap. Picături mari de Sînge cădeau pe faţă.

După aceea, Domnul a fost dus la moarte pe o străduţă strîmtă, care pînă acum poartă numele de „Drumul durerii” (Via Dolorosa). Pe umerii Lui au pus o Cruce grea, fiindcă cel osîndit la răstignire era silit să-şi poarte crucea pînă la locul execuţiei. Istovit, sleit de biciuire, El a căzut pe drum sub înfricoşătoarea greutate. L-au ridicat bătîndu-L şi L-au pus iarăşi să-şi poarte Crucea, însă El a căzut din nou. Atunci l-au oprit pe un oarecare Simon Cirineul, care se întorcea din ţarina sa, şi i-au poruncit să ducă Crucea lui Hristos. O, fericitul Simon! Ştia el oare ce Cruce purta? Acum ştie, fiindcă pentru purtarea Crucii lui Hristos a fost învrednicit, nu mă îndoiesc, de împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul era însoţit de o gloată uriaşă, fiindcă în zilele Paştilor la Ierusalim se aduna mulţime de popor venit la praznic. Oamenii aveau păreri felurite cu privire la ceea ce vedeau. Femeile plîngeau cu lacrimi amare, fiindcă inimile lor sunt moi şi simţitoare: ele nu puteau privi asemenea pătimiri, asemenea batjocorire a Celui fără de păcat – dar Domnul, auzind plînsul lor, a deschis gura Sa, care tăcuse îndelung, şi a zis: Fiice ale Ierusalimului! Nu Mă plîngeţi pe Mine, ci pe voi plîngeţi-vă şi pe copiii voştri – căci iată, vin zile în care vor zice: „Fericite sunt cele sterpe şi pîntecele care n-au născut şi sînii care n-au alăptat!” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noii” şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”; căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi! (Lc. 23, 28-31). Dacă cu pomul verde, roditor, cu Purtătorul şi Dătătorul vieţii au făcut astfel, ce va fi cu pomul cel uscat al neamului evreiesc, care s-a lepădat de Mesia, care L-a dat unei morţi atît de cumplite, atît de chinuitoare?

Ştim că această prorocie s-a împlinit, aşa cum se împlineşte fiecare cuvînt al lui Dumnezeu: au venit oştile romane şi au dărîmat din temelii toată cetatea şi templul din Ierusalim. La istoricul iudeu Iosephus Flavius, care a trăit în acele vremuri, citim despre grozăviile de nedescris care s-au petrecut atunci, despre cît de înfricoşătoare a fost pedepsirea poporului care L-a răstignit pe Mesia.

Dar să lăsăm femeile să plîngă cu lacrimi curate. Să ne uităm: ce fac bărbaţii care îl însoţeau pe Domnul Iisus? Ce fel de oameni sunt aceştia? Cum pot cei ce cu şase zile înainte L-au întîmpinat pe Domnul cu bucurie mare cînd a intrat în Ierusalim, strigînd: Osana întru cei de sus şi aşternîndu-şi hainele sub picioarele asinului pe care şedea El – cum pot acum să strige cu sălbăticie: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Cum pot să se bucure de ce văd? S-a petrecut un lucru groaznic: folosind în chip samavolnic sfinţita lor putere, căpeteniile lui Israel au molipsit poporul cu ură oarbă către Cel Drept, ură ce a ajuns pînă la cererea ca El să fie omorît, pînă la îngrozitorul urlet: Sîngele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt. 27, 25). Drumul cel greu a fost străbătut, calea durerii s-a încheiat. Au ajuns pe Golgota cea cumplită. Iată, sapă groapa, smulg de pe Iisus toate hainele. Arhanghelii, heruvimii şi serafimii, văzînd aceasta, îşi ascund fata sub aripi îngroziţi. Cel Care a împodobit cu negrăită frumuseţe toată firea de El zidită stă acum gol şi aşteaptă cumplita moarte. Cum pot privi ei goliciunea Lui?!

Crucea e aruncată pe pămînt, pe ea este întins trupul Lui preacurat şi cu piroane groaznice din fier sunt ţintuite pe ea preacuratele mîini prin a căror atingere orbii îşi recăpătau vederea, la al căror semn s-a potolit furtuna pe lacul Ghenizaret şi vijelia s-a curmat. Sunt ţintuite şi picioarele Lui; Crucea e ridicată şi înfiptă temeinic în pămînt. S-a săvîrşit fărădelegea de neînchipuit: oamenii L-au răstignit pe Ziditorul şi Domnul lor. Dintre toate morţile pe care le putea născoci răutatea omenească, aceasta este cea mai groaznică. De-a lungul a cîteva ceasuri, Domnul a suferit chinuri cumplite, pe care cu greu ni le închipuim în deplinătatea lor, fiindcă ele au fost cu adevărat dincolo de răbdarea omenească. Rănile făcute de piroane în mîini continuau a se sfîşia sub greutatea trupului, pricinuind dureri cumplite nervilor de la mîini, întinşi ca nişte strune.

La ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pămîntul (Mt. 15, 33). Soarele s-a întunecat şi şi-a ascuns razele. Iar la ceasul al nouălea a venit clipa cea înfricoşătoare a morţii lui Iisus Hristos. Din pieptul Lui a ţîşnit cuvîntul care pînă acum cutremură lumea creştină: Săvîrşitu-s-a! Săvîrşitu-s-a marea lucrare a răscumpărării neamului omenesc; munţii s-au cutremurat, s-au despicat pietrele şi stîncile, iar catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două de sus şi pînă jos. Poporul, ce nu demult îi cerea moartea, s-a împrăştiat de pe Golgota cu capetele plecate şi lovindu-şi piepturile cu pumnii. Să mergem şi noi, cu capetele plecate şi lovindu-ne piepturile cu pumnii. Să ne amintim că şi pentru păcatele noastre, ca şi pentru păcatele întregii omeniri, a suferit Mîntuitorul aceste înfricoşătoare chinuri şi pătimiri. Amin.

III. Despre tîlhar

Prin toată viaţa Sa Domnul ne învaţă cum trebuie să înfruntăm necazurile şi cum trebuie să ne purtăm cu cei care ni le pricinuiesc. Cutremurătoare, înfricoşătoare, însă şi pline de dumnezeiască măreţie sunt cele din urmă clipe ale vieţii Lui pămînteşti. Cu răutate şi ură, dar nu şi fără spaimă, priveau la chinurile Răstignitului vrăjmaşii Lui de moarte. Iar Domnul, în ciuda cumplitelor pătimiri, continua să iubească şi să mîntuiască. Cu adîncă luare-aminte şi uluire a ascultat rugăciunea Lui pentru răstignitori – Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac – tîlharul răstignit de-a dreapta Lui.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a întors nu o dată spre el sfîntul Său cap, privind stăruitor în ochii şi inima lui cu ochii Săi prealuminoşi, atoatevăzători. O astfel de privire harică tîlharul nu văzuse niciodată în ochii oamenilor obişnuiţi. El a fost uimit şi de faptul că de la Iisus Cel Răstignit, Ce suferea chinuri cumplite, nu se auzeau ţipete şi nici măcar un singur sunet. Din ce în ce mai mult s-a pătruns de conştiinţa faptului că lîngă el nu este răstignit un simplu om, ci Cel neasemuit mai presus decît toţi oamenii.

Citea cuvintele de pe tăbliţa prinsă deasupra capului Celui Răstignit: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”. Neobişnuite erau cuvintele acestea; niciodată nu se scrise astfel despre vreun răstignit, însă Pilat poruncise să se facă un astfel de înscris pentru a-i necăji pe arhierei şi pe cărturari, fiindcă ştia că ei îl clevetiseră din invidie. Pilat nu vrusese să-L răstignească pe Hristos, însă din laşitate n-a îndrăznit să se împotrivească iudeilor, n-a fost în stare să schimbe nimic – dar iată că şi-a vărsat tot amarul neputinţei în acest înscris de pe Cruce, care nu înfierează pe Răstignit, ci pe răstignitorii iudei, care vorbeşte despre faptul că ei L-au răstignit pe împăratul lor. Toţi cei care citeau acest înscris rămîneau nedumeriţi. Şi mai înainte, auzind că Hristos Se numeşte pe Sine „Pîinea Vieţii, Care S-a pogorît din cer”, mulţi iudei puseseră mîna pe pietre ca să îl bată, crezînd că El huleşte. Aceste spuse ale lui Iisus nu-şi găseau loc în conştiinţa lor, erau de nesuferit şi de neînţeles pentru ei. Minţile şi inimile lor erau sfîşiate de îndoială, neştiind ce să mai creadă. Pe de o parte, îl vedeau pe Cel mai mare Făcător de minuni, Care îi vindeca pe cei bolnavi, poruncea valurilor mării, învia morţii, sătura cinci mii de oameni cu cinci pîini; pe de alta, auzeau învinuirile răutăcioase, pline de ură ale arhiereilor şi cărturarilor, care strigau că Domnul huleşte şi calcă legea lui Moise, şi se supuneau orbeşte înrîuririi conducătorilor lor religioşi.

Nici unul dintre ei nu a putut să îl vădească pe Hristos de vreun păcat. Vrăjmaşii Lui au vrut să-şi mulţumească răutatea şi ura batjocorindu-L pe Răstignit. Apropiindu-se de Cruce, ziceau: Pe alţii i-a mîntuit, iar pe Sine nu poate să Se mîntuiască! Dacă este împăratul lui Israil, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă este plăcut Lui, fiindcă El a zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43). Auzind aceste zeflemele, tîlharul se adîncea din ce în ce mai mult în contemplarea adevărului: „Aceştia îl numesc „Fiul lui Dumnezeu”. Şi totuşi, cine este?” Deodată, mintea i-a fost luminată de credinţa adîncă în faptul că alături de el atîrnă pe lemn nu numai împăratul iudeilor, ci un împărat neasemuit mai mare decît toţi împăraţii pămînteşti: împăratul Ceresc şi Stăpînul a toată făptura; a înţeles că El nu este simplu om, ci Cel mai sfînt decît toţi sfinţii, Dumnezeu însuşi în chip omenesc – şi, cutremurat de înţelegerea aceasta, s-a îngrozit de cele ce se petreceau.

Celălalt tîlhar, la fel ca poporul din jur, rostea vorbe de hulă şi spunea: Nu eşti Tu Hristosul? Mîntuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Tîlharul cel înţelept însă căuta să-i închidă gura: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osîndă? „Doar noi suntem osîndiţi după dreptate, în vreme ce El, Acest Sfînt, n-a făcut nici un rău”. Şi a cerut sfios de la Răstignit: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta (Lc. 23, 39-42). Ce spuse uimitoare! Tîlharul a cerut cu smerenie de la Cel fără de moarte doar ca Acesta să-Şi aducă aminte de el, nefericitul şi întinatul, cînd Se va înălţa în împărăţia Sa cea Cerească. Tîlharul cel înroşit de sînge omenesc a mărturisit pe cruce dumnezeirea şi nepăcătoşenia desăvîrşită a Domnului Iisus, Care era răstignit împreună cu el. Ascultaţi uimitorul răspuns pe care l-a primit de la Fiul lui Dumnezeu şi minunaţi-vă: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43).

Pentru dragostea sa de adevăr, pentru credinţa înflăcărată în Fiul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea fierbinte a sfinţeniei Lui, pentru întoarcerea cu toată inima spre El, pentru adîncul nemăsurat al pocăinţei sale, în care nici n-a îndrăznit să ceară iertarea cumplitelor sale păcate, pentru osîndirea de sine bărbătească, cel ce cîndva îşi alesese cu bună ştiinţă ca meserie uciderea şi prădarea celor lipsiţi de apărare a devenit în acea clipită părtaş al fericirii raiului.

Cît de însemnat, cît de adînc mîngîietor lucru este pentru noi, cei apăsaţi de păcate multe, să ştim şi să credem că pînă şi păcătosul cel mai groaznic poate fi într-o clipă miluit, primind intrare în împărăţia Cerurilor prin negrăita milostivire a lui Dumnezeu! Totuşi, unor oameni lipsiţi de înţelepciune, mai ales dintre necredincioşi, le dă prin cap să răstălmăcească pildele uimitoarei milostiviri a lui Dumnezeu după cugetarea lor cea trupească. „Iată”, zic ei, „omul a tîlhărit şi a omorît întreaga viaţă, sau a trăit întreaga viaţă în curvie, şi totuşi este proslăvit. Dar pentru ce? Unde este dreptatea?” Aceşti oameni îşi dau în vileag orbirea duhovnicească, necunoaşterea propriilor păcate, nemilostivirea şi lipsa oricărei înţelegeri a esenţei pocăinţei, a înţelesului acestor spuse ale Domnului: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Mt. 9, 13).

Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvîrşit mulţime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost tîrîtă prin puterea diavolului pe calea desfrîului. Mult au plîns şi s-au rugat pentru ea monahii şi, în cele din urmă, ca să o mîntuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinţi şi cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mîntuirii au cutremurat-o pe Taisia pînă într-atît că aceasta, căzînd la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăinţă şi, lăsînd toate şi lepădîndu-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan. Lăsîndu-se întunericul, au fost nevoiţi să înnopteze în pustie. La miezul nopţii, sfîntul Ioan s-a deşteptat şi a văzut o rază largă de lumină de la cer pînă la pămînt căzînd în locul unde dormea Taisia. În această lumină cerească îngerii înălţau sufletul ei, fiindcă tocmai murise, şi Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocăinţa Taisiei. Ea s-a pocăit nu îndelung, dar cu mare rîvnă şi cu căldură sufletească”.

Aşadar, iată ce are preţ înaintea Domnului: puterea şi adîncimea pocăinţei. Pe acestea noi nu le putem judeca întotdeauna după semne dinafară, dar Domnul vede pînă în adîncul inimii omeneşti, în tainiţele ei neurmat de adînci, El Singur ştie ce are acolo fiecare dintre noi, vede lucrurile de preţ în mijlocul celor nevrednice. El i-a spus pe şleau prorocului Ieremia: De vei scoate lucrul de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea (Ier. 15, 19). Să ne întoarcem însă la tîlharul cel înţelept. Ce vedem în inima lui? Ea i se rupea de pocăinţă pînă-ntr-atît că socotea ca pe un nimic chiar şi suferinţele răstignirii, drept care nici nu cîrtea, ca celălalt tîlhar, ci ar fi fost gata să se osîndească singur la chinuri şi mai mari. Într-adevăr, era răufăcător – dar, fără îndoială, minunile şi predicile Fiului lui Dumnezeu, pe care poate că le văzuse şi le ascultase, îi pătrunseseră adînc în inimă, întipărindu-se puternic. Ceva asemănător s-a întîmplat şi cu alt tîlhar, care a trăit mult mai tîrziu, la sfîrşitul veacului al VIII-lea – începutul veacului al IX-lea. Noi îl numim Varvar – „Barbarul” – fiindcă nici măcar numele acestui om nu ni s-a păstrat. El era musulman fanatic, care omorîse în jurul a trei sute de ortodocşi – dar Domnul l-a întors şi pe un astfel de nelegiuit la pocăinţă în chip uimitor şi mai presus de înţelegerea omenească.

Odată, acest barbar în toată puterea cuvîntului a mers la o biserică de ţară ca, aşteptînd sfîrşitul slujbei, să-l omoare pe preot. Domnul însă a văzut în inima lui focul mocnit al iubirii de Adevăr şi i-a deschis ochii duhovniceşti. Tîlharul a văzut îngerii care slujeau împreună cu preotul şi a înţeles că acesta era om cu viaţă sfîntă. Cu privire la pocăinţa lui putem să judecăm după cele ce s-au întîmplat în continuare.

După ce slujba s-a sfîrşit, el şi-a mărturisit toate păcatele, care erau atît de groaznice, şi a cerut să i se dea voie fără întîrziere să se boteze, după care s-a rugat să fie lăsat să trăiască împreună cu porcii în cocina de pe lîngă casa preotului. Sfîşiat de mustrări aprige de conştiinţă, căindu-se pentru faptele sale de fiară, el a început să se creadă mai rău decît o fiară şi trei ani de zile a mers în patru labe, trei ani a mîncat împreună cu porcii, iar apoi a plecat în pădure, unde a trăit încă doisprezece ani. Cu o asprime uimitoare, el s-a chinuit prin înfometare, prin frig, prin lipsurile de tot felul şi nici nu cuteza să meargă drept, ca toţi oamenii, ci se ţîra pe burtă sau în genunchi.

Cît de mult îşi dorea Varvar să moară pentru Domnul! Şi Domnul l-a învrednicit de sfîrşit mucenicesc. Nişte vînători, luîndu-l drept fiară sălbatică – fiindcă părul îi crescuse, acoperindu-l ca o adevărată blană – l-au săgetat; el însă, murind, le-a mulţumit ca celor mai mari binefăcători. Sfinţenia lui era atît de limpede încît îndată după moartea lui a început cinstirea sfintelor lui moaşte, care au fost mutate în biserică, începînd să izvorască mir tămăduitor şi să facă nenumărate minuni.

Iată adevărata pocăinţă: adîncă, pînă la moarte, pocăinţă în stare să facă minuni! Ce pildă pentru noi! O, dacă s-ar întîmpla şi acum ceva asemănător cu un necredincios venit să vadă cum slujim, să asculte ce citim şi despre ce propovăduim! O, dacă s-ar atinge şi de el puterea lui Dumnezeu şi ar crede dintr-o dată, aşa cum a crezut acest tîlhar Varvar! Dar pocăinţa noastră unde este? Că doar lumina dumnezeiască se revarsă ca un şuvoi necontenit în inimile noastre şi din filele Evangheliei, pe care o citim mereu, şi în timpul slujbelor din biserică, unde mergem statornic. Luminaţi fiind de această lumină, oare nu ne vom schimba, oare nu ne vom speria de păcatele noastre, cum a făcut Sfîntul Varvar şi nu vom striga împreună cu tîlharul cel înţelept: Pomeneste-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta?!

Deci, să nu îi osîndim pe sfinţi cu nechibzuinţă, aşa cum fac necredincioşii şi neortodocşii, ci să ne plecăm în faţa măreţiei pocăinţei lor şi a pildei lor harice. Totodată, să nu pierdem nădejdea în negrăita milostivire dumnezeiască, de care Domnul ne poate învrednici pînă în ultima clipă a vieţii noastre, chiar şi pentru un singur cuvînt de pocăinţă venit din toată inima, chiar şi pentru o rugăciune scurtă, dar plină de credinţă şi nădejde, pentru miluire şi pentru iertarea mulţimii păcatelor noastre. Amin.

23 februarie 1949

IV. Despre închinarea Crucii

În Deuteronom, a cincea carte a marelui prooroc Moise, este scris: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn (Deut. 21, 23). Arhiereii, cărturarii şi fariseii, care L-au răstignit pe Domnul Iisus Hristos ca pe un făcător de rele, stricător al legii lui Moise, au hotărît să-L dea morţii celei mai ruşinoase, ca să înfiereze pe veci numele Lui cu blestemul răstignirii.

O, pizmă şi răutate omenească! Au cutezat să îl numească răufăcător, călcător al legii, pe Cel Care învia morţii, Care l-a înviat chiar şi pe Lazăr cel mort de patru zile, Care deschidea ochii orbilor, făcea minuni nenumărate, poruncea valurilor mării şi vînturilor! Însă Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească.

Şi atunci, pe cine să credem? Pe cei a căror limbă, aprinsă de flacăra iadului, repeta asemenea cuvinte îngrozitoare, sau pe Domnul Iisus Hristos? Noi credem şi mărturisim că pe Cruce a atîrnat nu un răufăcător, ci Jertfa Cea mai mare şi Cea mai sfîntă adusă lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi. Noi ştim că Domnul S-a lăsat de bunăvoie batjocorit şi chinuit.

Să ne amintim ce i-a spus El apostolului Petru, care scosese sabia şi tăiase urechea slugii arhiereului: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? (Mt. 26, 52-53). El, Căruia I se supuneau stihiile, ar fi putut să-i nimicească pe toţi vrăjmaşii Săi, dar nu a făcut asta: a mers de bunăvoie la chinurile cumplite, S-a dat pe Sine spre răstignire.

Nenumăratele soboare ale Puterilor cereşti aşteptau doar un semn al Lui ca să îl apere de ruşinoasa şi groaznica moarte pe Cruce. El însă n-a dat semn, ci S-a suit pe Cruce de bunăvoie. Şi toate Puterile cereşti s-au plecat cu frică şi cutremur în faţa Crucii Lui, înaintea Celui Care S-a dat pe Sine, Şi-a dat Sîngele pentru mîntuirea noastră de păcate, de stăpînirea diavolului.

O, ce păcat înfricoşător, neasemuit de cumplit, au făcut arhiereii, cărturarii şi fariseii din vechime clevetindu-L pe Domnul şi dîndu-L unei morţi de ruşine! Însă au căpătat ceea ce doreau atît de puternic, au atras blestemul asupra numelui şi întregii Lui învăţături? Nu! Dimpotrivă, au fost unealta voii lui Dumnezeu spre proslăvirea de viaţă Făcătoarei Cruci şi a Mîntuitorului lumii.

O mulţime de mucenici ai lui Hristos au fost răstigniţi pe cruci, spînzuraţi pe lemn, dar n-au fost blestemaţi de Dumnezeu, ci strălucesc în ceruri ca nişte stele – nu, nu sunt blestemaţi, ci binecuvîntaţi de Dumnezeu. Pentru răufăcători, spînzurarea va rămîne o ruşine în vecii vecilor, dar pătimirile mucenicilor pentru Domnul îi proslăvesc pe aceştia şi între oameni, şi în ceruri.

Cumplită este rătăcirea sectanţilor, care dispreţuiesc crucea, fiind plini de o ură împotriva ei cum merită numai uneltele morţii criminalilor: securea călăului, spînzurătoarea, ghilotina francezilor, scaunul electric american.

Mi s-a povestit o întîmplare înfricoşătoare ce a avut loc cu mulţi ani în urmă în oraşul Ialta. Nişte băieţi au găsit o cruciuliţă din sidef, au privit-o cu plăcere şi au hotărît s-o dea unei bătrîne care trecea pe acolo şi care li s-a părut femeie de treabă. Aceasta însă era baptistă. Luînd crucea – pe care, fireşte, era şi imaginea Mîntuitorului – a aruncat-o pe pămînt şi a călcat-o în picioare cu înverşunare, făcînd-o bucăţele.

Noi, creştinii ortodocşi, cinstim adînc crucea lui Hristos şi toată viaţa o purtăm pe piept. Nu poartă cruce evreii, musulmanii şi toţi necredincioşii, în rînd cu aceştia se pun sectanţii, care nu înţeleg că crucea lui Hristos a devenit cel mai sfînt odor după ce pe ea a fost întins Trupul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a curs Sîngele Dumnezeu-Omului; nu înţeleg că tot ce a venit în atingere cu Trupul Dumnezeu-Omului primeşte sfinţire mare.

Ei nu cinstesc sărbătorile noastre ortodoxe, printre care şi praznicul Înălţării Crucii Domnului, şi n-au habar de minunea care s-a săvîrşit la Ierusalim în veacul al patrulea, cînd împărăteasa Elena, cea întocmai cu apostolii, a stricat templul păgîn înălţat pe Golgota şi a aflat sub el trei cruci la fel. Trebuia să afle cumva care din ele era crucea lui Hristos. Dumnezeu însuşi a dezlegat nedumerirea. Pe acolo duceau un mort la groapă. Patriarhul Macarie a poruncit să fie oprită procesiunea şi să fie puse crucile găsite asupra celui mort. Cînd au pus pe el cea de-a treia cruce – Crucea lui Hristos – mortul a înviat deodată şi s-a sculat.

Deci, iubiţi Crucea lui Hristos, iubiţi-L pe Hristos, Cel răstignit pe ea! Cu cît vă veţi gîndi mai des, mai mult şi mai adînc la Crucea lui Hristos, la pătimirile Lui, cu atît vi se va face mai curată, mai bună inima, şi gîndurile acestea vor izgoni din ea tot lucrul negru şi spurcat, care împiedică Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă locaş acolo.

Este oare vreun lucru mai folositor pentru noi decît aducerea-aminte statornică de Crucea lui Hristos? Este oare vreun imbold mai puternic spre a urî răutatea vieţii, spre a iubi binele, spre a iubi iubirea? Nu, şi nu poate fi. Tocmai de aceea mii de oameni, care au devenit mai apoi cuvioşi, citind sau auzind despre pătimirile lui Hristos pe Cruce, s-au cutremurat, au uitat de toate cele din lume, le-au părăsit pe toate şi nu i-a mai interesat nimic. Pentru ei, ca şi pentru apostolul Pavel, întreaga lume a fost răstignită, şi ei înşişi s-au răstignit împreună cu Hristos.

Ei şi-au închinat întreaga viată cugetării adînci la pătimirile lui Hristos, au contemplat întreaga viaţă Crucea lui Hristos, şi lacrimi arzătoare curgeau şiroaie din ochii lor curaţi, trăgînd brazde aprinse pe obraji.

Noi suntem departe de ei, dar este foarte bine că în aceste zile sfinte mergeţi la biserică şi ascultaţi cu inimă înfrîntă despre pătimirile lui Hristos, fiindcă aceasta vă va fi balsam pentru suflet, doctorie de patimi, de relele care se cuibăresc în inimă; conştiinţa vă va mustra cînd i se vor aminti pătimirile lui Hristos. Priviţi mai des la Crucea lui Hristos şi vărsaţi măcar o lacrimă pentru Cel răstignit pe ea pentru patimile noastre ticăloase, pentru păcatele noastre fără număr!

Veniţi deci, toţi robii credincioşi ai Domnului Iisus, să ne închinăm şi să cădem cu dragoste la Crucea Lui, prin care El ne-a mîntuit de stăpînirea diavolului. Amin.

Sf. Luca al Crimeei