Cuvinte în prima Duminică a Postului Mare

martie 1, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. Despre fericiri

Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adînc, trăgîndu-i acolo pe cei care, neexersînd înfrînarea, dau frîu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfînt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfîrşit mai preţios decît aurul.

Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie să le păstraţi adînc în inima voastră.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor sărmani, flămînzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi I Cor. 15, 10).

Smeriţi sunt cei care nu se îngîmfă, nu se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci se socot mai prejos decît toţi şi mai răi decît toţi. Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte Însuşi Dumnezeu prin gura prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blînd, şi care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Smerenia este cel dintîi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia (Mt. 5, 4). Cei smeriţi plîng cu uşurinţă; trufaşii nu plîng niciodată pentru păcate.

Dar pentru ce plîng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plîng deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plîns nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plîng gîndindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au săvîrşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).

De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni înverşunaţi în stricăciunea şi desfrîul lor, cum s-a chinuit Dreptul Lot cînd trăia în Sodoma.

Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă sufletul nostru va fi sfîşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvîntul lui Hristos: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. Vor fi mîngîiaţi cu mare, veşnică mîngîiere la Dumnezeu.

În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blînzi, că aceştia vor moşteni pămîntul (Mt. 5, 5). Cine sunt aceşti blînzi, şi ce pămînt vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pămînt, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de pe el (v. 2 Pt. 3, 10), ci un alt pămînt, unul nou: vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor s-au asemănat Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărît fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Care judecă cu dreptate (I Pt. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blînzi, fiindcă blîndeţea este potrivnică trufiei. Blîndeţea este urmarea sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.

În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de puţină pe pămînt.

Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).

În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Pe Însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este urîtă şi scîrboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt totdeauna liniştite, blînde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).

Împăcîndu-i pe alţii şi păstrînd pace cu toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice necazuri. Şi cînd în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cîrtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 10).

Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12). Iată unde înalţă acest sfînt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor.

Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvîrşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvîrşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele Arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: „Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decît cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rînduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecîndu-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu rîzînd cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rînjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, tîrăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osîndă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, cînd toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci cînd dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catîr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mînii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpîrcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutînd să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecîndu-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pîntecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decît fiarele, şi decît dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – avînd o asemenea aşezare rea, nu ne gîndim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cît de urît este…”.

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui Sfînt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atît de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osîndesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfînt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemînd-o şi înjurînd-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrîni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorîţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi, care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar cînd i se spune că e urît să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprîncenele. Ea a învăţat asta uitîndu-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfîntul Apostol Petru: Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Pt. 3, 3-4). Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrîn sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicînd că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpîrci ca să primiţi Trupul Meu şi Sîngele Meu!

Temeţi-vă de mînia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfîntul Botez nu face decît să le sporească osînda. Uitaţi-vă cum trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricît de greu ne-ar veni să le spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – nu o vor moşteni fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl mărturisesc pe Hristos drept Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa lor nu s-au împărtăşit cu Trupul lui Hristos şi cu Sîngele Lui, nu s-au hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.

Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decît cea a nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decît necredincioşii, ci suntem datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor, proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm, lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

27 martie 1949

II. Despre soarta ereticilor

În cea dintîi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfînta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osîndiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.

Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strîmbat sfînta Credinţă Ortodoxă, învăţînd mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgînătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfîntul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpînul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi Sfîntul Apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetînd de stăpînire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfîşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpînire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cîrmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpînirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cîrmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pămînt. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntîmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.

În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvîrşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvîrşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.

O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rînduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strîmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte. Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrîurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.

În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rînduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegînd din Sfînta Scriptură doar locurile care le gîdilă iubirea de sine şi trufia şi respingînd tot ce le contrazice părerile preconcepute.

Trufia şi adînca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.

Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitînd tot trecutul lui, toţi stîlpii seculari ai vieţii lui, uitîndu-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată pînă la cîtă nerozie ajung unii sectanţi.

Sfîntul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).

Iată şi cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa Însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).

Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de Însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădîndu-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?

Nu e păcat mai greu decît schismele şi sfîşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strînsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sîngele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sînge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.

Vedeţi cît de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cît de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfîntul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).

Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punîndu-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.

Sfîntul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).

Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmînd cuvintelor lui, Sfînta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfînta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decît aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfîntul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfînta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mîntui Domnul Iisus Hristos. Amin.

25 martie 1945

III. Despre iconoclasm

Sfînta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începînd din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sîngele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de cîteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atît de crunt la sinodul numit „tîlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încît a murit după trei zile.

Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite. Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvîntul hotărîtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.

Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfîşiind Biserica mai bine de un veac.

De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dîrzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformîndu-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele pînă la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.

Numai atunci cînd pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă. După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită pînă la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfînt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.

Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpîrci prin gurile lor păgîne? Spusele lor arată o adîncă neînţelegere a celei de-a doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sunt în cer, sus, şi din cîte sunt pe pămînt, jos, şi din cîte sunt în apele de sub pămînt; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgîne.

Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcîndu-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.

Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dînd cinstire sfîntului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfîntului zugrăvit în ea. Privind sfîntul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintîi, către prototipul ei.

Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întîmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pămînt, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pămînt Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfîntul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvîntat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămîne pururea harul Meu”. Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit cîte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu?

Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cît de păgîne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfîntul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcînd şi ruşinînd toate ereziile şi schismele.

Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mîhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe.

Veţi spune poate: „Dar pînă în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvîrşire răsturnate şi pe deplin doborîte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.

Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rînduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin.

26 martie 1950