Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



„Iisuse, ajută-ne!” – ultimele cuvinte ale martirilor egipteni

februarie 25, 2015 Categoria: Articole, Atitudini


Nu există zi lăsată de la Dumnezeu ca sinaxarul Bisericii să nu exclame: „Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic… care cu moarte sfântă a slăvit pe Dumnezeu!”. Citim puţinele cuvinte despre pătimirea şi alegerea de a muri ale unui om. Parcă de atâţia mucenici ni s-a dat şi gura să-i enumerăm, fără să ne mai impresioneze. Ni se pare ceva obişnuit ca cineva să renunţe la tot, implicit şi la viaţă, pentru Hristos. Îi cinstim pe mucenici şi ne rugăm lor, le aducem slujbe şi acatiste dar, când vine vorba să renunţăm la strană, la scaunul nostru din biserică, la pernuţa pentru genunchi şi la alte lucruri care ţin de spaţiul nostru personal în biserică, ne zburlim: „EU am donat bani pentru acestea!”.

Când necazul bate la uşă şi sufletul ne este încărcat, alergăm la ajutorul şi la mijlocirea sfinţilor. A mucenicilor, pentru că ei au găsit puterea să biruie toate încercările pe care viaţa le-a pus dinainte. Cerşim ajutorul mucenicilor, dar nu vrem să ne gândim că am putea şi noi să le fim următori! Necazul şi încercarea trec, viaţa ni se luminează, iar pe mijlocitorii noştri îi uităm, până la următoarea înghesuială… de suflet.

Şi, totuşi, astăzi Raiul se primeneşte cu noi şi noi „cetăţeni”, oameni simpli care renunţă la cel mai mare dar – la viaţă, pentru dragostea lui Dumnezeu. Nebunie, am putea spune! De această nebunie vorbea Sfântul Apostol Pavel, când se referea la „nebunia propovăduirii”.

Pentru noi, occidentalii, a fi „nebun” este un lucru negativ. Toţi iubim stabilitatea, siguranţa, confortul personal şi al familiei, cariera. Toţi ne dorim pentru copiii noştri o şcoală bună şi un viitor luminos. Este normal. Însă, în epoca noastră, omul începe să piardă sensul identităţii sale, de fiu al lui Dumnezeu, uitând că toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Până la urmă, cum ne dăm seama cine suntem şi unde ne aflăm în raport cu Dumnezeu, Cel pe care Îl numim, ocazional, „Tată”? Ce este atât de special în noi, care să ne aducă aminte că suntem „fii ai lui Dumnezeu după har”?

Răspunsurile ar putea fi numeroase – având în vedere posibilităţile noastre oferite în Biserică – pentru ca noi să trăim „viaţa în Hristos”, aşa cum se exprima Sfântul Nicolae Cabasila. Şapte Sfinte Taine încununate de dumnezeiasca Liturghie, un mănunchi de acatiste, paraclise, canoane de rugăciuni, psalmii… toate sunt la dispoziţia noastră… la o întindere de mână distanţă! Şi, totuşi, există ceva mai puternic! Rugăciunea rostită din tot ce avem noi mai sfânt, o rugăciune izvorâtă din credinţă şi viaţă, cuvinte simple care cutremură toată fiinţa noastră!

O astfel de rugăciune au avut pe buze şi cei 21 de noi martiri ai lui Hristos, care au ales Împărăţia lui Dumnezeu şi nu lepădarea de credinţă. Pare straniu, dar în anul 2015 încă se mai nasc sfinţi ai lui Dumnezeu, oameni ca şi noi, bărbaţi cu familii şi griji cotidiene, care mor pentru credinţă.

Răpiţi din Egipt încă din preajma sărbătorilor Naşterii Domnului, 21 dintre cei 24 de creştini egipteni au fost plimbaţi în cuşti precum animalele, bătuţi, torturaţi, îmbrăcaţi în „haina ruşinii” – celebra salopetă portocalie. Apoi, la mijloc de februarie 2015, au fost executaţi.

La câteva zile după „isprava” Califatului Islamic, autorii masacrului au postat pe reţelele de socializare întreg filmul execuţiei. Sunt imagini terifiante, care nu pot fi descrise în cuvinte … Şi totuşi, ceva din toate aceste imagini oferă speranţă. În aşteptarea decapitării, buzele prizonierilor creştini se mişcau… Iisuse, ajută-ne!. În momentul în care puteau renunţa la tot, recâştigându-şi viaţa, familia, statutul social, ei s-au rugat. Este o rugăciune care le-a deschis cerul celor 21 de creştini ai Bisericii creştine copte din Egipt.

Episcopul Antonios Aziz Mina, cel care a tradus sângeroasa înregistrare, a menţionat că şi alte rugăciuni rostite în limba arabă se pot citi de pe buzele martirilor: „S-au rugat până în ultima clipă, până când pieptul le-a fost străpuns. Biserica lui Dumnezeu din Egipt plânge, dar se şi mândreşte cu aşa fii. Majoritatea aveau copii acasă, dar au ales Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde ne vom întâlni cu toţii. Sunt sfinţii noştri, avem 21 de rugăciuni în plus pentru poporul creştin, avem martiri – suntem o biserică vie!”.

Acestea sunt lecţii de viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu. Câţi dintre noi, în momentele noastre tensionate, ne mai aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos? Căutăm soluţii, ne sunăm prietenii şi cunoscuţii, apelăm la profesionişti, la rude şi familie, poate, poate cineva ne va da o soluţie salvatoare. Cât de departe căutăm? Şi, totuşi, cât de aproape ne-ar fi rezolvarea – într-un smeritIisuse, ajută-ne!spus din toată fiinţa noastră!

Nicolae Pintilie
/doxologia.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

1 Comentariu
  1. Marius februarie 25, 2015 10:57 am

    Iata martirii zilelor noastre!
    Iata ca si in timpurile noastre se nasc mucenici pentru Hristos!Aceasta e dovada ca Biserica noastra Ortodoxa e o biserica vie,pe care portile iadului nu o vor birui!