Despre daruri şi virtuţi

decembrie 12, 2014 Categoria: Articole, Savatie Bastovoi

Discuţia despre daruri sau talanţi trebuie începută prin a zice că darurile nu sînt tot una cu virtuţile.

Darurile se împart în daruri înnăscute şi daruri dobîndite.

Darurile fireşti sau înnăscute sînt ceva dat de Dumnezeu, fără vreun efort din partea omului. Astfel, oamenii se nasc frumoşi, inteligenţi, puternici, sănătoşi, abili în artele vizuale sau muzică. Toate acestea sînt daruri fireşti sau înnăscute şi au fost comparate de Hristos cu nişte „talanţi”, o unitate bănească, adică sînt nişte credite nerambursabile pe care fiecare om le primeşte la naştere: unul 5, altul 2, altul 1.

Pe lîngă darurile înnăscute, fiecare om poate accede spre daruri mai presus de fire, care se dau în schimbul lucrării virtuţilor sau, iarăşi, uneori din iconomia Dumnezeiască neştiută de oameni. Între acestea pot fi darul tămăduirilor, al prorociei sau înainte-vederii, darul vorbirii în limbi, darul apostolatului şi a înţelegerii sensurilor ascunse, darul rugăciunii, al curăţiei şi altele care îl ridică pe om la înălţimea îngerească, făcîndu-l încă din această viaţă părtaş la bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu.

Toate aceste daruri sînt răsplată a virtuţilor, precum am zis, dar uneori ele se dau şi fără vreun efort anterior, fiind ca o arvună pentru eforturi viitoare, pe care oamenii nu le văd şi nu le cunosc, dar Dumnezeu le-a şi răsplătit în atotvederea Sa. Acest înţeles ni l-a făcut cunoscut şi Sfântul Siluan Athonitul, care a primit darul rugăciunii, precum mărturiseşte el însuşi, în tinereţe, înainte de a depune vreo nevoinţă deosebită, darul fiind o arvună dată de Dumnezeu pentru lucrările lui viitoare.

Tot aşa avem mulţime de pilde în Scriptură şi Vieţile Sfinţilor din care reiese că o cădere viitoare nu Îl face pe Dumnezeu să-Şi oprească darul, astfel că şi Iuda s-a bucurat de darul apostoliei şi al facerii de minuni, deşi bunul Dumnezeu ştia dinainte că Iuda va trăda şi se va pierde.

Iată de ce darurile, atît cele înnăscute, cît şi cele dobîndite, nu trebuie să fie niciodată prilej de mîndrie. Chiar dacă în majoritatea cazurilor darurile supranaturale sînt răsplată pentru virtuţi, totuşi aceasta nu este o regulă şi oamenii pot fi făcători de minuni sau proroci, fără a fi virtuoşi. Despre acest paradox scrie foarte clar Apostolul Pavel în Epistola sa către Corinteni în care îi mustră pe cei ce au ajuns să se mîndrească cu darurile lor supranaturale şi chiar să se certe între ei, învăţînd că nici darul de a învia morţii, nici acela de a muta munţii din loc prin credinţă, nici prorociile, nimic nu valorează fără dragoste.

La fel este valabilă şi viceversa: există foarte mulţi oameni virtuoşi care nu se învrednicesc de daruri supranaturale, ceea ce nu doar că nu-i face mai mici decît cei dintîi, ci chiar îi poate ridica din pricina smereniei lor, deoarece lucrează virtuţile fără vreo răsplată, chiar şi spirituală, ci fiind mînaţi de dragoste şi nădejde.

Aşa cum darurile supranaturale sînt mai înalte decît darurile fireşti, tot aşa şi căderea care se face din ele este mai mare decît a celor care nu au ajuns la măsurile de sus. Există, de pildă, o trufie a începătorilor, care se mîndresc cu frumuseţea chipului, sonoritatea vocii sau agerimea minţii lor, dar există şi o fudulie a asceţilor, care se mîndresc cu postul şi rugăciunea lor, dar chiar şi cu darul tămăduirilor sau al prorociei. Pentru că, la orice treaptă s-ar afla ascetul pe scara desăvîrşirii există şi ispita care îl poate doborî. Ultima dintre acestea fiind mîndria, despre care marele ascet şi filozof creştin, Sfîntul Ioan Casian, a zis: „mîndria este patima cea mai cu anevoie de biruit, deoarece este singura patimă care se hrăneşte din virtuţi”.

Ierom. Savatie Baştovoi
”Sindromul cesăfac – Cum să-ţi alegi calea în viaţă în funcţie de darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu”.
/chisinaulcultural.md/