Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Sfânta Mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în raport cu domnii Țării Moldovei

mai 6, 2012 Categoria: Articole, Istoria Bisericii

Cele mai multe ajutoare moldoveneşti din secolul al XV-lea se pare că s-au îndreptat spre mănăstirea Zografu [Păcurariu 1991, 434]. Sfânta Mănăstire Zografu după anul 1433 a rămas fără patron şi, după unele date, primul dintre domnii Ţării Moldovei, care a stabilit legături cu Mănăstirea Zografu, acordând, totodată, şi ajutoare acesteia, pare să fi fost Alexandru cel Bun (1401-1432) al Moldovei, care la 1429 închina Zografului, pentru soţia sa Marina, câteva moşii din Moldova, care mai târziu s-au aflat în posesiunile mănăstirii Căpriana [Hurmuzachi XIV, I, 38; Bogdan 1941, 11; Moisescu 1953, 257; Năsturel 1986, 180; Moldoveanu 2007, 176].



Sfânta Mănăstirea Zografu (Sfântul Munte Athos)

Exemplul a fost urmat de fiul său Ştefan al II-lea, care, printr-o carte domnească de la 26 mai 1442 (6950), se obligă să vină cu ajutoare şi daruri anuale în folosul mănăstirii Zografu [DRH-A-I, 311-312]. Ioan Moldoveanu menţionează că textul lui seamănă cu cel emis de către domnul muntean Alexandru Aldea, din 9 februarie 1433, ceea ce, în opinia cercetătorului, sugerează că atunci când călugării athoniţi au venit la curtea Moldovei să ceară ajutor, au arătat actul valah domnului Ilie din care acesta s-a şi inspirat. Şi pentru că nu se ştie câţi bani a dat, se presupune că el a repetat dania lui Alexandru Aldea de 3.000 aspri [Moldoveanu 2007, 176].

Deosebit de strânse legături a avut Ţara Moldovei cu mănăstirea Zografu în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. La 10 mai 1466 domnul vine către mănăstirea athonită cu un act scris, prin care se obligă să facă „pentru mântuirea mea sufletească, şi de asemenea, şi pentru sănătatea mea trupească şi, de asemenea, şi pentru sufletul părinţilor mei” danie în fiecare an câte 100 de ducaţi ungureşti [DRH-A-II, 191-194; Năsturel 1986, 183-185]. Iar la Petre Năsturel se găseşte o echivalenţă monetară celor 100 de ducaţi, care înseamnă 4.000 aspri [Năsturel 1986, 312], bani din care s-a reparat mănăstirea şi s-a făcut un spital [Bodogae 1940, 216].


Imagini care prezintă pe domnii Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu şi Vasile Lupu – înnoitori ai mănăstirilor Căpriana şi Dobrovăţ. Fresca din biserica „Sfântul Gheorghe”, mănăstirea Zografu.

Ulterior, pe întreg parcursul domniei sale, Ştefan cel Mare a menţinut cele mai strânse legături cu Zografu, acordându-i mari ajutoare în bani, odoare, icoane, veşminte, cărţi, steaguri bisericeşti şi alte averi. În semn de recunoştinţă pentru victoria asupra turcilor în bătălia de la Vaslui din 1475, Ştefan a dăruit mănăstirii Zografu icoana făcătoare de minuni cu chipul Sfântului Gheorghe, cinstit în Moldova din acea perioadă ca un ocrotitor al ţării. Icoana se păstrează până în prezent în incinta mănăstirii [Bodogae 1940, 216].

Cu sprijinul său de la 13 septembrie 1471 (6979) s-a reparat mănăstirea şi s-a construit bolniţa [DRH-A-II, 261-262], despre care domnul spunea: „am aşezat obroc bolniţei noastre din sfânta noastră mănăstire de la Zugrafu, pe care, această bolniţă, noi înşine am întărit-o cu voia lui Dumnezeu… pentru sufletul părinţilor noştri, şi pentru sănătatea noastră şi pentru sănătatea copiilor noştri” [DRH-A-II, 261; Hurmuzachi XIV, I, 41; Bogdan 1941, 161-162; Năsturel 1986, 186; Moldoveanu 2007, 177]. Este vorbă şi de o danie anuală suplimentară în mărime de 500 de aspri.

În 1474 (6983), prin contribuţia aceluiaşi domn este înălţat un turn cu far pentru orientarea corăbiilor în partea de nord a Mării Egee, care a fost reparat în 1517 prin contribuţia fiului său, Bogdan Voievod.

Mai mult decât atât, Ştefan a refăcut complet mănăstirea Zografu, reparând partea surpată a zidului ogrăzii, chiliile şi trapeza, această din urmă isprăvindu-se de reparat în iulie 1495 [Bodogae 1940, 217; Năsturel 1986, 186; Moldoveanu 2007, 177]. Pe la sfârşitul domniei sale, pe la 1502, Ştefan repară din nou întreaga mănăstire şi zugrăveşte cu o pictură minunată katholikonul, încât a putut să fie văzut portretul domnului pictat în exterior, care a fost distrus aproape complet la o nouă reparaţie în 1801 [Bodogae 1940, 217; Moisescu 1953, 257; Moldoveanu 2007, 178].

Una din ultimele cărţi, pe care le-a dăruit Ştefan cel Mare mănăstirii Zografu, a fost un „Tetraevanghel” copiat de Filip monahul în 1502, care se păstrează astăzi în Biblioteca de Stat de la Vena [Eşanu, Eşanu, Fuştei, Pelin, Negrei 2003, 88-89].

De-a lungul domniei sale, Ştefan a înzestrat Zografu cu odoare şi manuscrise, care stau azi mărturie a permanentei griji a domnului. În biblioteca mănăstirii se găseşte o Evanghelie de-a lui Ştefan, din 1495, care are la sfârşit o însemnare, arătând că era cumpărată de domn şi dăruită mănăstirii din Borzeşti, pe Trotuş. Iar după 132 ani, Miron Barnovski a înnoit şi a legat această Evanghelie, „pentru sufletul lui şi al mamei sale, Elisabeta… ca să-i fie spre pomenire” [Bodogae 1940, 217; Moldoveanu 2007, 178].

Cu moartea marelui domn s-a încheiat o primă epocă a marilor binefaceri. Ceea ce Ştefan cel Mare a făcut pentru Zografu este de o asemenea importanţă, încât călugărul Isaia de la Hilandar spunea pe la 1489 că această mănăstire a fost înfiinţată de Ştefan Vodă al Moldovei [Bodogae 1940, 218]. În opinia lui Ioan Moldoveanu, datorită lui Ştefan cel Mare, Zograful devenea pentru Moldova ceea ce reprezenta Cutlumuş pentru Muntenia [Moldoveanu 2007, 176-177].

Pe parcursul secolului al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XVII-lea domnii moldoveni au continuat aproape permanent să acorde sprijin material mănăstirii athonite. Sunt atestate documentar ajutoare din partea domnilor moldoveni Petru Rareş, Ruxanda, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopu, Ieremia Movilă, Miron Barnovschi-Movilă [Bodogae 1940, 218-220], Vasile Lupu, Antioh Cantemir ş.a. [Eşanu, Eşanu, Fuştei, Pelin, Negrei 2003, 89]. De aceea, semnalează Teodor Bodogae, cronicarii au şi numit Zografu în scrierile sale: „Mănăstirea Moldovenească” [Bodogae 1953, 217].

Dacă despre Petru Rareş nu se ştie nimic, atunci despre Petru Şchiopul se ştie că acesta a acordat mănăstirii Zografu un ajutor anual de 100 piese de aur la 1 iunie 1575 [Hurmuzachi XIV, I, 49]. Acest act este important şi prin faptul că aici sunt confirmate danii mai vechi ale lui Bogdan al III-lea, Ştefăniţă, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu [Bogdan 1941, 12-13]. Numele lui Rareş în document confirmă ipoteza despre ajutorul acordat de acesta Zografului. La fel, şi numele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui soţie, doamna Ruxanda, a răscumpărat în 1568 metoacele pe care Zografu le avea în Macedonia şi care fusese confiscate de fiscul otoman. Operaţiunea a fost evaluată la 52.000 de aspri. Teodor Bodogae mai susţine că doamna Ruxanda i-a mai făcut şi o danie anuală de 100 galbeni [Bodogae 1953, 219; Năsturel 1986, 196; Moldoveanu 2007, 179].

De numele şi domnia lui Alexandru Lăpuşneanu este legată şi ridicarea mănăstirii Sfântul Nicolae din Ţarina Iaşilor, pe care Petru Şchiopul o va închina la Zografu [Stoicescu 1974, 433, 509, nota 87]. Un act din 26 ianuarie 1588, de la Petru Şchiopul, se referă la o donaţie către o sfânta mănăstire greacă a ţarinei din oraşul Iaşi. Nu se ştie cu siguranţă când a fost închinată, dar Teodor Bodogae credea, ca şi Nicolae Iorga, că Petru Rareş a închinat mănăstirea, iar Aron Vodă şi Ieremia Movilă ar fi confirmat actul, unul în 1598, celălalt în 1606. Însă Ioan Moldoveanu menţionează, că la 1598 nu domnea Aron Vodă, ceea ce pune sub semnul îndoielii donaţia sau confirmarea acestui domn, care la 1597 murise, fiind înlocuit de Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606). Este adevărat că, potrivit tradiţiei, biserica este atribuită lui Aron Vodă, însă acesta numai a refăcut-o [Iorga 1913-1914, 43; Bodogae 1953, 219; Stoicescu 1974, 434; Năsturel 1986, 196-197; Moldoveanu 2007, 180].

La 14 martie 1598 (7106), Ieremia Movilă, confirma printr-un hrisov daniile anterioare ale înaintaşilor săi şi oferea 6.500 de aspri, plus 500 de aspri mănăstirii Zografu, cerând în schimb să fie pomenit, aşa cum se obişnuia în asemenea cazuri [DIR A-IV 1952, 193-195].

Cu o lună înainte de a muri, Ieremia Movilă a primit la Iaşi vizita călugărilor de la Zografu, care se plângeau de faptul că erau deposedaţi de metocul de la Sfântul Nicolae. Întru confirmarea declaraţiei lor ei au adus cu sine hrisovul lui Petru Şchiopul prin care li se făcuse donaţia şi se cerea o reînnoire a ei. La 25 mai 1606 (7114), domnul confirmă vechiul act cu precizarea că „veniturile de la Sfântul Nicolae vor merge la Sfântul Munte, la mănăstirea Zugrav” [DIR A-II-1953, 44-46]. Dar la 7 aprilie 1618, mănăstirea avea să revină românilor, în urma procesului de judecată cu domnul Radu Mihnea, căruia călugării de la Sfântul Nicolae îi prezentaseră acte de la Aron Vodă care restaurase mănăstirea şi, mai mult, o dăduse călugărilor moldoveni. Din lupta cu athoniţii, călugării de la Sfântul Nicolae au ieşit în câştig de cauză, recăpătându-şi mănăstirea [DIR A-IV-1956, 261-263].

Icoana cu chipul Sfântului Mucenic Gheorghe, donată Zografului de către Domnul Moldovei Ștefan cel Mare

La 30 iulie 1628 (7136) Miron Barnovschi închină şi el aceluiaşi locaş athonit mănăstirea cu hramul Adormirea (Uspenia) din Vaslui [DRH-A-XIX, 531-533]. Donaţia nu s-a limitat numai la acest locaş, căci domnul a înzestrat-o cu o moară pe malul Vasluiului, o grădină la Fântâna lui Răula, un loc pentru prisacă şi o poiană la Timotei [Bodogae 1953, 220; Năsturel 1986, 201; Moldoveanu 2007, 180-181].

Peste doi ani, Alexandru Copilul (Coconul), fiul lui Radu Mihnea, a mai dat mănăstirii o cramă şi o livadă [Bodogae 1953, 220; Moldoveanu 2007, 181].

Şirul acestora a fost continuat de Vasile Lupu, mai întâi în 1630, fiind documentat ca vistiernicul Lupu Coci, care a dăruit un potir de argint suflat cu aur„bisericii din târgul Vasluiului care era metoc la mănăstirea Zografului din Sfânta Agură” [Bodogae 1953, 220; Moldoveanu 2007, 181].

Unii cercetători cred că tot el a construit, în vremea când slujea ca vistiernic, o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe la Lipovăţ, lângă Vaslui, pentru că în legătură cu această biserică s-a păstrat un document de la Moise Movilă voievod, din 5 aprilie 1631, care arată că marele vornic Vasile (Lupu) a zidit biserica sus-numită şi apoi a închinat-o Zografului din Sfântul Munte, înzestrând-o şi cu moşii, după obiceiul vremii [Stoicescu 1974, 902; Moldoveanu 2007, 181]. La 1641-1642 Vasile Lupu dă Zografului [Hurmuzachi XIV, I, 163] câteva moşii de peste Prut, moşii care făceau parte din averea mănăstirii Căpriana, închinată şi ea mai târziu tot acolo.

Dar cea mai importantă danie a domnului Vasile Lupu era făcută la 25 martie 1651, când a închinat Zografului mănăstirea Dobrovăţ, ctitoria lui Ştefan cel Mare [MEF IV, 216-220], după ce oferise în 1642 nişte moşii peste Prut: „Deci, domnia mea, am dat şi am miluit cu aceasta sfântă mănăstire mai sus scrisă, Dobroviţa, din ţara noastră ca să fie metoc către sfânta mănăstire Zograful de la Sfântul Munte, cu tot venitul şi cu toate ocinile, ce le-a avut sfânta mănăstire Dobroviţa, şi cu vii, şi cu vecini, şi cu tîgani şi cu iazuri, şi cu mori, şi cu iazuri cu peşte, şi cu tot venitul, şi cu grădini, şi cu prisăci, şi să aibă şi privilegii şi alte documente, ce le-a avut sfânta mănăstire şi să nu se pustiiască în zilele noastre” [Bodogae 1940, 220; MEF IV, 219]. Odată cu ea îi închină şi moşiile: Cârţeşti, Bulbuca, Mălăeşti-Tutova, Lipovăţul, Chinteşti, Dărăgoi, precum şi nişte grădini din Iaşi. Datorită acestei danii chipul domnului a fost zugrăvit la Zografu, alături de cel al lui Ştefan cel Mare şi al lui Alexandru Lăpuşneanu [Cojocaru C. 1985b, 47], deşi Nicolae Iorga menţiona că nu a găsit urme de ale lui Vasile Lupu pe pereţii locaşului [Iorga 1913-1914, 45; Moldoveanu 2007, 181].

Daniile nu s-au încheiat aici, ci au fost continuate şi de ceilalţi domni care se vor îngriji nu numai de Dobrovăţi, dar şi de celelalte ctitorii moldoveneşti închinate, chiar dacă o vor face într-o măsură mai mică.

La 5 februarie 1662, domnul Eustratie Dabija hotărăşte ca ţiganii „mănăstirii Zugrav, ce este aproape de târgul Vasluiului, unde este hramul slăvitului mare mucenic şi purtător de chinuri Gheorghe, care este metoh sfintii monastiri ce se cheamă Zugrav de la Sfântul Munte Afon”, să fie scutiţi de dijme [Mihailovici P. 1933, 62-63]. Iar cu două zile mai târziu, în acelaşi an, întărea o altă scutire unei „mănăstiri de lângă târgul Vasluiului”, care nu putea să fie, spune Ioan Moldoveanu, decât tot Zugravul-Sfântul Gheorghe, căci Uspenia-Adormirea se afla chiar în târg, mănăstire despre care se spune că era închinată la Zografu [Moldoveanu 2007, 182].

Steaguri, donate Zografului de către Domnul Moldovei Ștefan cel Mare, păstrată în rignița Mănăstirii Zografu

Legăturile ecleziastice între Sfântul Munte şi Moldova pot fi urmărite studiind istoria unuia dintre cele mai vestite centre de spiritualitate ortodoxă din Ţara Moldovei – Mănăstirea Căpriana [Stoicescu 1974, 165]. Ultima şi cea mai mare donaţie a domnilor moldoveni către mănăstirea Zografu a fost făcută la 30 ianuarie 1698 de Antioh Cantemir, prin care el închină Mănăstirea Căpriana cu toate moşiile şi bunurile ei. Antioh Cantemir motivează şi cauzele care l-au determinat să facă acest pas – „fiindcă prea s-a pustiit şi a sărăcit această sfântă mănăstire, şi a rămas fără venit şi fără cele trebuincioase pentru întreţinerea locatarilor ei, din nepăsarea şi atitudinea neglijentă şi nimicnicia călugărilor răi şi leneşi” [MEF VI, 190]. Şi adaugă în continuare: „De asemeni, şi noi am urmat acestui sfânt răposat domn Vasile (Lupu – n.n.), precum a făurit el lăcaşul Dobroviţa, aşa am făurit şi noi lăcaşul Căpriana. … De aceea, de acum înainte în veci, să fie neclintit metoc sfântul lăcaş Căpriana sfintei mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte… cu acei cinstiţi părinţi sfintei mănăstiri Zograf de la Sfântul Munte … să se roage pentru sănătatea şi mântuirea noastră…” [MEF VI, 191]. Astfel, prin acest act de danie, mănăstirea Căpriana devine metoc al mănăstirii Zograf de la Muntele Athos. De aici încolo, conform investigaţiilor lui Andrei şi Valentina Eşanu, într-un fel sau altul, legăturile dintre cele două mănăstiri au fost întreţinute până în secolul XX [Eşanu, Eşanu, Fuştei, Pelin, Negrei 2003, 90].

Toate cele menţionate despre mănăstirea Zografu arată că aceasta a fost cel mai mult susţinută de domnii români, încât va fi mult timp supranumită „lavra moldovenească”. Este poate încă o ocazie pierdută a românilor, susţine Ioan Moldoveanu, ca şi în cazul Esfigmenului, de a-şi avea propria lor mănăstire, ocazie care se mai arătase şi în cazul Cutlumuşului, dar pe care, din lipsa unui simţ al istoriei, românii au ratat-o [Moldoveanu 2007, 184].

Prot. Dr. Maxim Melinti

(poze realizate de autor)

/biserica-ghidighici.md/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul