Ce este păcatul?

iulie 11, 2011 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Sofronie Saharov

„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvîntului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adîncurile tainice, „mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvîrşeşte în primul rînd în adîncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvîrşit, el se răsfrînge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvîrşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrînge asupra soartei întregii lumi. Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrînge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvîrşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfîntul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adîncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tînjire de nestăvilit, cu plîns, fără alinare cîtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfîntului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încît sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea „legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului „“ pierderea harului „“ atît de puternic şi de dureros, încît se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decît orice. Conştiinţa că scîrbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blînd şi smerit „“ îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adînci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos.

Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvîrşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cît de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întîmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decît o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon „“ Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atît de adînc şi de puternic încît el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest „iad cel mai de jos”, se ruga pînă cînd s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dîndu-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28)”.

Arhimandritul Sofronie Saharov
Traducere de Ierom. Rafail Noica
/razbointrucuvant.ro/