Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Rugăciunea Bisericii şi foloasele ei

martie 30, 2011 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

63. Ce înÈ›elegem prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii?

Prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii se înţelege acel fel de rugăciune făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuinţelor ei şi după rînduieli întocmite de ea.
Spre deosebire de rugăciunea particulară, pe care fiecare o poate aduce lui Dumnezeu, Biserica are rugăciune comuna (obştească), adică la care iau parte toţi credincioşii.

64. Care sunt foloasele acestui fel de rugăciune?

Rugăciunea Bisericii, adică rugăciunea obştească, care se săvîrşeşte de Biserică prin preoţii ei, este de un folos nepreţuit.
Unindu-ne la rugăciune toţi credincioşii, în biserică, avem nădejdea neclintită că Mîntuitorul este în mijlocul nostru, rugîndu-Se pentru noi şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pămînt în privinţa unui lucru de care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Pe de altă parte, acest fel de rugăciune mărturiseşte dragostea care uneşte inimile credincioşilor şi dă sfintei slujbe o înfăţişare mai sărbătorească. Ea este semnul văzut al unirii, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup, dînd mai multă putere şi mai mare lucrare rugăciunilor, fiindcă rîvna unora împlineşte lipsurile altora. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă dragoste, prin pilda de adîncă cinstire ce o dau sfintei slujbe. În sfîrşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamănă cu o tabără de luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.

65. Ce este Biserica, privită ca locaş de rugăciune?

Biserica este locaşul sfînt, obştesc (public) în care se preamăreşte Dumnezeu, se săvîrşeşte Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos si în care se adună credincioşii spre a se împărtăşi din darurile şi adevărurile mîntuirii, prin slujirile rînduite de Domnul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeu nu a îngăduit evreilor să aibă alt templu afară de cel din Ierusalim, adică numai unul singur, din pricina înclinării spre închinarea la idoli. Nu tot aşa se petrece lucrul cu creştinii care, îndată ce se adună mai mulţi la un loc şi vor să-şi tocmească viaţa potrivit legii creştine, zidesc în mijlocul său în preajma aşezării lor si o biserică. Aceasta este «casa lui Dumnezeu, lăcaş sfînt, casă de rugăciune, pe pămînt, în care locuieşte Cel ce este mai presus de cer, Dumnezeu; – lăcaş care închipuieşte răstignirea, îngroparea şi învierea lui Hristos».

66. Care sunt începuturile rugăciunii obşteşti? Unde se adunau cei dintîi creştini ca să săvîrşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos?

Sfinţii Apostoli si cei dintîi creştini se adunau, la început, să săvîrşească Taina Sfintei Jertfe a lui Hristos în casa unuia dintre ei, iar mai tîrziu, în biserici anume zidite.
1. Faptele Apostolilor vorbesc de mai multe ori despre cele dintîi adunări ale creştinilor din Ierusalim (Fapte 2, 46 s.u.). De bună seamă, casa în care Iisus Hristos a săvîrşit Cina cea de Taină (Matei 26, 26) şi cea în care se găseau Sfinţii Apostoli cu Maica Domnului adunaţi în ziua Cincizecimii (Fapte 1, 13-14; 2, 1-3) au slujit drept model după care s-au zidit celelalte. Foişorul, în care Mîntuitorul a săvîrşit Cina cea de Taină, era o încăpere mare, iar camera în care se aflau adunaţi Sfinţii Apostoli, cînd S-a pogorît Sfîntul Duh, era o încăpere la catul întîi al unei case: Acestea sunt cele dintîi biserici creştine. Asemenea biserici prin case aflăm în Troa, la catul al treilea al unei case (Fapte 20, 6-9); la Roma, în casa negustorilor creştini Acvila şi Priscila (Rom.16, 6); la Colose, în casa lui Nimfan (Col. 4, 15); în casa lui Filimon (Filimon 1, 2) şi altele.
2. Pe măsură ce credinţa creştină se răspîndea, se ridicau însă în, localităţile în care se aflau mulţi creştini şi biserici anume zidite (Fapte 11, 26). În veacul al doilea se zidesc biserici mai pretutindeni. Multe din ele au scăpat nedărîmate de prigoane şi, după mărturisirea Sfîntului Iustin (”  163), într-unul din aceste locaşuri se adunau creştinii Duminica dimineaţa.
Acolo însă unde prigoana era fără îndurare, creştinii îşi făceau locaşuri pentru rugăciune şi pentru săvîrşirea Sfintei Liturghii la mormintele Sfinţilor Mucenici, în peşteri şi în catacombe. De aici a rămas obiceiul de a se zidi biserici pe mormintele Sfinţilor Mucenici şi, unde nu se află asemenea morminte, să se aşeze sfinte moaşte în piciorul Sfintei Mese din altarul bisericii.

67. Pe ce vreme se adunau creştinii la rugăciunea Bisericii din timpul prigoanelor şi cu ce luminau locaşurile de rugăciune?

Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, creştinii se adunau la Sfînta Liturghie unii în zorii zilei, alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate cu lumînări.
Încăperea în care ţinea Sfîntul Apostol Pavel adunarea la Troa era luminată cu multe făclii (Fapte 20, 8). Adunările din catacombe şi din peşteri ar fi fost luminate negreşit cu lumînări, pentru că, pe lîngă candela cu untdelemn, luminatul cu lumînări era cel mai obişnuit în vremea aceea. Biserica a păstrat pînă astăzi luminatul cu lumînări, pe lîngă candelele cu untdelemn, în biserici, la Sfintele Slujbe; şi între puţinele lucruri îngăduite să stea pe Sfînta Masa în altar, se afla, neapărat, cel puţin o lumînare, care se aprinde cînd se slujeşte Sfînta Liturghie. Lumînarea aceasta din ceară curată înseamnă darul Sfîntului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se aduce pentru toţi. Ea închipuie şi pe Dumnezeu-Omul, izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.

68. După ce au încetat prigoanele şi Biserica a dobîndit pacea, unde s-a slujit Sfînta Liturghie?

După ce prigoanele au încetat şi Biserica a dobîndit pacea, adică din vremea împăratului Constantin cel Mare (313) si pînă astăzi, Sfînta Liturghie se slujeşte în chip obişnuit numai în biserici anume zidite, pe o Sfînta Masa (sau Jertfelnic) aşezată în mijlocul Altarului.
Drepţii din Vechiul Testament făceau altarul de jertfă dintr-o grămadă de pietre (Ies. 20, 25-26). Noe a făcut unul cînd a ieşit din corabie şi tot aşa au făcut şi Avraam, Isaac, Iacov şi Moise în felurite împrejurări. În templul din Ierusalim erau două altare: unul al arderilor de tot, aşezat în tinda templului, altul, pentru ars tămîie, aşezat în Sfînta.

69. Unde se zideşte de obicei o biserică?

O biserică se zideşte de obicei pe un loc mai înalt în mijlocul parohiei.
l. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă pe munţi; Mîntuitorul S-a rugat pe munte; pe munte era zidit templul din Ierusalim, aceasta preînchipuire a Bisericii creştine, care, după cuvîntul Domnului Hristos, se cuvine să se zidească pe piatră (Matei 16, 18).
Locurile înalte îndeamnă îndeosebi la rugăciune; pe ele te afli departe de vuietul lumii; zgomotul pătrunde mai anevoie şi te simţi mai aproape de Dumnezeu. Iisus însuşi S-a dat pe Sine jertfă pe muntele Golgota. Locul cel mai înalt aminteşte că Biserica este cetatea din vîrful muntelui (Matei 5, 14); este noul Ierusalim, pe care Sfîntul Ioan Evanghelistul l-a văzut pogorîndu-se din cer (Apoc. 21,10). Cînd biserica se află zidită în mijlocul parohiei, ne dă să înţelegem şi ne aminteşte că Bunul Păstor stă necontenit în mijlocul turmei Sale celei cuvîntătoare, sub chipul Sfintei Împărtăşanii ce se păstrează în biserică pe Sfînta Masa, în Altar. De aceea ne şi închinăm ori de cîte ori trecem pe lîngă o biserică.
Biserica, locaş de rugăciune, se mai numeşte «casa lui Dumnezeu», iar după nevoile pe care le slujeşte se numeşte biserica Parohială, în care se îmbisericesc creştinii dintr-o parohie; biserica de cimitir, în care se fac slujbele de pomenire a morţilor; biserica mînăstirească, în care se îmbisericesc călugării dintr-o mînăstire, şi episcopie (ori mitropolie), căreia în vremurile mai noi i se zice catedrală, în care se află scaunul arhieresc al chiriarhului unei eparhii.

70. Cum este întocmită o biserică pe dinafară?

O biserica este întocmită pe dinafară ca şi pe dinăuntru, încît să ne îndemne cît mai mult la rugăciune şi evlavie.
Pe dinafară, de obicei, biserica este înaltă şi mai impunătoare pentru că ea este locaşul Celui Preaînalt. Este totdeauna cu altarul îndreptat spre Răsărit, adică spre Soarele cel duhovnicesc, Care este Hristos, „lumina lumii”, ce vine de la Răsărit. Are de obicei o turlă care, ca un deget ridicat în sus, arata partea cerească şi parcă zice: „Cele de sus căutaţi” (Col. 3, 1). În turlă se aşează toaca şi clopotele, care cheamă la rugăciune şi cu sunetul lor de sărbătoare dau praznicelor noastre o şi mai mare strălucire. În vîrful turlei stă crucea, arătînd că în biserică se preamăreşte Hristos Cel răstignit, Care a împăcat cerul cu pămîntul.

71. Cîte părţi are o biserică şi cum este împodobită pe dinăuntru?

De obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartică (nartex) sau pronaos, naos (naie) şi altar. Unele biserici au în faţă cîte un pridvor cu arcuri deschise, sprijinite pe stîlpi de piatră împodobiţi cu frumoase sculpturi.
1. Nartica sau pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau catehumenii (cei care se pregăteau de botez). În vremurile mai noi aici stăteau femeile. Aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra); iar în biserica de mînăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie, a înmormîntării călugărilor şi altele. Din nartică se pătrunde în naos.
2. Naosul (naie) sau «biserica cea din faţă altarului arată lumea văzută şi cerul cel văzut». Aici stau creştinii la rugăciune; el este corabia în care credincioşii plutesc pe valurile vieţii şi se mîntuiesc de primejdiile lor, precum pe Noe corabia l-a izbăvit de înecul potopului. El închipuie corabia ce duce în patria cerească pe creştini, călători pe acest pămînt. Naosul este despărţit de altar printr-un perete de lemn, ori de zid împodobit cu măiestrite sculpturi poleite cu aur şi cu icoane frumos zugrăvite. Acest perete se cheamă catapeteasmă (tîmplă sau iconostas) şi înseamnă «osebirea celor văzute de cele nevăzute». Pe catapeteasmă icoanele sunt aşezate într-o anumită ordine: în rîndul întîi sunt aşezate marile icoane de o parte şi de alta a uşilor împărăteşti: la dreapta icoana Mîntuitorului şi a hramului bisericii, iar la stînga a Maicii Domnului şi a unui ierarh (Sfîntul Nicolae sau altul). Deasupra acestora, se afla icoanele celor 12 praznice împărăteşti; în rîndul următor sunt icoanele Sfinţilor Apostoli, avînd la mijloc icoana Mîntuitorul ca arhiereu şi împărat. În rîndul al patrulea vin icoanele proorocilor, avînd la mijloc pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, obiectul prezicerilor profeţiilor din Vechiul Testament, iar în rîndul al cincilea sus, în vîrful catapetesmei, stă Sfînta Cruce, cu chipul lui Iisus răstignit, avînd de o parte pe Maica Domnului şi de alta pe Sfîntul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. În faţa catapetesmei atîrnă frumoase candele. La oarecare depărtare de catapeteasmă se află unul sau două iconostase (tetrapod), pe care stă icoana Învierii Domnului, în zilele de Duminică, iar în celelalte sărbători, icoanele praznicelor.
3. Altarul este încăperea în care se intră prin cele trei uşi făcute în catapeteasmă. Uşa de la mijloc, în două canaturi, poartă numirea de uşi împărăteşti, avînd zugrăvită icoana Bunei-Vestiri, începutul mîntuirii noastre, şi amintind că prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvîntul s-a deschis oamenilor cerul. Prin aceste uşi intră şi ies numai arhiereul şi preoţii în timpul slujirii Sfintei Liturghii şi a celor şapte Laude. Cele două uşi laterale pe care sunt zugrăvite icoanele arhanghelilor Mihail şi Gavriil, sau ale unor diaconi, slujesc să intre şi să iasă diaconii şi ceilalţi slujitori ai Bisericii. Icoanele celor doi arhangheli amintesc că acolo unde tronează Dumnezeu, se cuvine a intra cu evlavie şi cu curăţie îngerească.

72. Ce este Altarul bisericii şi ce înseamnă el?

Altarul este partea cea mai sfîntă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt adunările îngerilor şi odihna sfinţilor, «şi îl avem ca alt cer».

73. Cum este întocmit Altarul?

Altarul este astfel întocmit încît să răspundă la slujirea Sfintei şi Înfricoşatei Jertfe fără de sînge, ce se aduce aici ori de cîte ori se slujeşte Sfînta Liturghie.
1. În mijlocul altarului se afla Sfînta Masa (prestolul) sau Jertfelnicul. Pe ea se aduce Sfînta Jertfă cea fără de sînge a Noului Testament şi pe ea petrece mijlocind pentru noi Iisus Hristos, în Sfînta Împărtăşanie. De aceea, locul cel mai sfînt dintr-o biserică este Sfînta Masă şi, deoarece Sfînta Jertfă cea fără de sînge este miezul Sfintei Liturghii, Sfînta Masă nu poate lipsi de la nici o biserică. Ea este icoana mormîntului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care şade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6) şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvîntul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6, 9).
Sfînta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormîntul de piatră al lui Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii». Ea este acoperită întîi cu o pînză albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mîntuitorului cele strălucitoare ca lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu. În piciorul Sfintei Mese se aşează părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe vremea cînd bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rînduială întărită de Sfintele Sinoade.

74. Ce se afla pe Sfînta Masă?

Pe Sfînta Masă trebuie să se afle Antimisul, Evanghelia, o cruce, un sfeşnic cu lumînare şi un chivot pentru păstrat Sfînta Cuminecătură, Dumnezeiescul Trup şi Sînge al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
1. Antimisul este o năframă în patru laturi, ţesută din in ori din mătase, pe care se află întipărită icoana punerii în mormînt a Mîntuitorului. În cusătura Antimisului se aşează Sfinte Moaşte, pentru că pe el se slujeşte Sfînta Liturghie. Cînd nu se face slujba, Antimisul stă pe Sfînta Masă împăturit într-o învelitoare care închipuie năframa ce acoperea dumnezeiescul cap al lui Hristos în mormînt. Obîrşia Antimisului vine din vremea marilor prigoane împotriva creştinilor. Atunci, spre a feri Sfintele Daruri să fie pîngărite de păgînii care năvăleau în biserici în timpul Sfintei Liturghii, preoţii înfăşurau Sfintele Daruri într-o pînză sfinţită şi, fugind cu ele într-un loc ferit, continuau slujba Sfintei Liturghii, întreruptă de navala păgînilor. Şi azi, de s-ar întîmpla să ia foc biserica, în timpul Sfintei Liturghii, preotul slujitor poate, dacă e nevoie, să înfăşoare sfintele vase, Potirul şi Discul, în Antimis şi să le ducă într-un loc potrivit, unde să isprăvească de slujit Sfînta Liturghie, Antimisul servindu-i de Masă sfîntă. Antimisul nu poate lipsi de pe nici o Sfîntă Masă din bisericile în care se slujeşte Sfînta Liturghie. Fără el nu se poate face Sfînta Liturghie. În împrejurări deosebite, ca de pildă în război, pe cîmpul de luptă, se poate face Sfînta Liturghie în orice loc potrivit, dacă avem Antimis.
2. Sfînta Evanghelie, legea cea nouă, închipuind pe Hristos, stă de-a pururi pe Sfînta Masă, pe Antimis. Aici se mai află o cruce, pentru că pe Sfînta Masa se înnoieşte necontenit dumnezeiasca Jertfă de pe Golgota; una sau mai multe lumînări de ceară, care ard în vremea sfintelor slujbe, şi un chivot, în care se păstrează Sfînta Împărtăşanie pentru grabnica împărtăşire a celor bolnavi, ce nu pot veni la Sfînta Liturghie. Pentru aceasta arde în altar pururea o candelă, atîrnată deasupra Sfintei Mese, arătînd ca „Lumina Lumii” (Ioan 8, 12) se află pe Sfînta Masă.

75. În afară de Sfînta Masă, ce alte lucruri deosebite se mai află în altar?

Se mai află proscomidiarul, scaunul cel de sus şi diaconiconul. Proscomidiarul este o mică masă prinsă în scobitura din zidul din partea de miazănoapte a Altarului. Pe această măsuţă se pregăteşte din pîine şi vin Sfînta Taina a Jertfei celei fără de sînge de la Sfînta Liturghie. Proscomidiarul închipuie peştera din Betleem în care S-a născut Hristos şi ieslea în care S-a culcat. Scaunul cel de sus se află în spatele Altarului; pe el stă arhiereul în timpul citirii Apostolului, închipuind pe Hristos, marele Arhiereu. Diaconiconul e ca şi proscomidiarul o încăpere în partea de miazăzi a Altarului şi numai la bisericile mai mari. În el se păstrează sfintele vase şi odăjdii ale bisericii, date în grija diaconilor.

76. Care este cea mai frumoasă podoabă a unei biserici?

Cea mai aleasă şi mai mişcătoare podoabă a unei biserici este pictura, dacă biserica este zugrăvită peste tot după rînduială.
Biserica pe dinăuntru este împodobită cu sfeşnice, cu policandre şi cu o candelă pentru luminat. Ele sunt lucrate din metale preţioase; totuşi, cea mai aleasă podoabă este pictura.
Într-o biserică pereţii sunt acoperiţi pe dinăuntru, uneori şi pe dinafară, din altar şi pînă în pridvor, cu icoane – după rînduiala iconografică.

77. Ce este tîrnosirea unei biserici şi cum se face?

După ce o biserică a fost terminată de zidit şi înzestrată cu tot ce trebuie pentru săvîrşirea Sfintei Liturghii, este chemat chiriarhul locului ca să o tîrnosească (sfinţească) pentru slujirea Sfintei Liturghii.
Tîrnosirea unei biserici este unul din cele mai sărbătoreşti praznice ce se pot face într-o parohie. Ea este preînchipuită în Vechiul Testament: Moise tîrnoseşte, după porunca lui Dumnezeu, cortul sfînt (Ies. 40, 9), iar Solomon, templul din Ierusalim (III Regi 8). Numai chiriarhul locului sau un preot anume împuternicit de el poate tîrnosi o biserică.
Momentele cele mai de seamă ale sfintei slujbe de tîrnosire sunt acestea: în ajunul zilei hotărîte pentru tîrnosire, arhiereul merge, la vremea vecerniei, de aşează Sfintele Moaşte ce vor fi puse a doua zi în Sfînta Masă a bisericii noi, pe masa Proscomidiei din vechea biserică, unde rămîn pînă dimineaţă zilei următoare. În acea dimineaţă, arhiereul ridică Sfintele Moaşte şi le aduce la biserica nouă cu mare Litie. Aici se află pregătite cele trebuincioase tîrnosirii: apă sfinţită, mirodenii, apă caldă, burete de şters, îmbrăcăminte pentru Sfînta Masă şi altele. După ce se îmbracă în toate odăjdiile, arhiereul pune un preot să fiarbă mirodeniile, apoi dă binecuvîntare de începere a sfintei slujbe a tîrnosirii. După rugăciunile începătoare, ridică Sfintele Moaşte şi iese afară din biserică, însoţit de preoţi şi de tot poporul, la înconjurarea de trei ori a bisericii. Înconjurarea de trei ori înseamnă că acest sfînt locaş va fi închinat lui Dumnezeu, Cel în trei Ipostasuri. La cele trei înconjurări se fac trei opriri, se citesc trei Evanghelii şi diferite rugăciuni, apoi se unge cu Sfîntul Mir biserica, în trei locuri din afară. În timpul înconjurării se trag toate clopotele bisericii, un preot stropeşte cu apă sfinţită pereţii, cîntăreţii cîntă troparele înnoirii şi pe lîngă ziduri ard lumînări şi tămîie.
După a treia înconjurare, arhiereul se opreşte la uşa de intrare, închisă pe dinăuntru, face o rugăciune şi rosteşte de trei ori cu glas tare versetul din Psalmul 23, 7: „Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei”, iar un preot dinăuntru, care ţine uşa închisă, întreabă de trei ori, cu versetul următor (8) al aceluiaşi psalm: „Cine este acesta Împăratul slavei?” După aceste întrebări şi răspunsuri, uşa se deschide şi arhiereul cu toţi credincioşii pătrund în biserică, intră în Altar şi aşează Sfintele Moaşte în scobitura făcută special în Sfînta Masă, acoperindu-le cu mirodenii. Mirodeniile închipuie miresmele cu care a fost uns în mormînt trupul Mîntuitorului, fiindcă Sfînta Masă închipuie mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos. Deasupra se aşează o lespede de piatră cioplită şi bine lustruită, care se spală cu apă caldă şi cu săpun, se şterge bine cu buretele, se udă cu apă de trandafiri şi apoi se unge cu Sfînt Mir. Ungerea cu Sfînt Mir este lucrarea cea mai de seamă a tîrnosirii, pentru că, după cum spune Sfîntul Dionisie Areopagitul, «prin vărsarea Sfîntului Mir se îndeplineşte sfinţirea cea sfîntă a dumnezeiescului altar». După ungerea cu Sfîntul Mir, se lipesc în cele patru colţuri ale Sfintei Mese icoanele celor patru Evanghelişti, deoarece Sfînta Masă închipuie toată Biserica, adunată de la cele patru margini ale lumii, prin propovăduirea Evangheliei, se îmbracă cu cele două acoperăminte şi deasupra se aşează Antimisul şi celelalte lucruri sfinte ce trebuie să stea pe Sfînta Masă. Apoi arhiereul înseamnă cruciş cu Sfîntul Mir cei patru pereţi dinăuntrul bisericii şi catapeteasma şi, după cîteva rugăciuni, tîrnosirea bisericii e terminată. Toată slujba tîrnosirii, alcătuită din cîntări, citiri din Vechiul şi Noul Testament şi din rugăciuni este astfel întocmită încît răspunde în întregime scopului pentru care a fost rînduită.
După tîrnosirea bisericii, se slujeşte Sfînta Liturghie şi datoria este ca, în toate zilele, timp de saşe săptămîni, să se slujească Sfînta Liturghie neîntrerupt.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul