Despre pocăinţă – Sf. Siluan Athonitul

martie 23, 2011 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Siluan Athonitul

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu despre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rînduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curînd voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfînt; şi Duhul Sfînt m-a învăţat să iubesc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vîrful lui să puteţi vedea faţa blîndă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfînt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfînt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adîncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu însuţi prin Duhul Tău Cel Sfînt?

Te rog, Doamne, revarsă peste oameni harul Duhului Sfînt ca ei să cunoască iubirea Ta. încălzeşte inimile abătute ale oamenilor ca ei să Te slăvească în bucurie uitînd întristările pămîntului.

Mîngîietorule bunule, cu lacrimi Te rog: mîngîie inimile întristate ale oamenilor. Dă noroadelor să audă dulcele Tău glas: „Iertate sunt păcatele voastre”. Da, Doamne, stă în puterea Ta să faci minuni şi nu e minune mai mare decît a-i iubi pe păcătoşi în căderea lor. Să iubeşti un sfînt e uşor, căci el este vrednic de ea. Da, Doamne, ascultă rugăciunea pămîntului. Toate noroadele sunt întristate; toate sunt abătute în păcat; toate sunt lipsite de harul Tău şi trăiesc în întuneric.

O, noroadelor, să chemăm la Domnul tot pămîntul şi auzită va fi rugăciunea noastră, pentru că Domnul se bucură de căinţa oamenilor; şi toate puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi să vedem frumuseţea feţei Lui.

Cînd oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e lesnicios şi desfătat lucru a trăi pe pămînt. Dar acum norodul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pămînt fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeşte sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile cîmpului, şi cum vîntul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toate, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, cînd eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pămînt: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mîndream în deşert de acestea. Dar cînd L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vînt. Însă harul Duhului Sfînt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adîncă pace vede pe Domnul şi uită pămîntul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cunoască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfînt faţa Ta blîndă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pămînt de această vedere şi, văzîndu-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mîntuim, fără excepţie. Nu se mîntuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi plîng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfînt cît de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cît de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pentru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cînte un cînt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfînt, şi pe pămînt Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfînt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvîrşite prin Duhul Sfînt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfînt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în sufletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pămînt, fiindcă „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. împărăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfînt, iar Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tîlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pămînt pe Duhul Sfînt?

Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Apostolilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Domnul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se po-căiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, harul te părăseşte.

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toţi oamenii, şi Duhul Sfînt învaţă sufletul să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele.

Duhule Sfinte, nu ne lăsa! Cînd eşti cu noi, sufletul simte prezenţa Ta şi îşi găseşte fericirea în Dumnezeu, căci Tu îi dai să iubească cu înflăcărare pe Dumnezeu.

Atît de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfînt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfînt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobîndi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Duhului Sfînt.

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă sufletul se avîntă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pămînteşti, ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată.

Dar cel alipit de averi şi de bani, acela nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adîncul sufletului său sade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

Cînd ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfînt.

Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sîngele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă [pronia] a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă [pronia] a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Cînd se întîmpla o nenorocire în casă, el rămînea liniştit. După ce casa noastră a ars oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dă Dumnezeu, şi mi-o voi pune pe picioare”. într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grîu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiule, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele”. Mi s-a întîmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo oamenii trăiesc mai bine decît noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie!” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. Omul milostiv nu-şi aduce aminte de rău. Chiar dacă e ocărît sau i se ia ce-i al lui, el rămîne liniştit, căci cunoaşte milostivirea Domnului; şi de mila Domnului nimeni dintre oameni nu se poate lipsi, pentru că ea este sus, este la Dumnezeu.

Toţi oamenii feciorelnici şi smeriţi, ascultători şi înfrînaţi şi care se căiesc pentru păcatele lor, sunt înălţaţi la cer, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă şi aud cîntul heruvimilor şi uită de pămînt. Dar noi, pe pămînt, suntem răscoliţi ca praful pe care-l ridică vîntul şi mintea noastră se lipeşte de cele pămînteşti.
Neputincios este duhul meu! Ca o candelă pîlpîitoare, el se stinge la cea mai mică suflare de vînt; dar duhul sfinţilor ardea în flăcări ca rugul ce ardea şi nu se mistuia, şi ei nu se temeau de vînt. Cine-mi va da o asemenea dogoare, ca să nu cunosc odihnă de la dragostea lui Dumnezeu nici ziua, nici noaptea?

Arzătoare e iubirea Domnului. Pentru ea, sfinţii au îndurat toate întristările şi au dobîndit puterea de a face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape, erau ridicaţi în văzduh la vremea rugăciunii; eu însă vreau să învăţ doar smerenia şi iubirea lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni, ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pentru mine însumi.

Vai, mie! Scriu despre iubirea lui Dumnezeu, dar eu însumi iubesc puţin pe Dumnezeu şi de aceea plîng mult şi mă întristez ca Adam cînd a fost izgonit din rai şi suspin şi strig: „MiluieÈ™te-mă, Dumnezeule, pe mine, zidirea Ta căzută”.

De cîte ori nu mi-ai dat harul Tău, şi eu nu l-am păzit din pricina slavei deşarte din sufletul meu; dar sufletul meu Te cunoaşte pe Tine, Ziditorul şi Dumnezeul meu, şi de aceea Te caut suspinînd, aşa cum suspina Iosif după tatăl său, Iacob, la mormîntul maicii sale, cînd a fost dus rob în Egipt.

„Te-am întristat cu păcatele mele, şi Tu pleci de la mine, iar sufletul meu tînjeşte după Tine.”

„Duhule Sfinte, nu mă lăsa. Cînd Tu pleci de la mine, gîndurile rele se apropie de mine şi sufletul meu tînjeşte după Tine cu multe lacrimi.”

„Preasfîntă Stăpînă, Născătoare de Dumnezeu, Tu vezi mîhnirea mea: am întristat pe Domnul şi El m-a părăsit. Dar rog bunătatea ta: Mîntuieşte-mă pe mine, făptura căzută a lui Dumnezeu, mîntuieşte-mă pe mine, robul Tău.”

Dacă gîndeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gînduri rele împotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpîneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseamnă că păcatul tău rămîne cu tine.

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gîndeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decît toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfînt.

Cine poartă în sine pe Duhul Sfînt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decît pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac” [Le 23, 34]. Arhidiaconul Ştefan se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta [FA 7, 60]. Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfînt, ci în tine viază un duh rău; şi cîtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

Sf. Siluan Athonitul