Teologia necazurilor la Sfinţii Părinţi

martie 14, 2011 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

Teologia necazurilor îmbracă două aspecte: ispitele din partea poftelor şi încercările prin dureri şi necazuri. Ambele noţiuni, de „ispită” şi „încercare”, sunt redate prin grecescul „peirasmós”. Asociem necazul cu întristarea, cu judecata divină, cu părăsirea (pedagogică sau lepădarea) omului de către Dumnezeu, dar, poate, niciodată cu „darul”. Or, teologia necazurilor, fără o teologie a darului şi a harului primit sau refuzat, a recunoştinţei sau nemulţumirii şi uitării ce le acompaniază, nu poate fi înţeleasă.

Nu poate fi alcătuit un inventar complet al ispitelor şi încercărilor care se abat asupra noastră. Sfîntul Ioan Gură de Aur enumera în epistolele „Către Staghirie” cîteva necazuri prin care suntem trecuţi de Dumnezeu: boală, sărăcie, nedreptăţi, decese repetate în familie, ne mor părinţii, ne mor copiii, suntem aruncaţi de colo-colo fără a ni se da nici o importanţă, suntem acuzaţi de fapte rele de care nu avem ştiinţă şi „împovăraţi” cu faimă rea. Nenorociri sunt şi acelea cînd nu ne înţelegem cu soţul, cînd nora şi soacra se urăsc din suflet, cînd suntem bătrîni şi singuri sau cînd nu ne găsim de muncă, dar avem de întreţinut o familie, cînd soţul ne forţează să avortăm un prunc despre care doctorii ne-au informat că se va naşte cu handicap. Suferim cînd iubim şi suntem respinşi cînd nu ne putem hotărî dacă suntem pentru căsătorie sau monahism. Suferim în calitate de colecţionari fuduli de diplome, care credem că ni se cuvin anumite favoruri din partea celorlalţi, fără a trece şi pe la şcoala vieţii, a uceniciei şi a slujirii smerite pe lîngă un mentor din domeniul de activitate în care ne pregătim.

Faţă de toate aceste evenimente, noi reacţionăm, în primă instanţă şi cel mai adesea, prin suferinţă, revoltă, întristare.

Două tipuri de întristare

Evagrie Ponticul afirma că, spre deosebire de celelalte duhuri care insuflă omului gustul spre plăcere, dracul întristării „usucă prin întristare orice plăcere a sufletului”. Simbolul acestei patimi este năpîrca, ce este prietenoasă din fire, însă înveninată pînă acolo unde poate muri ea însăşi din cauza prea marii cantităţi de venin ce o conţine. Pe de o parte, din lupta cu duhul întristării poţi învăţa înţelepciunea de a nu-ţi lipi inima de cele materiale. De aceea, Sfîntul Ioan Botezătorul îi numea „pui de năpîrci” pe cei „străpunşi” de întristarea lumească şi care au înţeles, pocăindu-se, că nereuşitele (sentimentale, familiare, profesionale ş.a.) şi durerile lor sunt urmarea păcatelor.

Sfîntul Casian Romanul, în scrisoarea către episcopul Castor, din jurul anulul 420, distinge două tipuri de întristare: una ce rodeşte roade ale Duhului Sfînt, alta, de la cel rău. Prima naşte bucurie, îndelungă răbdare, iubire, pace, bunătate, credinţă şi înfrînare. Ea este legată de pocăinţă şi înaripată de nădejde. Cea de-a doua întristare se caracterizează prin trîndăvie, lipsa răbdării, evitarea întîlnirii cu oamenii, felul neprietenos şi tulburat de a fi, mînia, ura, contrazicerile, nepăsarea la rugăciune, indiferenţa, în general.

Esenţialul este să ne stăpînim întristarea, nu doar mînia, pofta şi celelalte patimi, căci şi ea, aşa cum remarca Sfîntul Ioan Gură de Aur, este o patimă. În plus, „tristeţea ne pricinuieşte mai mari necazuri decît celelalte patimi şi trebuie să ne împotrivim ei cu bărbăţie dacă nu vrem să pierim cu desăvîrşire. Putem aşadar distinge între o întristare spre pocăinţă, dar şi o întristare spre moarte, depresia. Durerea pocăinţei este însă îngemănată cu bucuria duhovnicească şi gînduri luminate. Suferinţa pentru motive pămînteşti este inutilă, dar poate fi convertită în durere mîntuitoare atunci cînd raportăm necazul nostru (respingerea în dragoste, neînţelegerile din familie, lipsa de bani) la aşteptările lui Dumnezeu de la noi.

Necunoaşterea folositoare a cauzelor fiecărei întîmplări

Pe de altă parte, în sferă duhovnicească, întrebări precum „de ce?” şi „cum?” ne trag înapoi, ne întunecă mintea, care, în acest întuneric, va dezvolta sentimente de revoltă şi deznădejde nefolositoare. Astfel, după ce a venit încercarea, ne povăţuia Sfîntul Marcu Ascetul, „nu întreba de ce sau prin cine a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără pomenirea răului”.

Din cel puţin două motive nu are rost să ne rănim sufletul cu aceste întrebări, pe care, după efectul lor asupra noastră, de înveninare şi ură, cunoaştem că ne sunt insuflate de către demon.

În primul rînd, adîncul purtării de grijă a lui Dumnezeu nu poate fi străbătut de nici o inteligenţă pînă la capăt. De aceea, Sfîntul Ioan Gură de Aur îndemna „să nu căutăm să aflăm cauza lor (a necazurilor, n.n.) şi nici să ne supărăm sau să ne întristăm dacă n-o cunoaştem”.

În al doilea rînd, cînd ştim de ce suferim, mai avem parcă o mîngîiere, dar cînd Dumnezeu tace suntem ispitiţi să ne luăm zilele sau să omorîm, sau să ne lepădăm cu totul de Dumnezeu şi să ne tăvălim în mocirla patimilor sau să ne izolăm în „celula” unei lacrimi nestinse. Dacă am şti aşadar precis cauzele fiecărui necaz din viaţa noastră, am suferi poate mai puţin, dar nici răsplată n-am mai avea şi nici nevoie de credinţă. Dar „foarte mare folos sufletesc avem cînd, fără să cunoaştem vreuna din pricinile necazurilor ce vin peste noi, ne dăm totuşi silinţa să ne supunem tuturor poruncilor Lui, să-L ascultăm cu adevărat şi să credem în El din toată inima”.

Mîntuirea în ritmul dumnezeiesc de alternare a milei cu dreptatea

În scolia 19 la Sfîntul Maxim, din lucrarea „Răspunsuri către Talasie”, comentariul asupra „aripilor dreptăţii, pronia şi judecata”, este că „acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea e atras la păcat împotriva voii lui şi lucrul acesta îl face judecata cea dreaptă prin diferitele feluri de pedepse. Cel dintîi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin providenţă; cel de-al doilea, adică iubitorul de trup şi de lume, e oprit de judecată să ajungă la osîndă”.

Adică, cel alipit cu sufletul de Dumnezeu, care menţine o concentrare contemplativă asupra lui Dumnezeu, gustă o dulce linişte interioară, care nu mai este greutatea păcatului, ci greutatea de a păcătui. Însă cel atras de culorile, gustul, formele şi volumul celor pămînteşti se va înfrupta din acestea uitînd de Dumnezeu şi de originea sa spirituală. De aceea, Dumnezeu va lucra cu păcătosul împătimit nu doar prin milă, dîndu-i cadou bunurile acestei lumi pe care el şi le doreşte. Ci va trimite asupra lui şi pedepse, pentru ca acestea să „împrospăteze”, cum spunea Marcu Ascetul, în sufletul lui, amintirea păcatului spre pocăinţă şi aflarea lui Hristos „ascuns” în poruncile împlinite.

În aceeaşi lucrare, Sfîntul Maxim vorbeşte de o rînduială a providenţei „potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile”. Nu suntem însă chemaţi la recunoştinţă, pentru că Dumnezeu, ca noi oamenii, face un bine sau un dar, aşteptînd să îi fim, în schimb, recunoscători. Iubirea sa este dezinteresată, dar nu şi nepăsătoare faţă de primejdia mîndriei care ne rostogoleşte sufletul în iad. Se întîmplă aceasta cînd virtutea, cunoaşterea şi orice bun material, intelectual sau duhovnicesc le considerăm „ca izbînzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobîndite prin har”. El ne cheamă la sine, dăruindu-ne bunuri materiale şi duhovniceşti, dar ne şi privează de acestea, chemîndu-ne, prin judecăţile sale, la pocăinţă şi la aprofundarea celor dumnezeieşti prin rugăciune, cărţi ziditoare şi meditare asupra celor lecturate.

Părintele Dumitru Stăniloae comenta că „metoda proniei ne face mai ales să respingem ispitele plăcerii, deci patimile poftei, pe cînd metoda judecăţii ne face îndeosebi să suportăm încercările prin durere, prin care slăbim patimile mîndriei şi ale mîniei”.

De ce să avem răbdare?

Totodată, necazurile, prin suportarea lor, ne aduc putere şi înţelepciune, izbăvire de mînie şi întristare. Pot exista motive impure pentru care să practicăm răbdarea. Sfîntul Maxim Mărturisitorul şi Cuviosul Nichita Stithatul numeau: slava deşartă, fălirea cu virtuţile, osîndirea aproapelui, nevoia, plăcerea, cîştigul material, frica de oameni, de pedeapsă, de iad, nădejdea că vom fi răsplătiţi. Sau putem răbda din iubire dezinteresată pentru Dumnezeu, piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti, după ce am traversat apele învolburate ale patimilor.

Pe de altă parte, afirmă un fapt extraordinar Sfîntul Isaac Sirul, putem schimba evenimentele exterioare prin lucrarea minţii. Nu este suficientă însă meditaţia în acest scop. Se cere credinţă dreaptă şi o vieţuire potrivită care, atunci cînd „e unită cu înfocarea rugăciunii, schimbă natura întîmplărilor” (…) sau, în alte cuvinte: „Rugăciunea însoţită de curăţia vieţii e în stare să schimbe sau să controleze întîmplările”. Astfel, prin curăţie şi rugăciune putem împiedica înmulţirea răului în lume. De aceea, să răbdăm. Iar cînd acesta totuşi se întîmplă, în bună tradiţie filocalică şi patericală, să ne învinovăţim pe noi înşine că n-am împlinit desăvîrşit porunca iubirii. Să ne curăţim cu mai multă acrivie, să ne rugăm mai atent. Să arătăm mai multă recunoştinţă Domnului şi aproapelui pentru darurile care ni le fac.

De altfel, necazurile, impasurile şi încurcăturile în care intrăm reflectă în exterior aceeaşi stare dezorganizată din interiorul nostru. „Întîmplările sensibile, afirma şi Sfîntul Marcu Ascetul, sunt puii celor inteligibile”. De aceea, Sfîntul Isaac exclama: „Fericit omul care compară orice întîmplare care-i vine cu cele ascunse ale sale, care îi caută pricina şi priveşte la Cîrmaciul ei!”

„Mare folos sufletesc avem cînd, fără să cunoaştem vreuna din pricinile necazurilor ce vin peste noi, ne dăm totuşi silinţa să ne supunem tuturor poruncilor lui Dumnezeu, să-L ascultăm cu adevărat şi să credem în El din toată inima”.

Cauzele încercărilor şi ispitelor

În primul rînd, prin necazuri ne înfrînează Dumnezeu de la păcate. În al doilea rînd, necazurile sunt consecinţele păcatelor. Astfel, în lucrarea „Despre legea duhovnicească”, Marcu Ascetul spunea: „De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintîi urmează cu necesitate celui de al doilea, căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Gal. 6,8)”. Chiar dacă ne spovedim păcatele şi suntem iertaţi, fără canonul îndreptării prin încercări nu vom dobîndi şi tămăduirea sufletului. De exemplu, cineva decide în inima sa să se omoare, o femeie se blestemă, din varii motive, să moară la naştere, însă nu ajung să pună în faptă gîndul sumbru, ci se mărturisesc. Ulterior, aceste persoane ar putea, prin Judecata dumnezeiască, să se accidenteze uşor sau să fie la un pas de un accident fatal, primind printr-o astfel de întîmplare înfricoşată povăţuirea de a nu comite păcatul.

Fiecare întîmplare, după Isaac Sirul, are un înger păzitor. Acesta ne călăuzeşte, prin întîmplările care ni le aduce în viaţă, spre îndemn, încercare, povăţuire sau răsplătire. Necazurile „micşorează mîndria, îndepărtează trîndăvia, ne fac mai înţelepţi, ne fac mai credincioşi”. Cu toate acestea, remarca Sfîntul Ioan Gură de Aur, necazurile nu îi înţelepţesc pe toţi, şi aceasta din cauza nepăsării lor.

În al treilea rînd, necazurile vin pentru probare, pentru întărire şi „stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul). De asemenea, ne pot lovi nenorocirile pentru păcatele altora, chiar dacă noi nu păcătuim. Marcu Ascetul dezvolta subiectul astfel: „Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii bineplăcuţi şi totuşi sunt ispitiţi. E drept că s-a scris: Nelegiuiţii şi necuvioşii vor fi prigoniţi. Dar tot aşa s-a scris: Cei ce voiesc să vieţuiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi (I Tim. 3,12)”. Chiar şi ascetul nepătimaş este dator să îşi asume necazuri pentru aproapele său. Acesta, completa Sfîntul Isaac Sirul, este smerit la cuget şi primeşte defăimările care i se aduc, fără a se preocupa să demonstreze că este nedreptăţit. El îşi cere iertare cu lacrimi şi de bunăvoie îşi asumă ocara de preacurvar, fiind neprihănit, de trufaş, fiind smerit, sau de leneş, lucrînd în toată vremea, chiar şi nopţile, şi altele asemenea. Aceşti oameni evlavioşi sunt încercaţi, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, prin trei ispite: „sau li se dăruiesc cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea. Către cei dintîi zice Domnul: „De nu se va lepăda cineva de toate cîte le are, nu va putea să fie ucenicul Meu”. Iar către cei de-al doilea şi de-al treilea: „întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre””.

Alte motive pentru care îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, după acelaşi sfînt părinte, sunt: dobîndirea discernămîntului, a puterii de a deosebi, prin „război”, virtutea şi păcatul, să avem virtutea cîştigată, prin luptă şi durere, „sigură şi nestrămutată”, să nu ne îngîmfăm, să urîm păcatul cu ură desăvîrşită, iar devenind nepătimaşi „să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat”.

Părăsirea pedagogică şi lepădarea omului de către Dumnezeu

În lucrarea „Cuvînt ascetic”, Diadoh al Foticeii distingea două forme de părăsire a omului de către Dumnezeu. Una este părăsirea „povăţuitoare” ce „nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi ascunde numai (…) prezenţa din faţa minţii, ca să împingă oarecum sufletul înainte, prin răutatea dracilor, spre a căuta cu toată frica şi cu multă smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscînd cîte puţin răutatea vrăjmaşului său”. Roadele acestei părăsiri sunt întristarea spre pocăinţă, smerirea şi o anume deznădejde „măsurată”, cu privire la încrederea în forţele proprii, fără Dumnezeu. Dar părăsirea în sens de lepădare umple sufletul de o deznădejde nemăsurată, de necredinţă, mîndrie şi mînie. Dacă ştim de un păcătos care nu se pocăieşte, ci persistă în răutăţi, dar nu primeşte nici o pedeapsă pînă la moarte, „socoteşte, spunea Marcu Ascetul, că judecata lui va fi fără milă acolo”.

Lepădarea, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, este doar una din cele patru moduri de părăsire a omului de către Dumnezeu, însă celelalte trei sunt doar aspecte ale părăsirii povăţuitoare. Acestea sunt: „Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin păruta părăsire cei părăsiţi să se mîntuiască. Alta spre dovedire, cum este la Iov şi Iosif, ca să se arate unul stîlp al bărbăţiei, altul al neprihănirii. A treia spre povăţuire duhovnicească, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se în cugetare, să păstreze covîrşirea harului”. Toate aceste feluri de părăsire, inclusiv lepădarea, sunt caracterizate ca „mîntuitoare şi pline de bunătatea şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Referindu-se la prima părăsire, din iconomie, sfîntul pare să se refere la o anumită greutate şi „întîrziere” a lui Dumnezeu de a acorda ajutorul cerut. Acest aspect îl avea în vedere şi Sfîntul Isaac Sirul, care atrăgea atenţia că atunci cînd avem nevoie de ajutor de la Dumnezeu, dar nu-l primim, este din cauză că „nu ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune cu seriozitate şi rîvnă strigînd către El cu durere ziua şi noaptea, ci aşteptăm să ni-l dea de bunăvoie”.

Cea de-a treia părăsire duhovnicească îmbină greutăţile existenţiale cu retragerea harului din simţirile curate ale asceţilor care l-au gustat mistic. Lipsit de simţirea dulce-intensă şi nepămînteană a harului, reîntoarcerea la funcţiile biologice obişnuite provoacă o durere adîncă, ce îl acoperă în smerenie pe atletul duhovnicesc, păzindu-i harul şi mărgăritarele harismelor.

Sfîntul Isaac enumera cîteva semne prin care se cunoaşte că sunt încercaţi prietenii lui Dumnezeu, spre înaintarea lor duhovnicească, pe drumul smereniei şi al înfrînării: „pregetarea, îngreunarea trupului, moleşeala mădularelor, trîndăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului şi cele asemenea”. În schimb, duşmanii lui Dumnezeu, care sunt cei mîndri şi neruşinaţi, sunt lăsaţi în ispite „mai presus de hotarul puterii sufletului”. Aceste ispite sunt: „simţirea năprasnică a nălucirii curviei”, adică aprinderea bruscă de a săvîrşi fapta necurată, frica fără obiect (angoasa), mînierea grabnică, voinţa de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa”, hulirea lui Dumnezeu, „proorocire mincinoasă”, făgăduirea unor lucruri pe care nu le pot împlini, „pofta de a se amesteca şi petrece cu lumea, de a grăi şi vorbi aiurea totdeauna”. De asemenea, acestor oameni li se întîmplă adeseori să se întîlnească cu oameni răi şi necredincioşi, care să îi „necăjească”, „pătimesc de multe ori căderi mari de pe stînci şi de pe locuri înalte”, adică se accidentează, îşi frîng trupul. Desigur, nu orice accident este lepădare din partea lui Dumnezeu, cel mai adesea fiind doar o părăsire povăţuitoare. Sfîntul Isaac îndemna să ne cercetăm conştiinţa şi viaţa, căci, în măsura în care avem parte de aceste încercări, în aceeaşi măsură s-a cuibărit în noi mîndria.

Cei lepădaţi, după Cuviosul Nichita Stithatul, se pot reîntoarce la Dumnezeu, dar numai prin îndepărtarea motivului care a provocat părăsirea şi prin alergarea spre „înălţimea smeritei cugetări”.

Faţă de cei încercaţi de Dumnezeu se cuvine să ne manifestăm compasiunea. Numai cei care dispreţuiesc poruncile Domnului, spunea Sfîntul Maxim Mărturisitorul, „cînd îi merge prietenului bine, se bucură împreună cu el, iar cînd e încercat şi pătimeşte, îl părăsesc”.

prof. Constantin Ghiţă
/ziarullumina.ro/