Despre har – Sf.Siluan Athonitul

decembrie 2, 2010 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Siluan Athonitul

N-am adus în mănăstire decît păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe cînd eram încă tînăr începător, atît de mult har al Sfîntului Duh, că sufletul şi trupul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfînt: nici nu ştiam că este Duh Sfînt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 19]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfînt: căci numai în Duhul Sfînt îşi găseşte sufletul odihna desăvîrşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările.

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, smerit şi blînd. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit pînă la capăt şi se avîntă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strîmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit pînă la sfîrşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfîrşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gîndeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpînul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pentru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decît pe Domnul”. Iubirea Domnului e atît de arzătoare încît o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu dorind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stîncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugînd pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit pînă la sfîrşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă. Iar dacă noi iubim atît de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atît de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale cînd Fiul Tău s-a înălţat la cer?”

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfînt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţei Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubirea lui Dumnezeu nu are sfîrşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv l-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-l sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pămînt din pricina slavei Domnului.

In fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostivirii Sale! El ne-a iubit atît de mult, încît ne-a dat pe Duhul Sfînt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-l pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfînt, nu ştie cît e de dulce şi de aceea e înrobit pămîntului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfînt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pămînt. E înrobit numai de iubirea Domnului, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plînge pentru oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Cînd sufletul este în Duhul Sfînt, el este plin şi nu mai tînjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tînjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.

Inainte de a fi atins de har, omul trăieşte gîndind că totul e bine şi în bună rînduială în sufletul lui; dar cînd harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar cînd harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vînătoare şi, pierzîndu-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutînd calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tînjea după împăratul, tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un codru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gîndindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tînjeşte sufletul atunci cînd pierde harul.

Cînd preafrumosul Iosif a fost vîndut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plîngea nemîngîiat după tatăl său; şi cînd a văzut mormîntul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tînjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfînt şi a fost dus în robie de gîndurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pămînt şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pămînt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfînt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut păduri şi cîmpii, rîuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-l pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cît de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stîncile pustii!

Aşa şi sufletul, cînd este părăsit de harul pe care l-a cunoscut, e nemîngîiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.

Domnul „nu ne-a lăsat orfani”, ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mîngîietor pe Duhul Sfînt [In 14,16-18] şi El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tînjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.

O, cît de rău îi este sufletului cînd pierde harul şi îndrăznirea; atunci în plînsul inimii strigă după Dumnezeu: „Cînd voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pacea şi iubirea Lui?”

De ce te tîngui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?

Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului Duhului Sfînt şi cunosc iubirea Domnului şi cît de dulce este ea sufletului şi trupului.

De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoşti pe Stăpînul şi negrăita Lui milostivire faţă de tine? Ce mai vrei de la Stăpînul, Care ţi-a arătat o milă atît de mare?

Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicînd harul Domnului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.

Cînd harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci sufletul se frămîntă pentru că îl chinuie gîndurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tînjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cît de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfîntă, aşa cum tremură şi Te iubesc heruvimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămîne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cît sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfînt”.

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfînt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrînat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gînduri, în hrană. Şi oricui se înfrînează îi vine în ajutor învăţătura din cuvîntul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci şi cu tot cuvîntul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfîntul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănînci cît mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu judecată, atît cît îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrînării trebuie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decît iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfînt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decît faptul de a-l pierde. Cînd sufletul pierde harul, el se mîhneşte tare şi se gîndeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpînul”. În aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pămînt şi vede toate întristările de pe pămînt. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tînjire după Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfînt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avîntă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pămînt, pînă cînd Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tînjeşte după Stăpînul şi plînge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-l poate mîngîia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pîrîiaşe faţa, pieptul şi pămîntul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adînci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne – se tînguia el – ridică-mă iarăşi în rai!”

Sufletul lui Adam era desăvîrşit în iubirea lui Dumnezeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a depărtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpînul, că e atît de multă vreme de cînd nu L-am văzut şi nimeni nu mîngîie plînsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să rămînă totdeauna întru mine.

Cînd nu l-a văzut de multă vreme, mama plînge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu, atît de mare şi de nesăturată este. Cînd sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu lacrimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpînul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă cîtă vreme nu se desfată toţi de harul iubirii Lui.

Sufletul meu tînjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cît de atras este el şi plînge căutînd harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Cînd nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfînt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit pînă la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pămîntul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cît de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi să plîngă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Tatăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pămînt. Şi sufletul se gîndeşte:

„Cînd mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gîndeşte: „Cînd voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi putea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gîndeşte: „Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oamenii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască.”

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decît pămînt păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfînt.

Harul nu vine aşa încît sufletul să nu-l cunoască şi, cînd pierde harul, sufletul tînjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încît nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gînd de mîndrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărîmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crîncen, dar numai pentru cei mîndri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfînt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mîntuire: Fii ascultător, înfrînat, nu osîndi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gîndurile cele rele şi gîndeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gînd smerit, harul Duhului Sfînt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osîndeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decît toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pămîntul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

Duhul Sfînt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfînt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfînt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pămînt e aşa, cu cît mai mult îl iubesc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfînt sfinţii în ceruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfînt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atît de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. In 4,8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pămîntul, aşa şi harul Duhului Sfînt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tînjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles sufletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfînt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-l uite.

Cum să uităm pe Domnul, cînd El este în noi? Apostolul a propovăduit noroadelor zicînd: „Pînă cînd Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cît de mult ne iubeşte şi cît de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfînt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfîrşit.

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfînt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfînt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani cînd a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atît pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dulceaţa Duhului Sfînt; mai tîrziu, înţelegînd că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stîncă rugîndu-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfînt se avîntă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar cînd îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru întreaga lume. Duhul Sfînt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cît de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Cînd harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Domnul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pămînteşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pămînteşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămîne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfînt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gîndesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfînt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pămîntului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cît de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsîndu-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfînt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfînt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.

Sf.Siluan Athontul