Despre viaţa viitoare (III. Despre venirea a doua a Domnului)

decembrie 16, 2009 Categoria: Articole, Catehism

360. Pînă cînd va ţine starea provizorie a sufletelor în rai şi in iad?

Pînă la sfîrşitul lumii, la învierea cea de obşte cu trupurile, la venirea a doua a Domnului şi la judecata din urma.

361. Toate acestea vor fi deodată?

Da. Deodată, sau aşa de repede una după alta, că nu va fi nici o pauză între ele. Deşi venirea Domnului este în rîndul al treilea, ea va pricinui pe toate celelalte de mai înainte.

362. Cînd vor fi toate acestea?

Timpul venirii a doua a Domnului şi toate cîte se vor întîmpla cînd va veni sfîrşitul lumii nu ni s-a descoperit. „Iar de ziua şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl singur” (Matei 24, 36). Mîntuitorul ne cere să priveghem tot timpul, deoarece va veni pe neaşteptate: „Veni-vă stăpînul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte” (Matei 24, 50). „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni” (Matei 25, 13; vezi şi Matei 24, 42, 44; I Tes. 5, 2, 3; II Petru 3, 3-10).

363. Nu ni s-au dat nici măcar semne, după care să se cunoască apropierea sfîrşitului?

Da. În Sfînta Scriptură sunt arătate unele semne care vor premerge sfîrşitul. Acestea sunt: 1) predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14); 2) convertirea poporului iudeu (Rom. 11, 15-26); 3) ivirea lui Antihrist (II Tes. 2, 3-11; I Ioan 2, 18), omul nelegiuirii (II Tes. 2, 1-10), sau „fiara” (Apoc. 13, 1-18), lucrînd împreună cu uneltele sale, prooroci şi hristoşi mincinoşi, tot felul de semne, prin puterea satanei, ca să amăgească pe oameni. Ei vor prigoni cu toată furia pe cei aleşi ai Domnului (Matei 24, 5, 11; 4) venirea lui Ilie şi a lui Enoh (Apoc. cap. 11); 5) înmulţirea fărădelegii şi răcirea iubirii între oameni (Matei 24, 10, 12); înmulţirea războaielor şi a veştilor de războaie (Matei 24, 6-7); ivirea unor nenorociri, ca foamete, ciumă etc. (Matei 24, 8); mari tulburări în toată firea, ca eclipse de soare şi de luna, căderi de stele, cutremure etc. (Matei 24, 29; 6) arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului” (Matei 24, 30), adică a Sf. Cruci.
Dar semnul Crucii pe cer mai degrabă va însoţi venirea Domnului decît o va premerge, iar convertirea poporului iudeu, ivirea lui Antihrist şi predica lui Ilie şi Enoh sunt lucruri tainice, al căror înţeles exact nu poate fi cunoscut.
Celelalte semne care rămîn sunt de aşa fel, că nu se poate spune pe temeiul lor, în chip sigur, cînd va fi sfîrşitul. Cei care s-au apucat să facă socoteli şi sa dea soroace hotărîte s-au înşelat amarnic. Tulburări, greutăţi şi războaie au fost adeseori în lume şi noi nu ştim care poate fi gradul lor ultim de dezvoltare, încît să putem spune că gradul acesta sau acela e ultimul şi după el vine sfîrşitul.

364. Vor învia deodată, atît drepţii cît şi păcătoşii?

Da. Sfînta Scriptură ne spune că un singur seceriş va fi şi pentru grîu şi pentru neghină (Matei 13, 30, 42-43); că o singură dată vine Mirele pentru toate fecioarele (Matei 25,1-13); că o singură dată va veni Stăpînul să ceară socoteală tuturor lucrătorilor trimişi în vie (Matei 21, 33-41); că în acelaşi timp va cere socoteală pentru talanţii încredinţaţi (Matei 25, 14-30); şi, în chip limpede, că deodată îi va aduna pe toţi la judecată, şi pe cei buni şi pe cei răi (Matei 25, 31-46). Toţi vor învia într-o clipă „cînd trîmbiţa cea de apoi va suna” (I Cor. 15, 52; I Tes. 4, 16).

365. Dar cu trupurile celor ce vor fi atunci pe pămînt ce se va întîmpla?

Se vor schimba şi ele, într-o clipă, în trupuri înviate, ca şi cînd ar fi trecut şi ele prin moarte. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Iată taină zic vouă: că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trîmbiţa cea de apoi; pentru că va trîmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52).

366. Cum va fi trupul înviat, faţă de cel pe care îl avem acum?

Trupul înviat va fi tot cel pe care îl avem acum, după forma şi materia lui, pentru ca chiar trupul cu care am săvîrşit cele bune sau cele rele să se împărtăşească de fericire sau de osîndă. Dar va fi altfel. Să ne gîndim cum trupul omului la diferite vîrste e acelaşi, nu altul, dar altfel. Cu atît mai mult va fi trupul înviat. Sf. Apostol Pavel spune următoarele însuşiri ale trupului înviat însuşirilor trupului pe pămînt: 1) trupul înviat va fi nestricăcios, pe cînd cel pămîntesc e stricăcios; 2) trupul înviat va fi întru slavă, pe cînd cel pămîntesc e întru necinste; 3) trupul înviat va fi plin de putere, pe cînd cel pămîntesc este supus slăbiciunii; 4) trupul înviat e duhovnicesc sau străbătut de Duh de viaţă făcător, pe cînd cel pămîntesc e trup sufletesc, străbătut numai de suflet. Poate numele de trup ceresc, ce i-l dă Sfîntul Apostol Pavel trupului înviat, înseamnă toate acestea, spre deosebire de trupul pămîntesc, care înseamnă toate cele contrare. Iar însuşirea nemuririi poate e tot una cu aceea a nestricăciunii (I Cor. 15, 40-54). Totuşi, uneori stricăciunea înseamnă altceva: lipsa de trebuinţe materiale, prezenţa poftei, a durerii, a plăcerii. Avînd aceste însuşiri, cei ce înviază „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

367. Trupurile înviate ale păcătoşilor vor avea si ele aceste însuşiri?

Trupurile înviate ale păcătoşilor vor avea numai însuşirea nestricăciunii sau a nemuririi, ca să poată răbda chinurile în vecii vecilor. Celelalte însuşiri nu le vor avea.

368. Ce se mai poate spune despre însuşirile trupurilor înviate ale celor drepţi?

Despre aceste însuşiri Sfînta Scriptură nu spune mai multe. Dar mai spun unele lucruri Sfinţii Părinţi, tălmăcind cele spuse de Sfînta Scriptură. Ei spun că, prin înviere, Dumnezeu redă iarăşi oamenilor drepţi trupul ce l-au avut la început: nestricăcios, lipsit de slăbiciuni (de pofte dobitoceşti) şi nemuritor.
Învierea va fi ultimul inel din lucrarea de ridicare a omului din starea în care l-a coborît păcatul.
Toate celelalte însuşiri ale trupului înviat se datoresc faptului ca el este îndumnezeit, că Duhul Sfînt locuieşte în el şi-l umple de slavă şi Hristos îi este şi mîncare şi băutură, odihnă şi putere. Sf. Grigorie Palama spune: «Trupul fiind duhovnicesc şi văzînd duhovniceşte, va vedea în chip duhovnicesc strălucirea dumnezeiască. Precum acum, numai prin deducţie raţională, ne dăm seama că avem un suflet înţelegător, în stare să stea de sine, căci trupul acesta ros, muritor şi vîrtos, ascunde, coboară, face trupesc şi numai închipuit sufletul, motiv pentru care nu cunoaştem nici simţirea înţelegătoare din minte, tot aşa în viaţă fericită din veacul viitor, trupul se va ascunde cumva la fiii învierii, aceştia ajungînd în starea îngerilor, cum zice Evanghelia lui Hristos (Matei 22, 30). Aşa de mult se va subţia trupul, încît nu va mai părea în general materie, nici nu va mai sta în calea lucrărilor minţii; mintea îl va copleşi cu totul. Urmarea va fi că drepţii se vor putea împărtăşi şi prin simţurile trupeşti de lumina dumnezeiască… Ceea ce a arătat Hristos, negrăit; Apostolilor pe Tabor este tocmai arvuna acestui mare dar ce ni-l va face Dumnezeu».

369. Dar cu lumea aceasta zidită de Dumnezeu ce se va întîmpla? Va înceta să mai existe?

Lumea zidită de Dumnezeu nu va înceta să mai existe, dar se va înnoi cu totul. Chipul de acum al lumii va pieri, arzînd în foc şi se va ivi un cer nou şi un pămînt nou. Sfîntul Apostol Petru zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, cînd cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd, se vor desface, şi pămîntul şi lucrurile de pe el vor arde… Şi ceruri noi şi pămînt nou după făgăduinţă Lui aşteptăm, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 10, 13). Va trece şi lumea printr-un fel de moarte şi înviere, căci şi firea aşteaptă dezlegarea de urmările păcatului omenesc întinse şi asupra ei, adică de „robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Deci şi firea va lua un chip înnoit, potrivit cu chipul înnoit al oamenilor înviaţi.
Sfîntul Simeon Noul Teolog spune: «Toata firea va fi nu cum a fost cînd a fost zidită, materială şi sensibilă, ci se va preface la învierea cea de obşte şi va deveni o locuinţă nematerială şi duhovnicească şi mai presus de orice simţire… Toată lumea aceasta va fi mai presus de orice cuvînt şi de orice înţelegere. Fiind duhovnicească şi dumnezeiască se va uni cu lumea de sus şi va deveni un alt paradis duhovnicesc, Ierusalimul ceresc, fiindcă s-a făcut asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele». Acestea se vor întîmpla, spune Sfîntul Simeon, înainte de venirea Domnului. Apoi va veni El la judecata.

370. Ce rost mai are judecata din urmă, odată ce s-a făcut după moarte o judecată deosebită cu fiecare?

Judecata particulară a făcut-o nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi propria conştiinţă omului. Tot aşa va fi la judecata din urmă. Mîntuitorul Iisus Hristos nu va judeca pe om, fără ca acesta să vadă, şi prin conştiinţa sa, că judecata e dreaptă. Dar pentru aceasta e de trebuinţă ca omul să fie judecat şi atunci cînd va vedea el însuşi toate urmările faptelor sale, adică la sfîrşitul lumii. De aceea fiecare va fi judecat în faţa tuturor, ca să vadă cum s-au răsfrînt păcatele sale asupra altora şi asupra omenirii în întregime. Pe cînd judecata particulară a fost provizorie, judecata din urmă e definitivă. Dacă prin judecata particulară sa dat oamenilor numai o parte din răsplată sau din pedeapsă şi numai asupra sufletelor, la judecata din urmă, se va da toată răsplata şi toată pedeapsa şi nu numai asupra sufletelor, ci şi asupra trupurilor cu care oamenii au săvîrşit faptele. Judecata particulară fiind provizorie, după ea se mai pot scoate sufletele din iad, prin rugăciunile şi milosteniile urmaşilor, arătîndu-se prin aceasta o vrednicie sufletească a celui mort, care şi-a crescut copiii în credinţa, sau a făcut bine altora ca să-l pomenească. După judecata din urmă nu se mai poate scoate nici un suflet din iad.

371. Ce se va avea în vedere la judecata din urmă?

Aceleaşi lucruri ca şi la judecata particulară. Adică faptele bune izvorîte din credinţa faţă de Dumnezeu şi din iubire faţă de El şi de semeni (Matei 25, 33-46), fapte prin care omul crescut în virtute şi-a făcut viaţa sa tot mai plină de Hristos şi tot mai mult asemenea chipului lui Hristos (Rom. 8, 29; Efes. 4,13). Chipul lui Hristos în om stă în întipărirea dragostei în toată fiinţa lui. Iar fericirea viitoare stă tot în dragoste (I Cor. 13, 8). Deci, cine n-a crescut în dragoste nu poate merge la fericire, adică la dragoste. Iar, întrucît dragostea de om şi de Dumnezeu creşte şi se arată mai ales prin fapte bune faţă de aproapele, Mîntuitorul va rîndui pe om la fericire sau la osînda veşnică, după cum a săvîrşit sau nu, în viaţă, fapte de dragoste faţă de aproapele. Faptele acestea nu sunt cele pe care le face omul dintr-un interes egoist, aşadar faţă de cei de la care ar putea primi şi el ceva în schimb. Căci cei ce îşi iau plata de la oameni nu mai primesc plata de la Dumnezeu (Matei 5, 46). Faptele de dragoste sunt cele cu totul dezinteresate, cele lipsite de egoism, aşadar, mai ales cele făcute faţă de oamenii necăjiţi şi lipsiţi, nebăgaţi în seamă, de la care nu aşteptăm nimic în schimb: nici răsplată materială, nici ajutor în carieră, nici onoruri lumeşti şi laude cu efecte între oameni. Acelea sunt făcute pentru omul luat ca om, din preţuirea omului ca om, mai ales cînd înfăţişarea din afară a vieţii lui îl face nebăgat în seamă. Prin aceste fapte ridicăm pe omul înfrînt de împrejurări maştere, de nedreptăţi, pe omul pe care-1 iubeşte Iisus aşa de mult ca din cauza lui Îşi face o cauză a Sa, binele făcut lui îl socoteşte bine făcut Sieşi, iar neatenţia arătată lui o socoteşte neatenţie arătată Sieşi. De aceea va zice către cei de-a dreapta: „Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămînzit şi Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi Mi-aţi dat de băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţa am fost şi aţi venit la Mine. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicînd: Doamne, cînd Te-am văzut flămînd şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau cînd Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, sau cînd Te-am văzut bolnav, sau în temniţa şi am venit la Tine? Şi răspunzînd Împăratul va zice lor: Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stînga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat pe Mine. Atunci vor răspunde şi ei, zicînd: Doamne, cînd Te-am văzut flămînd sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde, zicînd:
Adevărat grăiesc vouă: Întrucît nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osînda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 25, 34-46).

372. În ce va consta pedeapsa veşnică a celor păcătoşi?

Pedeapsa veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfînta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca şi pedeapsa de după judecata particulară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor… este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Domnul nostru Iisus Hristos le spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumina şi viaţa. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorîte din ea simte încă de aici, spre sfîrşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-l mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi cînd n-ar mai fi. Egoistul culege acolo însutit ce a semănat aici; izolarea. Precum fericirea din rai e comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e lipsă totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi cînd n-ar fi între ei. Va fi ca şi cînd oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu simţire. În Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: «Povestit-a Ava Macarie: Umblînd odată prin pustie am găsit o căpăţînă de mort aruncată la pămînt. Şi clătinînd-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţîna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţîna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în munca şi te vei ruga pentru dînşii, se mîngîie puţin. I-a zis bătrînul: care este mîngîierea şi care este munca? I-a răspuns lui: pe cît este de departe cerul de pămînt, atît este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare pînă la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţă fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci cînd te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt: Aceasta este mîngîierea».
Dar dacă chinurile de după judecată din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata, care constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.

373. Dar fericirea veşnică a celor drepţi în ce va consta?

Ea va fi cu mult mai mare decît cea de după judecata particulară. Tot ce au aşteptat drepţii după moarte vor primi acum. Mintea noastră nu poate nici măcar bănui acele bunătăţi: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). „Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici plîngere, nici strigăte, nici dureri, nu vor mai fi, căci cele dintîi au trecut” (Apoc. 21, 4). Nu va mai fi lipsă de soare, căci luminătorul lor va fi Mielul (Apoc. 21, 23). „Dumnezeu va fi toate în toţi” (I Cor. 15, 28). «Căci dacă nu ni Se va face Hristos în toate, urmează ca împărăţiei cerurilor şi bucuriei din ea îi lipseşte ceva şi e nedesăvîrşită.
Adică dacă Hristos nu li Se face tuturor drepţilor acelea ce am spus mai sus: şi haina, şi cununa, şi încălţăminte, şi bucurie şi dulceaţă, mîncare, băutură, masă, pat, odihnă, şi frumuseţea nepovestită a vederii, şi tot ce e de folos pentru desfătare sau slava şi bucurie; de lipseşte vreun bine chiar numai cuiva din cei ce locuiesc acolo, îndată lipsa acelui bine dă loc la întristare şi intră întristare în mijlocul celor ce se bucură».
Îndumnezeirea drepţilor, care a început încă din viaţa aceasta, şi care s-a continuat după moarte, va fi acum deplină, căci şi trupul se va împărtăşi de ea. Şi vor spori în ea în vecii vecilor. «După această viaţă vom înceta de a mai lucra virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrîndu-se îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi, fiind mai presus de fire, e fără hotar».

374. Ce înseamnă „Amin”?

„Amin” înseamnă „aşa să fie”, iar la sfîrşitul Simbolului Credinţei este ca o pecete pe care cel ce mărturiseşte învăţătura aceasta o pune peste mărturisirea sa. Dar mai ales o pecete pe care o pune Biserica, arătîndu-şi hotărîrea de a păstra această învăţătură neştirbită, neschimbată şi fără nici un adaos.