Predica la Duminica a VII-a după Rusalii – Arhim. Teofil Pîrîian

iulie 26, 2009 Categoria: Articole, Predici, Teofil Paraian

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum
Mt. 9, 27-35

Vederea lui Dumnezeu
De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos

Prea cuvioase părinte stareţ, cinstiţi-părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,

Cînd Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri a spus şi ultimele Sale cuvinte aici pe pămînt, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: ” şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria, şi pîn”™ la marginea pămîntului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pămînt.

Ceea ce trebuie să ştim noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creştinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligaţia să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credinţa noastră.

Iubiţi credincioşi,

Noi, mărturisitorii Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce ştim din Sfînta Evanghelie, la tot ceea ce ştim despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori şi ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cîndva, aici pe pămînt, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea şi a dat grai unui om care nu vorbea.

Şi mărturia noastră o dăm pentru credinţa pe care o avem şi dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi prin citirea din Sfînta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos. Iar dacă credem în aceste minuni, credem pentru toată viaţa noastră întreagă, şi-L avem la temelia vieţii noastre.

Faţă de suferinţa oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare. Şi anume: pe unii îi vindecă, pe alţii îi ajută să-şi poarte partea de greutate cîtă le-a fost rînduită, si aceasta pentru mîntuirea lor.

Noi nu cunoaştem tainele lui Dumnezeu, nu le cunoaştem şi nu le putem cunoaşte. Credem că le vom cunoaşte cîndva. Cînd anume? Atunci cînd vom trece de viaţa aceasta pămîntească, atunci cînd ni se vor descoperii tainele lui Dumnezeu.

Aşteptăm vremea în care vom putea şti ce nu ştim aici pe pămînt. Şi dacă va vrea Dumnezeu să nu ştim nici atunci, bineînţeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decît cunoştinţa noastră, este mai mare decît ceea ce putem noi înţelege, şi nu putem avea pretenţia noi, oameni mărginiţi, să ştim lucruri mai presus de noi, şi dacă, totuşi, va veni vremea să ştim lucruri mai presus de noi, le vom şti prin descoperire dumnezeiască.

Ceea ce trebuie să ştim noi este să ne întemeiem viaţa pe ceea ce ştim, şi ştim că Domnul Hristos are putere să facă minuni, şi că ar putea să facă minuni şi pentru noi.

Dar ceea ce ne interesează mai mult decît o minune de aceasta care priveşte viaţa trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufleteşti. Pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

Psalmistul, cînd a zis: „Cît de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24), a avut o descoperire dumnezeiască. A înţeles ceva ce nu ar fi putut înţelege dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu să înţeleagă. ” Mulţumescu-Ţi Părinte, Doamne al cerului şi al pămîntului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că aşa a fost înainte-Ţi bunăvoinţa Ta” (Lc. 10, 21).

Sunt cuvinte spuse de Domnul Hristos, rămase în Sfînta Evanghelie, din care înţelegem că pentru a cunoaşte lucruri mai presus de noi, lucruri din descoperiri dumnezeieşti, trebuie să avem o condiţie: să fim cum sunt pruncii, să avem inimă curată după cuvîntul Domnului Hristos: ” Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Fără inimă curată nu putem înţelege cele mai presus de noi, nu putem înţelege decît doar dacă zicem împreună cu psalmistul: ” Cît de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Spunem cuvinte ale altuia, şi nu spunem cuvinte ale noastre. Dacă ajungem să vedem măreţiile lui Dumnezeu prin făpturile Sale, zicem şi noi cu psalmistul: ” Cît de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut” sau cu Biserica „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale „, ” Cît de minunat este numele tău Doamne în tot pămîntul!” şi ” strălucirea slavei Tale se înalţă mai presus de ceruri” (Ps. 8). „Te măresc Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138), sunt cuvinte ale vederii duhovniceşti, sunt cuvinte pe care le poate spune cineva care a înţeles ceva din ceea ce descoperă Dumnezeu, nu din ceea ce descoperă omul.

Noi citim despre Dumnezeu din cărţi, citim despre Dumnezeu din Evanghelie, citim despre Dumnezeu din Scriptură, dar toate acestea sunt informaţii din afară. Nu sunt cunoştinţe dinăuntru cîtă vreme nu avem inimă curată pentru că nu împlinim condiţia vederii duhovniceşti.

Sunt oameni care aşteaptă să primească darul de înainte-vedere, de înainte-cunoaştere, de la alţi oameni. Darurile acestea însă, le dă numai Dumnezeu, cînd ştie El şi unde ştie El. Noi, este destul să-i fim martori ai Mîntuitorului Iisus Hristos ” în Ierusalim – în cetatea păcii – în Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului”, adică acolo unde ne trăim viaţa.

Să se vadă din viaţa noastră că suntem credincioşi, să se vadă din viaţa noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă din viaţa noastră că trăim altfel decît necredincioşii, să se vadă din viaţa noastră că avem vedere duhovnicească.

Vederea lui Dumnezeu

Au fost miluiţi de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiţi de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere. Dar tot binele şi toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut omul, Dumnezeu a dat vederea. Noi spunem în psalm: ” Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu înţelege? Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude? ” (Ps. 93, 9).

Sigur aude, sigur vede! Noi ne-am pomenit în lumea aceasta aşa cum suntem fiecare dintre noi. Mai apoi a trebuit să avem şi o altă vedere, şi anume, am început să-L vedem pe Dumnezeu Cel nevăzut în conştiinţa noastră, să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cîrmuitor al vieţii noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, şi acestea cu vedere duhovnicească.

Apoi, după ce L-am văzut pe Dumnezeu care se arată inimii curate, vom spune cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar de obicei spunem prin cuvinte alte altora. Şi anume, spunem că: ” Ţie Ţi se cuvine toată cinstea, mărirea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh „; ” Că sfînt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; ” Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; Că milostiv şi bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”¦ „, „Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; Că Tu eşti Împăratul păcii şi Mîntuitorul sufletelor noastre şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; ” Ca pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; ” Că al Tău este a ne milui şi a ne mîntui şi Ţie mărire înălţăm”¦ „; ” Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”¦ „.

Şi cuvintele acestea le spunem nu ca unii care ne-am întîlnit cu cunoştinţa de Dumnezeu, ci ca unii care nu se potrivesc cu ceea ce gîndim noi, cu ceea ce simţim noi. Şi totuşi trebuie să fim martori ai Mîntuitorului Iisus Hristos, Cel ce a dat vedere celor lipsiţi de vedere, Cel ce a dat grai celor lipsiţi de grai, şi care ne poate da şi nouă vedere duhovnicească şi ne poate da şi nouă grai preamăritor de Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Sunt însă şi împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutăţile altora, să trecem cu vederea peste păcatele oamenilor, să fim şi noi aşa cum a fost şi cuviosul Macarie, care a fost învrednicit să se numească Dumnezeu pămîntesc. Aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe cele de care auzea ca şi cum nu ar fi auzit de ele.

Iubiţi credincioşi,

Trebuie să avem vedere sufletească şi pentru altceva, ca să ne vedem neputinţa noastră, ca să vedem răutăţile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre. Să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească şi ca să vedem măririle lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, bunătatea Lui.

Sunt atîţia oameni care se tînguiesc o viaţă întreagă şi dacă ar mai avea viaţă s-ar tîngui şi mai departe pentru unele păcate care le-au făcut cîndva în vremea neştiinţei, aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăinţa pe care o facem noi nu trebuie să fie o pocăinţă zdrobitoare chiar dacă psalmistul spune ” inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea iarăşi bucuria mîntuirii: ” Dă-mi iarăşi bucuria mîntuirii Tale şi cu duh stăpînitor mă întăreşte „, spunem noi în rugăciuni pentru că credem că Dumnezeu poate face aceasta şi face aceasta.

Sfînta Evanghelie este izvor de bucurie şi de nădejde şi în înţelesul acesta.

Ne trebuie deci şi o vedere lăuntrică pentru a înţelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: ” Pe cît este de sus cerul de pămînt pe atît este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dînsul”, că „precum este de mare mărirea Ta aşa este de mare şi mila Ta”. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Şi vine bunătatea lui Dumnezeu şi ne întăreşte în credinţa că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos şi-a vărsat sîngele pentru mîntuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăseşte păcatul, că Domnul Hristos a spus că ” în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce la pocăinţă decît pentru 99 de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă”.

Aşa ceva trebuie să vedem.

Să Îl vedem pe Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, dar nu cînd vrem să facem păcate, ci cînd vrem să părăsim păcatul. Dacă înmulţim păcatul, pentru că Dumnezeu ne iartă, nu o să ajungem niciodată la iertare de le Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunile acestea care s-ar citit în Sfînta Evanghelie din această zi şi să cerem de la Dumnezeu să ne dea dar de cunoaştere de noi înşine.

Să ne dea darul de a-L cunoaşte pe El nu numai din spusele altora, să zicem şi noi împreună cu psalmistul: ” Cît de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Iar cuvintele acestea să nu le zicem numai că sunt scrise în carte, ci să pornească din inima noastră ca un adevăr pentru noi şi pentru alţii.

Sfîntul Isaac Sirul spune că sunt nişte oameni care atunci cînd se roagă lui Dumnezeu, din multă cunoştinţă de Dumnezeu nu mai pot spune cuvinte de rugăciune, ci pot sta doar în uimire, şi pot sta să li se taie cuvintele de pe buze. Dar nu mai spune Sfîntul Isaac Sirul şi altceva, că mai sunt mulţi oameni care din necunoaşterea de Dumnezeu nu pot să înmulţească aducerea de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că li se taie cuvintele de pe buze, nu mai au ce spune, nu mai ştiu ce să spună din multă neluare aminte şi din multa nepăsare.

Iubiţi credincioşi,

Să ne gîndim cu toţii la puterea multă a Domnului Hristos, să-I mulţumim Domnului Hristos pentru binele pe care îl face pentru trup şi pentru suflet şi să căutăm cunoştinţa de Dumnezeu, pe care să o cerem fiecare dintre noi după puterea noastră.

Şi apoi să dăm mărturie despre Domnul Iisus Hristos prin credinţa noastră, prin viaţa noastră, prin sărbătoririle noastre, prin rugăciunile şi posturile noastre, prin tot ceea ce este frumos şi bun în lumea aceasta şi în care se preamăreşte Tatăl, Fiul, şi Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin!