Icoanele. Întrebări şi răspunsuri

martie 17, 2009 Categoria: Articole, Catehism, Icoane

Ce este o icoană?

O icoană este o imagine (de obicei bidimensională), reprezentînd pe Hristos, sfinţi, îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria Bisericii.

Sf. Grigore Dialogul (Papă a Romei la aprox. 590-604) vorbea despre icoane ca fiind Scriptura pentru analfabeţi:

„Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii” (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).

Celor care sugerează că acest fapt nu mai este relevant în epoca noastră, le aducem aminte de rata mare a analfabetismului pe care o avem acum, într-un segment major al populaţiei… copiii.

Icoanele ne ridică minţile de la cele pămînteşti la cele cereşti. Sf. Ioan Damaschinul a spus: „Prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual”. Prin păstrarea memoriei celor pictaţi în icoane, suntem inspiraţi să-i imităm. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe lîngă o icoană cu Avraam care-l jertfea pe Isaac „fără să verse lacrimi”. Într-un comentariu la aceste cuvinte, s-a spus la al Şaptelea Sinod Ecumenic: „Dacă unui asemenea Doctor imaginea i-a folosit şi i-a produs lacrimi, cu atît mai mult ea va aduce căinţă şi-i va face bine celui simplu şi needucat”.

Se închină ortodocşii la icoane?

Creştinii se roagă în prezenţa icoanelor (aşa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor Templului), dar nu la icoane.

Fac icoanele minuni?

Pentru a pune aceasta întrebare într-o perspectiva corecta, să încercăm mai întîi să răspundem la cîteva întrebări: Făcea chivotul legămîntului minuni (vezi Iosua 3:15, 1 Samuel 4:6, 2 Samuel 11-12)? Vindeca şarpele de arama pe cei muşcaţi de şerpi (Numeri 21:9)? Au înviat oasele profetului Elisei pe un om (2 Împăraţi 13:21)? A vindecat umbra lui Petru pe bolnavi (Fapte 5:15)? Au vindecat hainele lui Pavel pe cei bolnavi şi au scos draci (Fapte 19:12)?

Răspunsul la aceste întrebări este Da, într-un anumit fel. Totuşi, ca să fim mai corecţi, Dumnezeu a fost Cel care a ales să facă minuni prin aceste obiecte. În cazul chivotului şi a şarpelui de aramă, avem de-a face cu imagini prin care s-au făcut minuni. Dumnezeu a făcut minuni prin rămăşiţele profetului Elisei, prin umbra unui sfînt şi prin lucruri care au fost doar atinse de un sfînt. De ce? Pentru că Dumnezeu cinsteşte pe cei ce Îl cinstesc. (1 Samuel 2:30), Îşi găseşte plăcerea în a face minuni prin sfinţii Lui, chiar şi pe aceste cai indirecte. Faptul că Dumnezeu poate sfinţi lucruri materiale nu trebuie să surprindă pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfînt, ci tot ce îl atingea (Exod 29:37). A respinge adevărul că Dumnezeu lucrează prin lucruri materiale înseamnă a cădea în Gnosticism.

Prin urmare, da, într-un sens larg icoanele pot face minuni, deoarece Dumnezeu cinsteşte pe cei ce-L cinstesc.

Care este diferenţa dintre închinare şi venerare?

Creştinii ortodocşi nu se închina la icoane în sensul în care cuvîntul închinare este folosit în limba modernă.

Creştinii ortodocşi cinstesc icoanele, ceea ce înseamnă ca le respectă pentru că sunt obiecte sfinte şi pentru că respectă pe cei pe care îi reprezintă. Nu ne închinăm icoanelor aşa cum nu ne închinăm steagului ţării. Respectul faţă de steag reprezintă aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de cinstire. Aşa cum nu venerăm lemnul sau vopseaua, ci persoana pictată în icoană, tot aşa patrioţii nu venerează ţesătura şi culorile, ci ţara reprezentată de steag.

Acesta a fost felul de gîndire al celui de al Şaptelea Sinod Ecumenic, care a decretat în al său Oros: „Acesta fiind cazul, urmînd calea împărătească şi învăţătura de inspiraţie divină a Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii soborniceşti – căci noi ştim că este inspirată de Duhul Sfînt, care se află în ea – decidem în mod corect şi după o lungă examinare, că asemenea Crucii sfinte şi dătătoare de viaţă, la fel sfintele şi preţioase icoane pictate în culori şi împodobite cu pietre preţioase sau cu altă materie avînd acelaşi scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte şi haine sfinte, pe pereţi şi pe străzi, indiferent dacă ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu şi Mîntuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfînta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinţilor. Căci ori de cîte ori vedem reprezentarea lor prin imagini, ori de cîte ori le privim, ne aducem aminte de prototipuri, îi iubim mai mult, suntem îndemnaţi să ne închinăm sărutînd imaginea şi să ne mărturisim veneraţia (proskenesin), nu adevărată închinare (latreian) care, după credinţa noastră, este cuvenită numai naturii divine, dar în acelaşi fel venerăm imaginea Crucii celei scumpe şi dătătoare de viaţă, Sfînta Evanghelie şi alte obiecte sfinte pe care le cinstim cu tămîie şi lumînări, după obiceiurile înaintaşilor noştri. Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, şi persoana care venerează o icoană venerează pe cel reprezentat de ea. Într-adevăr, aceasta este învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi şi Tradiţia Sfintei Biserici soborniceşti, care a dus Evanghelia de la un capăt la celălalt al pămîntului.”

Evreii înţelegeau diferenţa dintre venerare şi închinare (adorare). Un evreu pios îşi săruta şalul de rugăciune înainte să şi-l pună şi săruta Tora înainte să o citească în sinagogă. Cu siguranţă Iisus a făcut la fel, înainte să citească Scriptura în sinagogă.

Primii creştini au înţeles şi ei această distincţie. În Martirajul lui Polycarp (care a fost un ucenic al Sfîntului Apostol Ioan, şi a cărui martiraj a fost descris de credincioşii bisericii lui, care au fost martori), ni se spune cum unii au căutat să-l influenţeze pe magistratul roman să nu le dea voie să ia trupul Sfîntului Martir, „ca nu cumva, s-a spus, ei să renunţe la cel răstignit şi să înceapă să se închine la acesta. Aceasta s-a făcut la îndemnul iudeilor, care au urmărit şi cînd era să-l luam din foc, ei neştiind că era imposibil pentru noi să renunţăm la Hristosul care a suferit pentru mîntuirea întregii lumi – deşi fără păcat – sau să ne închinăm altuia. Căci Lui, care este Fiul lui Dumnezeu, ne închinăm, dar pe martiri îi cinstim doar ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului, care merită aceasta pentru neegalata lor dragoste faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor… Atunci sutaşul, văzînd împotrivirea iscată de iudei, l-a pus în mijloc şi l-a ars după obiceiul lor. După aceea noi i-am luat oasele, care erau mai de preţ decît pietrele preţioase şi mai scumpe decît aurul curat, şi le-am aşezat într-un loc potrivit, unde Domnul ne va îngădui să ne adunăm după cum putem, cu bucurie, şi să sărbătorim martirajul lui, aducîndu-ne aminte de cei care s-au luptat deja şi pregătindu-i pe cei care vor avea de luptat” (Martirajul lui Polycap 17:2- 3; 18:1-3).

Nu interzice Porunca a doua icoanele?

Se pune întrebarea: ce înseamnă „chipul cioplit” în Porunca a doua? O înţelegere literală ar însemna că toate imaginile din Templu călcau această poruncă. Cea mai bună metodă să aflam ce însemnau cuvintele evreieşti folosite aici este să aflăm ce însemnau ele pentru evrei. Cînd aceştia au tradus-o în greacă, au folosit cuvîntul „eidoloi”, adică „idoli”. Cuvîntul evreiesc „pesel” nu este niciodată folosit cu privire la imaginile din Templu. Este, deci, clar că pasajul se referă la imagini păgîne, şi nu la imagini în general.

Să privim cu atenţie pasajul din Scriptură:

„Să nu-ţi faci chip cioplit (idol), nici o înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai pe jos decît pămîntul. Sa nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti (închini)” (Exod 20:4-5).

Dacă interpretăm aceste cuvinte ca referindu-se la orice fel de imagini, în mod clar heruvimii din Templu călcau această poruncă. Dacă însă le interpretăm ca referindu-se doar la idoli, orice contradicţie dispare. Mai mult decît atît, dacă textul se referă la toate imaginile, atunci chiar şi carnetul meu de conducere este un idol şi o încălcare a acestei porunci. Una din două: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.

Lăsînd de o parte pentru moment semnificaţia cuvintelor „chip cioplit”, să vedem ce ne spune de fapt textul. Să nu faci x, să nu te închini la x, să nu slujeşti la x. Daca x = imagine, atunci însuşi Templul calcă porunca. Daca x = idol, atunci nici Templul, nici icoanele ortodoxe nu calcă porunca.

Nu interzice Deuteronom 4:14-19 orice înfăţişări ale lui Dumnezeu? Cum putem, deci, admite icoane ale lui Hristos?

Acest pasaj îi învaţă pe evrei să nu-şi facă o înfăţişare falsă a lui Dumnezeu, pentru că nu L-au văzut; dar noi, creştinii, credem că Dumnezeu S-a întrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem înfăţişa „ce am privit” (1 Ioan 1:1). După cum a spus Sf. Ioan din Damasc:

„În vechime, Dumnezeul neîntrupat şi nemăsurat nu a fost niciodată înfăţişat. Dar acum că Dumnezeu a fost văzut în trup şi a vorbit cu oamenii, aceştia pot face o înfăţişare a lui Dumnezeu aşa cum L-am văzut. Nu mă închin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine şi S-a coborît să locuiască în materie, care mi-a pregătit mîntuirea prin intermediul materiei. Nu voi înceta să cinstesc această materie care mi-a dăruit mîntuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.”

Avînd în vedere împotrivirea iudeilor faţă de imagini, cum au putut primii creÈ™tini să accepte icoane?

Icoane pot fi găsite nu numai în catacombele creştine, ci şi în cele evreieşti din aceleaşi perioade. Putem vedea, de exemplu, icoanele evreieşti bine păstrate de la Dura-Europos, un oraş distrus de persieni în mijlocul secolului al treilea (ceea ce ne dă o idee cît de recente ar fi putut fi).

Uneori, în mod greşit, concepţiile lui Iosephus cu privire la icoane sunt considerate ca fiind cele prevalente la evrei în acea perioadă. Unul din textele mult citate este acela care se referă la răscoala care a avut loc atunci cînd romanii au pus un vultur imperial pe poarta Templului.

Acest episod nu este atît de simplu cum ar crede unii. Acei evrei erau zeloţi. Iosephus, care povesteşte aceste evenimente, a fost el însuşi unul dintre ei, dar a trecut mai tîrziu de partea romanilor.

El ne spune cum romanii au plasat acest vultur la intrarea în templu, iar poporul l-a dat jos, privindu-l ca pe un sacrilegiu. Întrebarea este însă ce i-a înfuriat pe evrei, imaginea în sine, ori faptul ca romanii o plasaseră pe poarta Templului. Concepţiile lui Iosephus erau atît de extreme, încît el considera că pînă şi înfăţişările de animale de pe Marea de Aramă din Templul lui Solomon ar fi fost păcătoase. (Antichităţi VIII,7,5).

Atitudinea generală a iudeilor faţă de arta religioasă nu era de fapt atît de iconoclastă. În Talmudul palestinian găsim scris (în Abodah Zarah 48d): „În zilele lui Rabbi Jochanan oamenii au început să picteze imagini pe ziduri, iar el nu i-a oprit” si „În zilele lui Rabbi Abbun oamenii au început să creeze imagini în mozaicuri, iar el nu i-a oprit”.

Targumul Pseudo-Ionatan repetă porunca împotriva idolilor, dar adaugă: „o coloană cioplită cu imagini şi înfăţişări poţi să-ţi faci, dar să nu te închini la ele”.

Cele mai vechi scrieri evreieşti pe care le avem conţin ilustraţii. Printre acestea sunt imagini cu scene biblice, asemănătoare cu cele găsite la sinagoga din Dura Europos (şi cu cele din biserica aflată alături de această sinagogă), care a fost îngropată în secolul al treilea, cînd persienii au distrus oraşul (vezi „Escavaţiile de la Dura-Europos conduse de Universitatea Yale şi de Academia Franceză de Inscripţii şi Litere”, Raportul Final VII, Partea I-a, Sinagoga, de Karl H. Kraeling).

Este demn de remarcat că cele mai timpurii icoane din catacombe erau în majoritate scene din Vechiul Testament şi icoane ale lui Hristos. Predominanţa scenelor din Vechiul Testament arată că aceasta nu era o practică păgîna introdusă de anumiţi convertiţi, ci una evreiască, adoptată de creştini.

Dacă icoanele sunt atît de importante, cum de nu le găsim în Scriptură?

De fapt le găsim în Scriptură – şi încă în multe locuri! Observaţi cît de frecvente erau ele în Cort şi apoi în Templu. Existau imagini de heruvimi:

Pe chivot – Ex. 25:18

Pe perdelele din Cort – Ex. 26:1

Pe perdeaua din Sfînta Sfintelor – Ex. 26:31

Doi heruvimi în Locul Sfînt – 1 Împăraţi 6:23

Pe pereţi – 1 Împăraţi 6:29

Pe uşi – 1 Împăraţi 6:32

Pe alte lucrături din Templu – 1 Împăraţi 7:29,36

Existau deci icoane încotro îţi întorceai ochii.

Diacon John Whiteford
/geocities.com/cortodox/