Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Aspecte privind terapeutica bolilor mintale

martie 9, 2009 Categoria: Articole, Sanatate

Ne straduim, in continuare, sa oferim bunilor crestini cateva aspecte legate de una din cele mai grele patimiri – boala mintala.

Sfintii Parinti au analizat bolile mintale, luand in calcul cele trei dimensiuni ale fiintei omenesti: trupeasca, psihica si spirituala. De aceea, fenomenul nebuniei n-au uitat niciodata sa-l infatiseze in functie de relatia cu Dumnezeu si in raport cu devenirea fiintei umane.

Din acest punct de vedere, suferintele de acest tip se categorisesc in:

A. boli mintale de origine somatica (trupeasca);

B. boli mintale de origine demonica;

C. boli mintale de origine spirituala.

Grija Sfintilor Parinti, cum ar fi de exemplu Sfantul Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali sa participe activ la vindecarea lor, dovedeste respectul care le este aratat, increderea care li se acorda, refuzul de a-i considera drept simpli pacienti, total supusi puterii terapeutului sau dependenti de rezultatele unei terapeutici externe.

A. Nebunia de origine somatica (trupeasca)

In general, are origini fiziologice, ducand la alterarea naturii umane. Cauzele pot fi: alcoolul, drogurile, anumite substante toxice, febra puternica, suprasolicitarile sau leziuni provocate de traumatisme care pot sa atace facultatile mintale. In cazul unor asemenea boli, care au ca efect degradarea sau chiar anularea facultatilor psihice, eliminarea cauzelor fizice inlatura si tulburarile psihice. Tratamentul medical va avea misiunea de a readuce trupul la starea lui normala, de a-i reda ordinea naturii lui, astfel incat sa-i permita sufletului, ramas intact in esenta lui, sa se exprime din nou normal prin intermediul sau.

Tratamentul sufletesc va fi dat de parintele duhovnic, in functie de neputinta fiecaruia, la Sfanta Taina a Spovedaniei.

B. Nebunia de origine demonica

Desi rolul activitatii demonice este, in zilele noastre, daca nu ignorat, macar subestimat de multi oameni, inclusiv din randul crestinilor (in ciuda numeroaselor referiri care se fac despre ei in Sf. Scriptura, texte liturgice, scrieri patristice, lucrari aghiografice), cazurile de boli mintale de origine demonica sunt din ce in ce mai frecvente.

Aceasta boala nu poate fi redusa doar la o cauza mecanica, pur fiziologica. Ea se datoreaza instalarii duhurilor rele, atunci cand omul nu mai este protejat de puterea Duhului Sfant. Cel mai adesea apar astfel de tulburari in urma unei neglijente spirituale.

Daca crestinul isi intoarce o clipa fata de la harul care constituie un fel de zid de aparare imprejurul sufletului sau, el devine vulnerabil puterii lui Satan, care, profitand de slabiciune, poate sa se introduca in citadela sufletului si sa semene acolo tulburare, care se poate manifesta in moduri si grade diferite.

Anumiti bolnavi mintali evoca in relatarile lor prezenta in ei, macar in anumite momente, a unei forte straine care-i impinge, impotriva propriei vointe, la anumite ganduri, cuvinte, actiuni, iar unii dintre ei prezinta ca pe o entitate demonica aceasta forta care le dicteaza, fata de ei insisi sau de ceilalti, comportari foarte clar negative, care pot sa mearga pana la crima sau la sinucidere.

Daca omul si-a intors vointa de la lucrarea voii lui Dumnezeu, nu mai e nevoie ca demonii sa recurga la medierea trupului ca sa tulbure sufletul; ei pot patrunde direct acolo, pentru ca harul nu mai locuieste sufletul, si pot sa ajunga pana la a-l poseda.

Sfantul Diadoh al Foticeei scria: „Jalea care apare atunci cand Dumnezeu se departeaza, da pe mana demonilor ca pe un prizonier sufletul pe care Dumnezeu refuza sa-l stapaneasca”.

Iar Sfantul Ioan Casian precizeaza: „S-a observat, duhurile necurate nu pot intra in cei pe care sunt pe cale sa-i posede decat facandu-se stapane in prealabil pe duhul si pe gandurile lor. Ele incep prin a-i lipsi de teama si de gandul de Dumnezeu si de meditatia duhovniceasca; apoi, atunci cand ii vad dezarmati de ajutorul si de protectia divina, ele se precipita ca asupra unei prazi de acum inainte usor de subjugat, pentru a-si stabili acolo salasul lor, ca intr-o posesiune care le e abandonata”.

Atunci cand ia in posesie un suflet, diavolul se manifesta cu cea mai mare violenta, provocand adesea in el o stare de nebunie, datorita lipsei de ratiune, pentru ca de atunci inainte sa nu-si mai poata reveni.

Posesia si nebunia pe care diavolul o genereaza cel mai adesea ii pot atinge si pe crestinii care au regresat pe calea lor duhovniceasca si s-au indepartat de Dumnezeu si s-au abandonat patimilor.

De asemenea, calugarii care nu isi respecta juramantul facut la tunderea in monahism sau care se departeaza de la calea cea dreapta, prin practica aberanta a unei asceze rau-intelese, si care, mai ales, se incred in stradaniile lor, in ei insisi, si nu in Dumnezeu, sunt atinsi de tulburari psihice, prin actiunea lui Satan.

Permanent, trebuie sa avem in inima noastra cuvintele Domnului: „fara Mine nu puteti face nimic”. (Ioan 15, 5)

In general, sa nu uitam ca patimile, atata vreme cat subzista in om, reprezinta prin ele insele o anumita forma si un anumit grad de posesie demonica. Acest tip de posesie il priveste, deci, pe orice crestin prin aceea ca aceste patimi continua sa se manifeste intr-un grad oarecare, atata vreme cat el nu lucreaza pentru asemanarea cu Dumnezeu, caci ele reprezinta in el partea din vechiul om care, nefiind inca eliminata de har, ramane deschisa influentei duhurilor rele si o manifesta. Cu toate acestea, crestinul, prin harul pe care l-a primit la botez, este eliberat de tirania dusmanului si pastreaza intotdeauna putinta de a se opune actiunii diabolice. Cand harul revine in suflet, diavolul va fi iarasi expulzat, chiar daca aceasta cere uneori o lunga si grea lupta.

Manifestarea demonica, in moduri si grade diferite, ramane, in esenta, taina lui Dumnezeu. Alegerea speciala a demonilor apare, totusi, in cazul in care omul se daruieste in mod voluntar si constient puterii Satanei, in cazul in care posesia si nebunia care rezulta din ea au fost induse de practici de vrajitorie sau de magie, ca si, in sfarsit, in cazurile in care se poate vedea in posesie/nebunie o incercare autorizata de Dumnezeu pentru a permite o purificare si un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi putut efectua altfel.

Referitor la aceasta ultima situatie, Sfantul Apostol Pavel ne arata: „Sa dati pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mantuiasca in ziua Domnului Iisus”. (I Corinteni 5, 5)

In toate cazurile in care omul se daruieste actiunii diabolice, Dumnezeu continua totusi sa-i asigure protectia Sa, marginind in anumite limite intinderea si manifestarea puterii demonilor.

Ei produc un rau secundar in creatie si nu pot distruge faptura lui Dumnezeu in esenta ei. Astfel, nici o forma de nebunie, oricat de grava ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om. De-acum, cand vedem un om stapanit de demon, pe de o parte sa-l iubim pe Domnul si pe de alta parte sa recunoastem rautatea duhului rau; caci posedatii ne ofera exemplul acestor doua lucruri: bunatatea lui Dumnezeu, care opreste si reprima acest invadator brutal, si perversitatea demonului, a carui unica dorinta este sa-l azvarle pe om in prapastie.

In legatura cu posedatii, pentru a ne mari elanul duhovnicesc, sa retinem ceea ce ne spune Sfantul Ioan Casian: „Trebuie sa credem cu statornicie in doua lucruri: in primul rand, ca nimeni nu e atentat de demoni fara ingaduinta lui Dumnezeu; in al doilea rand, ca tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar daca pe loc ne pare dureros sau sursa de bucurie, ne este trimis de un Parinte foarte iubitor si de cel mai compatimitor medic, spre marele nostru avantaj, avand ca ultim sens indreptarea omului”.

Terapeutica

Terapia, in aceste situatii, este puterea Harului Duhului Sfant obtinuta prin ascultare, rugaciune, post si folosirea acelor mijloace harice ale Bisericii: semnul Sfintei Cruci, Mirul, Agheasma si toate celelalte care au fost descrise de-a lungul lucrarii. Toate insa vor trebui insotite de viata curata, de dragostea, smerenia, atat a bolnavului impreuna cu intreaga sa familie, cat si a slujitorilor Bisericii ce ingrijesc de aceste suflete. Prezenta unor suflete pure, ea insasi purifica atmosfera de idei, ganduri malefice, microbi ai raului, cauza a bolilor mintale si face pe asemenea bolnavi sa respire aerul binefacator, plin de har. In acest fel se poate realiza o mutatie, astfel incat binele sa fie contagios si nu raul, sanatatea si nu boala.

Familia, pe acesti bolnavi, trebuie sa-i priveasca ca pe o comoara de mare pret, pentru ca daca nu va ceda descurajarii in fata acestor situatii, datorita rabdarii, va deveni mostenitoare a Imparatiei cerurilor, dupa cum frumos ne indeamna Domnul nostru Iisus Hristos: „Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre”. (Luca 21, 19)

De asemenea, familia trebuie sa asigure, pentru cei posedati/nebuni, conditii materiale de viata care sa le favorizeze vindecarea, locul de odihna si linistea pentru ca sa poata fi protejati de agitatiile vietii curente si sa-si poata organiza viata dupa exigentele situatiei lor particulare. Trebuie, insa, sa se evite desfatarile si placerile, dupa cum ne spune de altfel si Sfantul Ioan Gura de Aur: „Este cu totul imposibil ca acela, care este posedat si care traieste in placeri si desfatari, sa fie vreodata eliberat de demonul care-l poseda. Caci, postul unit cu rugaciunea este remediul cel mai eficace si mai necesar pentru acest fel de boala”.

Dupa sfatul Sfintilor Parinti, posedatii trebuie sa participe pe cat posibil la vindecarea lor, sa-si intoarca vointa de la demoni si sa o indrepte catre Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu acorda vindecarea decat acelora care I-o cer, caci El l-a creat pe om liber, ii respecta in toate imprejurarile vointa si n-ar putea sa actioneze impotriva ei.

Tulburarile nu au valoare in sine, nici nu pot fi prin sine o cauza de progres spiritual, ci prin depasirea pe care o ocazioneaza. Cel mai adesea, aceasta depasire nu este posibila, decat cu conditia ca acela care este atins de ele sa fie ghidat in atitudinea pe care trebuie s-o adopte in privinta lor, pentru a le face sa-i serveasca, spre binele sau.

Sfantul Teodosie ii invata, deci, inainte de toate, pe cei bolnavi sa-si indure suferintele, sa traiasca cu ele si, stiind ca ele pot servi spre binele lor, daca sunt folosite corect, daca stiu sa le transforme in mijloc ascetic pentru a creste in virtuti, el ii indeamna chiar sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ele si sa le adopte ca si cum ar fi fost dorite.

Exista cazuri in care cei care sunt atinsi de nebunie, posedati sau bolnavi, au pierdut cunostinta a ceea ce sunt si a ceea ce fac. Este totusi posibil ca acestia sa primeasca eliberarea si vindecarea gratie credintei si rugaciunilor celor care-i inconjoara si-i intovarasesc, ca si prin cele ale omului inzestrat cu putere duhovniceasca, caruia ii sunt incredintati. Iar puterea de interventie a parintilor duhovnici pentru eliberarea celor pe care il iau in grija este cu atat mai puternica, cu cat credinta celor care cer eliberarea celor posedati e mai ardenta si rugaciunile lor mai frecvente.

Eliberarea/vindecarea presupune o adevarata solidaritate in credinta si in compasiune, toate madularele suferind impreuna cu madularul care sufera (I Corinteni 12, 26), fiecare cerand eliberarea in numele acestuia, cu tot atata si chiar mai multa putere decat ar putea avea acesta sa ceara, daca ar avea o constiinta clara a starii sale si suficienta vointa pentru ca sa iasa din ea.

Familia sa se straduiasca pentru o unire mai mare, pentru o integrare spirituala inainte de toate, sa se elibereze de patimi si sa vietuiasca virtuos prin implinirea poruncilor. Hristos raspunde la apelul familiei pe masura credintei acesteia in Atotputernicia Sa. Aceasta presupune o credinta fara fisura a intregii familii, puritatea inimilor, profunda umilinta si o mare compasiune pentru cel care este victima diavolului.

Sfantul Ap. Pavel recomanda tuturor: „Purtati-va sarcinile unii altora”. (Galateni 6, 2)

Ca un om poate fi slobozit prin rugaciunea unuia sau a mai multora ne este clar aratat in Evanghelii, prin pilda slabanogului: nu vazand credinta sa l-a vindecat Hristos, ci pe cea a celor care I-l aduc (Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20). Familia, prin solidaritatea si unirea in Duhul Sfant, face ca rugaciunile ei catre Dumnezeu sa capete o mare putere. Astfel, Hristos zice: „Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor”. (Mt. 18, 19-20) Astfel, rugaciunea comunitara pentru bolnavi apare ca forma cea mai buna de rugaciune pentru a dobandi harul tamaduitor de la Dumnezeu.

„Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”, recomanda Sf. Apostol Iacov. (5, 16)

In acest sens, sugeram familiilor, care se confrunta cu aceste situatii, ca e bine ca acesti bolnavi sa fie dusi la manastiri, pentru ca acolo au cea mai mare sansa de a-si redobandi sanatatea, pentru ca acolo este invocat cu cea mai mare forta harul tamaduitor al lui Dumnezeu, pentru ca acolo se gasesc oameni, in Duh, obisnuiti cu rabdarea, predispusi la compasiune si zelosi in mila, care reusesc sa-i faca pe suferinzi sa participe printr-o simbioza, chiar inconstienta, la calitatile lor. Apropierea de oamenii sfintiti, in manastire, poate si ea sa fie de un mare folos, datorita harului care emana din persoana lor si iradiaza departe in jurul lor si datorita linistii care rezulta la simpla lor vedere sau la simpla lor prezenta, chiar tacuta.

Eliberarea/vindecarea se obtine intotdeauna prin rugaciunea preotului, care reprezinta fundamentul esential si indispensabil pentru ea. De aceea, rugam cititorii sa revada cu atentie informatiile prezentate, legate de intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit.

Prin mijlocirea parintelui duhovnic, vindecarea survine adesea imediat, in mod miraculos, si omul se descopera total eliberat de nebunia/posesia sa, ca si cum n-ar fi fost atins niciodata de ea. Vietile Sfintilor ne dau nenumarate exemple ale acestor eliberari miraculoase.

Uneori, vindecarea nu este imediata; este cazul mai ales atunci cand demonul care-l chinuie pe posedat opune o rezistenta speciala. Interventia duhovnicului ia atunci mai mult timp. In toate cazurile, eliberarea nu necesita perioade foarte lungi. Uneori, posedatii/nebunii se vindeca, dar se inbolnavesc din nou dupa aceea, daca sunt lasati sa recada in desfraul lumii, pentru ca duhurile necurate revin in ei cu putere sporita.

Pentru a conserva folosul vindecarii lor, ei trebuie sa se aseze sub protectia lui Dumnezeu si sa persevereze pe drumul pe care i-au asezat parinti duhovnici. Daca-si vor pastra astfel harul lui Dumnezeu, nu mai este posibil ca demonii sa actioneze asupra lor.

Mai exista, de asemenea, si situatii fericite cand un posedat/nebun, prin credinta si rugaciunea sa din momentele de luciditate sau ale familiei, poate obtine eliberarea prin mijlocirea unui sfant ceresc. In rugaciunile noastre, noi ii chemam pe sfinti sa mijloceasca pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce sunt casnicii Sai (Efeseni 11, 19, 20) si astfel le cinstim moastele facatoare de minuni. Sfantul ale carui moaste se afla in biserica respectiva, in piciorul Sfintei Mese sau in Antimis, este prezent permanent prin har, adica prin energiile necreate ale Sfantului Duh. Aceste energii exista in toate locurile sfinte si sfintite. Obarsia acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugaciuni si se pastreaza in Sfintele moaste prin harul divin. Sfintii sunt prezenti in moastele lor, dupa cum sunt prezenti, prin har, si in icoanele care reprezinta chipul lor. Este un mare dar de la Dumnezeu, pentru noi oamenii, de a ne atinge de sfintele moaste, de a trai sa le vedem si sa ne rugam la acele moaste. Pe noi romanii ne-a inzestrat Dumnezeu cu multe asemenea Sfinte moaste, care ne pazesc si ne ajuta la orice nevoie. De pilda, in Bucuresti, la catedrala patriarhala, se afla moastele Sf. Dimitrie Basarabov, al carui trup este intact de sapte-opt secole (sec. XII-XIII).

Dupa aceasta scurta incursiune in tainica si fascinanta problematica a vindecarii, nu ne ramane decat sa invatam sa folosim aceasta putere de vindecare a crestinismului.

Astfel, implinind toate cu credinta, rugaciune si post, familia si sfintitii slujitori reusesc sa apropie, sa amestece, sa contopeasca psihicul si fizicul bolnavului cu puterea necreata a Duhului Sfant, realizand armonia si echilibrul, prin conlucrarea energiilor personale cu energiile dumnezeiesti.

Patimasii si posedatii e bine sa nu se apropie pentru o perioada, atat cat ii va sfatui preotul duhovnic, de Sfanta Impartasanie.

Ea trebuie luata atunci cand impricinatii sunt intr-o stare de suficienta constienta, avand consideratia ca Sfanta Impartasanie este un scop si nu un mijloc. De asemenea, li se recomanda celor in cauza sa participe numai la prima parte a Sfintei Liturghii, adica „sa asculte potrivit prescriptiilor preasfintei ierarhii, psalmodierea si dumnezeiasca comemorare a Sfintelor Scripturi” (Dionisie Areopagitul). Ascultarea Sfintelor Scripturi, posedatii sunt obligati s-o faca, pentru ca e destinata sa le favorizeze schimbarea si sa-i faca sa regaseasca bunurile esentiale de la care s-au intors. In rest, excluzand partea a doua a Sfintei Liturghii, pot participa la toate slujbele ce se oficiaza in Biserica.

Un alt aspect pe care dorim sa-l amintim este ca „Evanghelia ne incredinteaza ca acela care-si va numi fratele nebun nu va scapa de flacarile iadului”. Este un pacat grav sa-l socotesti nebun pe un om, pentru ca asta inseamna sa-l reduci la o aparenta exterioara sau chiar la o realitate interioara care nu constituie fiinta sa fundamentala; inseamna sa-l reduci la un aspect al lui care nu e esential; inseamna sa nu vezi ca el este in realitate altcineva; inseamna sa-i negi adevarata personalitate si sa uiti ca el are, inainte de toate, chipul lui Dumnezeu si e chemat sa fie fiu al lui Dumnezeu.

E bine sa nu uitam ca fiecare din noi este un unicat in univers, iar diavolul si-a creat o strategie a sa pentru a lupta impotriva fiecareia dintre persoanele umane.

Omul va putea birui aceste tulburari ale vietii numai in Biserica lui Hristos. „Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului”. (Efeseni 6, 11) „Faceti poruncile Mele si toate hotararile Mele; faceti si paziti toate acestea si veti locui linistiti pe pamant”. (Leviticul 25, 18)

C. Nebunia de origine spirituala

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, cauzele nebuniei de origine spirituala sunt atribuite modului gresit al oamenilor de exercitare a facultatilor psihice umane, pervertirii si degradarii cunoasterii, prin pacat.

„Viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (Ioan 17, 3)

Aceasta boala consta fundamental in ignorarea lui Dumnezeu. Adam, spune Sf. Maxim, a ajuns bolnav din si prin ignorarea propriei sale cauze, origini. De aici intelegem ca a te separa de cauza ta, a fi taiat de la radacina, inseamna a nu te cunoaste pe tine, a te vesteji si altera ca o planta smulsa din solul ei fertil, lipsindu-te de gandirea lui Dumnezeu. Aici se afla deci radacina intregii suferinte si bolii omenesti.

Sf. Marcu Ascetul ne arata ca: „trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, ignoranta si lenea”, deci: uitarea lui Dumnezeu, ignorarea Lui si lenea duhovniceasca de a-L cauta. De aici rezulta boala si suferinta, ignorarea insasi a faptului ca suntem bolnavi.

Daca sanatatea trupeasca o simtim atunci cand toate organele noastre (creier, inima, ficat etc.) functioneaza potrivit menirii lor si in unitate, logic ar fi ca si sanatatea sufleteasca, mintala sa o simtim cand facultatile fundamentale ale sufletului (inteligenta, afectivitatea, vointa) sunt indreptate, firesc, spre Dumnezeu si spre lume, cand virtutile morale (intelepciunea, dreptatea, barbatia, stapanirea de sine, infranarea) isi implinesc chemarea lor dupa voia si poruncile lui Dumnezeu, cand virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea) sunt vii in Hristos Iisus, zidindu-ne dupa chipul si asemanarea Lui, sub acoperamantul smereniei. Iata deci parametrii sufletesti ce ne pot reda sentimentul normalitatii, sanatatii vietii si inimii, sanatatea sufletului nostru.

Contrariul, starea de boala, se manifesta inainte de toate in orgoliu, prin hipertrofia eului (supravalorizare), megalomania pana la psihoza paranoica, nevroza isterica, narcisismul, anxietatea, agresivitatea, astenia pana la acedie, simptomul depresiv, frica, melancolia.

De exemplu, cea mai mare parte a nevrozelor isi gasesc, in mod vadit, o corespondenta in patima trufiei, asa cum o descriu Sfintii Parinti.

„Narcisismul” poate sa corespunda in aceeasi masura acestei patimi, dar legandu-se inca si mai strans de patima originala a „filaftiei” (iubirea pasionata de sine), care are ca obiect principal trupul.

Anxietatea si angoasa, prezente in cea mai mare parte a psihozelor si in toate nevrozele, pot fi raportate cu usurinta la suferintele fricii si tristetii, asa cum le concepe ascetica crestina rasariteana.

Agresivitatea, care se gaseste si ea in cele mai multe nevroze si in anumite psihoze, poate fi legata de suferinta „furiei”, in sensul larg pe care il dau Sfintii Parinti.

Concluzia care se desprinde din aceste exemple este ca dezordinile spirituale se traduc inevitabil in suflet si trup prin tulburari patologice, ce tin de cele mai multe ori de ceea ce se numeste in mod curent „suferinta de a trai”.

In continuare, ne vom limita analiza doar asupra suferintelor de acedie si tristete, ale caror legaturi cu diversele forme de depresie sunt evidente si n-au intarziat, in ultimii ani, sa atraga atentia anumitor psihiatri, care s-au aratat foarte sensibili la finetea, la profunzimea si valoarea analizelor patristice.

1. Tristetea

Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita, ingreunare, depresie, insotite cel mai adesea, de anxietate sau chiar angoasa.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e intotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau de furie.

1. Cauze

a) frustrarea in dorinte

Sf. Evagrie remarca: „tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti”, iar „cel care iubeste lumea va fi de multe ori intristat”. In vreme ce „o dorinta e legata de orice patima”, fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristete. De aceea, Sfantul Maxim afirma ca tristetea „este incheierea placerii simturilor”. Tristetea releva un atasament de bunurile sensibile ale celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi.

Sfanta Dorotheea din Gaza spune: „Cine nu dispretuieste toate bunurile materiale … nu poate … sa se elibereze de tristete.” Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.

Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie in aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata in mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta).

b) mania

„Tristetea, arata Sf. Evagrie, provine din gandurile de manie”, iar „mania este o dorinta de razbunare si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea”.

Sfantul Maxim spune, in acelasi sens: „Tristetea si ranchiuna merg mana-n mana. Daca, deci, sufletul care incearca tristete atunci cand isi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca ii poarta ranchiuna”.

Tristetea mai rezulta adesea din sentimentul ca mania a fost excesiva sau disproportionata in raport cu ceea ce a motivat-o sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.

Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare.

In aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca de altfel mania care-i urmeaza.

Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mania, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de inaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni.

c) Mai poate exista, in unele situatii, si o tristete fara motive, despre care Sfantul Ioan Casian noteaza ca „provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv”.

d) Actiunea demonica joaca si ea un rol important in nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete. „Gandurile care vin de la demoni sunt in primul rand tulburi si amestecate cu tristete”, noteaza Sfantul Varsanufie. Demonii isi fac jocul lor pentru ca gasesc in suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decat sa profite de situatie pentru a creste patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Diavolul joaca un rol deosebit de important in nasterea disperarii si poate provoca in suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. In aceasta stare, omul isi pierde speranta in Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El, sortindu-se mortii spirituale. „Intristarea lumii aduce moarte”, ne invata Sfantul Apostol Pavel. (II Corinteni 7,10)

Moartea spirituala duce mai departe la impietrirea inimii, stare la care Sfantul Apostol Pavel constata: „Din pricina impietririi inimii lor, acestia petrec in nesimtire si s-au dedat pe sine desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei”. (Efeseni 4, 19)

Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa indemne omul la a-si darui mortii trupul, datorita imprimarii in sufletul sau a ideii de sinucidere si a incitarii lui in a o pune in practica.

Dorim sa mai notam ca unul din efectele specifice ale tristetii este acela de a ingreuna sufletul. Ea produce, de altfel, in intreaga fiinta omeneasca, o stare de astenie si de slabiciune, il face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav in plan spiritual, unde il priveaza pe om de orice dinamism, ii contracareaza eforturile ascetice, pustieste rugaciunea, in special atunci cand ea urmeaza unei greseli. Asadar, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului, a carei gravitate e mare, iar efectele puternice.

„Mare e imparatia tristetii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, e boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau”.

Terapeutica tristetii

In primul rand, cel in cauza trebuie ajutat sa inteleaga ca este bolnav si ca e necesara vointa sa pentru a se vindeca, iar in functie de cauzele care genereaza tristetea, terapeutica devine specifica.

a) In cazul frustrarii in dorinte, terapeutica tristetii implica in mod esential renuntarea la dorintele si placerile trupesti, mai precis la desfatarile lumii acesteia trecatoare.

Sfantul Maxim remarca: „Impotriva … tristetii, dispretuieste … lucrurile materiale”.

De asemenea, bolnavul trebuie adus la starea de indiferenta in privinta gloriei si a onorurilor pe care le poate primi din partea socialului. „Impotriva tristetii, dispretuieste gloria si obscuritatea” ne indeamna in aceasta privinta Sfantul Maxim.

b) Am vazut ca mania poate fi urmata de tristete sau poate sa fie consecinta unei ofense suferite, luand adesea forma ranchiunei.

Indicam:

– formarea convingerii celui care se manie ca el este principalul vinovat de tulburarea sa;

– frecventarea (vizitarea) semenului incriminat, ce permite o vindecare mai rapida decat singuratatea;

– infranarea imaginatiei, ce se poate raspandi asemenea unui venin, ce poate otravi incetul cu incetul sufletul;

– sa nu se poarte pica ofensatorilor si sa fie considerati drept binefacatori, drept medici care lucreaza la vindecarea sufletului si sa li se aduca multumire;

– sa ne rugam pentru ofensatori si sa ne gandim la ei ca la persoane ce ne procura mari binefaceri, considerandu-i medicii pe care ni i-a trimis Domnul, pentru a ne ajuta sa ne cunoastem boala;

– in orice imprejurare sa-i iertam pe ofensatori, sa abandonam ranchiuna fata de ei si sa dam dovada de bunavointa si bunatate.

Foarte important este ca starea de tristete, indiferent de cauza ei, sa fie dezvaluita si descrisa in fata parintilor duhovnici, la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. Ei ne vor putea astfel elibera, prin puterea pe care le-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, de gandurile ce ne-au cuprins; ne pot consola si indruma corect. Astfel procedand, vom primi cel mai pretios ajutor, de neinlocuit, materializat in leacul consolarii si al vindecarii, pe care va trebui sa-l turnam zilnic pe rana sufletului nostru pana la vindecare.

Intarind zilnic edificiul vietii sufletesti ce se sprijina pe cei trei piloni ai sai (rugaciunea, citirea din sfintele carti si osteneala trupului), vom putea invinge toate felurile de tristete, reintrand in armonie si echilibru cu Dumnezeu si cu semenii nostri.

2. Acedia

Acedia corespunde unei stari de lenevie, de plictiseala, de dezgust, de aversiune, de oboseala, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lancezeala, de nepasare, de somnolenta, de apasare a trupului, ca si a sufletului. Aceasta il face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Cand e singur, nu mai suporta sa ramana in locul in care se gaseste: patima il impinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga dintr-un loc in altul. In general, el cauta cu orice pret contactul cu semenii.

Acedia poate, de asemenea, sa-l impinga pe om sa scape, mai ales de munca lui, pe care o face lipsita de satisfactie, indemnandu-l sa caute altele. Toate aceste stari, care se leaga de acedie, sunt insotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, in afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.

E caracteristica pentru cei care se daruiesc vietii spirituale. Demonul acediei cauta sa-i intoarca de la caile Duhului, sa le impiedice in multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si, in special, sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice, sa intrerupa tacerea si imobilitatea. Crestinul, in aceasta situatie, devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu, inceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pana la a dispretui lucrurile duhovnicesti.

Acedia nu-i iarta nici pe cei care traiesc in afara oricarei discipline sau a oricarei activitati duhovnicesti. In acest caz, ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de plictiseala fata de ei insisi, de existenta, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv.

La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei patimi, isi ating maximul de intensitate in preajma amiezii. Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca, la omul dotat cu insusiri duhovnicesti, „acedia vine din neatentia inteligentei”.

Realizand o intunecare generalizata a sufletului, acesta devine incapabil sa inteleaga adevarurile esentiale. Astfel, omul, prin aceasta patima, se afla intors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.

Imbinata cu tristetea, ea o sporeste, si se poate atunci cu usurinta sa se ajunga la disperare. Pe acest climat se poate aseza si spiritul de razbunare, care este sursa a mii de tentatii.

Mai amintim ca, din aceasta patima se pot naste toate celelalte patimi, iar fenomenul psihic al ei contine toate fenomenele bolilor psihice. Sfantul Ioan Scararul noteaza, in consecinta, ca „acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strange din toate partile”.

Astfel, in fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, „cea mai grava dintre cele opt”, ca „nu exista patima mai grea decat ea”. Sfantul Isaac ajunge pana la a spune ca ea face sufletul „sa incerce iadul”.

Terapeutica acediei

Particularitatea acediei de a naste din ea toate celelalte patimi necesita o terapeutica multiforma. Tratamentul trebuie sa angajeze activ deopotriva atat sufletul cat si trupul. Indicam:

– mai intai boala sa fie data la lumina si sa fie reperata ca atare;

– bolnavul sa se straduiasca sa nu paraseasca locul in care se gaseste sub nici un pretext;

– cand se manifesta tendinta somnolentei nejustificate, se cuvine a rezista toropelii si somnului.

– singura intalnire profitabila sa fie cu preotul duhovnic care, in timpul Tainei Sfintei Spovedanii, ii va da lumina si forta de a se opune patimei si de a-si mentine echilibrul intr-un progres imbucurator. De aceea, se impune savarsirea tainei spovedaniei cat mai des, in functie de gravitatea si frecventa starilor amintite;

Principiul vindecarii de aceasta boala consta in relatia omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele. De aceea, falsa impresie ca bolnavul ar putea primi ajutor de la ceilalti este in majoritatea cazurilor inselatoare.

– bolnavul trebuie sa dea dovada de rabdare si perseverenta, virtutea rabdarii fiind unul din principalele leacuri pentru aceasta patima. „Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre”. (Luca 21, 19);

– speranta; ea apare drept un alt leac, care se adauga rabdarii. Un om „plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge inarmat cu aceasta arma” arata Sfantul Ioan Scararul. „Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu”. (Ps. 41, 6);

– pocainta, jalea si regretul; „Fie ca acest tiran sa fie inlantuit de amintirea pacatelor noastre”, da sfat, la randul sau, Sfantul Ioan Scararul, iar „cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia”;

– lacrimile; ele urmeaza pocaintei si jalei spirituale si apar in chip evident drept un remediu inca si mai puternic. „Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu il voi uda”. (Ps. 6, 7);

– amintirea mortii; aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti in permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni in orice clipa. Acestei „amintiri a mortii” i se adauga sfatul, formulat adesea de Sfintii Parinti, de „a trai in fiecare zi ca si cum ar fi ultima”, sfat care il ajuta pe om sa traiasca cum trebuie „rascumparand vremea”, dupa cum spune Apostolul Pavel (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna in practica poruncile divine si sa se lase in grija Domnului. Sfantul Antonie cel Mare arata: „Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvantului Apostolului: «Mor in fiecare zi»”. (I Corinteni 15, 31) Intr-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim in fiecare zi, nu vom pacatui, pentru ca la desteptare ne vom gandi ca nu vom rezista pana seara si, la fel, cand suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gandim ca nu ne vom mai trezi. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului, asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau”. (Ps. 102; 15, 16) Toate aceste indemnuri ne vor ajuta sa invingem demonul acediei, care „arata omului cat de lunga e durata vietii” (Sf. Evagrie), incercand sa-i inspire delasare si dezgust in fata dificultatilor care apar si, mai ales, in fata „ostenelilor ascezei”.

– frica de Dumnezeu, constituie si ea un puternic antidot impotriva acestei patimi;

– efortul fizic; este un remediu important prescris de Sfintii Parinti. Osteneala trupului constituie unul din cei trei piloni ai vietii sufletesti, care trebuie intarit in fiecare zi, alaturi de rugaciune si citirea din Sfintele Carti. Tot invataturile patristice ne amintesc ca „Duhul Sfant nu vine decat intr-un trup istovit”, de aceea mai bine ne este „sa muncim degeaba, decat sa stam degeaba”. Eforturile fizice ne topesc gandurile si ne aduna mintea in lucrul mainilor, ajutandu-l pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia, somnolenta, care sunt parti constitutive ale patimii acediei si contribuie in acelasi timp la nasterea sau la pastrarea sarguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala si pe care acedia cauta sa le rupa. La acelasi efort ne indeamna si Sfantul Apostol Pavel, adaugand mentiunea: „… Dar va indemn, fratilor, sa prisositi mai mult! Si sa ravniti ca sa traiti in liniste, sa faceti fiecare cele ale sale si sa lucrati cu mainile voastre precum v-am dat porunca. Asa incat sa umblati cuviinciosi fata de cei din afara (de Biserica) si sa nu aveti trebuinta de nimeni”. (I Tesaloniceni 4, 11) Acelasi sfat salvator de medic compatimitor, ce ne aduce vindecarea, il gasim si in urmatorul citat al aceluiasi apostol: „Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor”. (II Tesaloniceni 3, 12) Tot din acest text apostolic rezulta foarte clar ca cei cuprinsi de aceasta patima vor trebui sa renunte la mijloacele audio-vizuale si ziaristice, ce au pus stapanire, acum, la sfarsit de mileniu pe linistea sufletelor familiilor noastre, mijloace idolesti prin care aceasta groaznica patima sta mascata, agatandu-se de ele, tulburandu-ne mintea, risipindu-ne timpul, banii, legandu-ne comportamentul de bunurile vietii pamantesti. In acelasi timp, suntem manipulati psihic, fara macar sa sesizam, sa ne pecetluim voit cu lucrarea diavolului, sa nu sesizam lucrarea permanenta a lui Dumnezeu din lume, sa nu folosim mijloacele de sfintire pe care ni le ofera Biserica lui Hristos, sa fim delasatori si ignoranti in promptitudinea restabilirii permanente a sanatatii sufletesti si trupesti, cu scopul de a pierde in final fericirea vesnica. Daca Sfantul Apostol Pavel ne-a pus intr-o lumina clara valoarea terapeutica a sfaturilor legate de osteneala trupului, Sfantul Ioan Casian ne indica sa retinem si valoarea profilactica a efortului fizic, dandu-ne recomandari potrivite celor sanatosi, „pentru ca ei sa poata pastra vesnic sanatatea”.

– rugaciunea; mergand mai departe cu remediile prescrise de Sfintii Parinti ne vom indrepta atentia catre rugaciune, care constituie cel de-al doilea pilon al vietii sufletesti. Omul nu se poate elibera total de aceasta patima decat prin harul lui Dumnezeu, ce va veni asupra sa, atunci cand il cere, prin rugaciune. Fara acest remediu, toate celelalte remedii amintite pana acum nu au decat un efect slab si partial, insa eficacitatea lor maxima o vor avea in urma rugaciunii particulare si in Biserica, prin care omul primeste ajutorul lui Dumnezeu. Desi acedia il impinge pe om sa abandoneze rugaciunea si il impiedica sa recurga la ea, familia sa-l incurajeze pe bolnav, sa se roage pentru el si sa-i indemne pasii catre parintele duhovnic ca sa implineasca taina restabilirii sufletesti (spovedania) cat mai des; obtinand astfel increderea in fortele sale, capata puterea de a nu abandona rugaciunea sau sa o reia daca cumva a abandonat-o. Practica simultana a metaniilor este deosebit de recomandata in cazul acediei, pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune si trupul, pe care patima il amortise, odata cu sufletul si contribuie la scoaterea omului din letargia lui. Psalmodierea (rostirea psalmilor) apare drept o rugaciune deosebit de eficace impotriva acediei, ca si rugaciunea inimii, dupa cum subliniaza Sfantul Diadoh al Foticeei : „Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte inguste si ne indreptam privirile pe gandul unic, la Dumnezeu”; intr-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la varsta sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite. Se cuvine, de asemenea, sa nu dam uitarii sfaturile primite de la duhovnic si sa cerem binecuvantarea acestuia pentru lucrarea rugaciunii ce dorim sa o implinim, cu care vom obtine continuitate si calitate in rugaciune.

– citirea din Sfintele carti; ultima prescriptie importanta dintre remediile impotriva acediei este citirea din Sfintele carti, ce constituie al treilea pilon al vietii sufletesti. Pentru a ne ridica in fiecare zi si a inalta stacheta cat mai sus, pe acest drum al nesfarsitei perfectiuni, este necesar sa citim in fiecare zi si sa ne insusim strategia prin care oamenii, cu aceeasi suferinta ca a noastra, au reusit sa infrunte patimile, sa se restabileasca permanent pana la sfarsitul vietii pamantesti si sa devina mostenitori ai Imparatiei Cerurilor. De aceea, recomandam sa se citeasca zilnic din Proloagele editate pentru fiecare luna, viata si nevointele sfintilor ce se sarbatoresc in fiecare zi si cuvintele de invatatura ce le insotesc.

Aplicarea integrala a remediilor indicate impotriva acediei (lupta impotriva patimei, rezistenta care trebuie opusa acesteia, rabdarea de care sa se dea dovada, speranta ce trebuie sa se manifeste, doliul si lacrimile, amintirea mortii, osteneala trupului, rugaciunea si citirea din Sfintele carti) va avea ca rezultat dobandirea starii de calm (linistea sufleteasca), insotita de o bucurie infinita de viata ce ne va da elanul sa mergem inainte.

Parcurgand cele doua exemple de boli mintale cu origine spirituala, tristetea si acedia, am vazut cu totii, in primul rand, cum planul psihic se integreaza planului spiritual si este tributar acestuia, atat in ceea ce priveste etiologia, cat si terapeutica, iar, in al doilea rand, am vazut cum dimensiunea spirituala debordeaza si transcede dimensiunea psihica.

Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintile si inimile, sa intelegem si sa simtim toate aceste realitati binefacatoare pentru fiecare dintre noi.

MIHAI POPA
Indrumar pentru restabilirea sanatatii

/crestinortodox.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

1 Comentariu
  1. Iuga Ion septembrie 18, 2010 9:14 am

    Toate sunt bune si de folos,dar a pastra o masura in fiecare-si as continua prin a zice ca e bine sa fim o lumina pt cei din jur,pt binele aproapelui si o oarecare satisfactie a n-tra,dar sa ne si ascundem in camara inimilor n-tre si sa lasam sa lucreze Dumnezeu cu noi si cu cei care poarta chipul Sau.Stim la cine a fost trimis un mare pustnic spre smerirea lui…intr-o cetate la un om de rand cu familie si copii,care nu excela in nimic…