Poem autobiografic – Sfîntul Grigorie Teologul

februarie 7, 2009 Categoria: Articole, Vietile Sfintilor

Despre viaţa sa

II, I, 11²⁴

Intenţia cuvîntului meu e aceea de a istorisi calea relelor sau reuşitelor mele, fiindcă unii ar putea vorbi despre unele, alţii despre altele, după cum le este, socot, înclinarea lor. Căci voinţa nu e un criteriu sigur. Dar metrul poetic e un leac al durerii, deopotrivă o educaţie şi o dulceaţă pentru tineri, un îndemn desfătător. Dar cuvîntul meu este adresat vouă, celor care o vreme aţi fost ai mei, dar acum sunteţi ai altuia, cîţi aveţi acelaşi gînd cu mine sau cîţi aveţi un gînd fals, căci toţi îmi sunteţi dragi mie, celui ce vieţuiesc în tăcere. Bărbaţi, care sunteţi ochiul slăvit al lumii, care locuiţi, cum văd, o a doua lume, îmbrăcaţi fiind cu podoaba pămîntului şi a mării, nouă Romă, scaun al altor oameni nobili, cetate a lui Constantin şi stîlp al imperiului, ascultaţi, bărbaţi, un bărbat care nu minte niciodată şi a suferit multe în multe întorsături ale lucrurilor, din care îi vine şi cunoaşterea sporită!

²⁴ Peri ton heautou bion (De vita sua); PG 37, 1029 -1166. Ed. critică comentată a lui Christoph Jungck: GREGOR VON NAZIANZ, De vita sua, Heidelberg, 1974, mi-a fost procurată prin amabilitatea dlui Ioan Moga, căruia îi mulţumesc şi pe această cale. Acest mare poem autobiografic şi apologetic în acelaşi timp – unica autobiografie din literatura antică – a fost scris de Grigorie după retragerea sa definitivă la Arianz în etape succesive după 381 şi pînă în 389. Cele 1949 de versuri se grupează după următorul plan:

1- 50 – Prolog

51- 551 – I. Epoca dinainte de chemarea la Constantinopol

51-100: origine şi copilărie

101-110: tranziţie

111-210: călătoria la Atena, furtuna

211-236: studiile la Atena

237-276: întoarcerea acasă

277-336: căutarea unei vieţi potrivite

337-385: preoţia şi greutăţile succesive

386-485: episcop al Sasimei

486-525: fugă şi reîntoarcere

526-551: scurtă activitate la Nazianz; retragerea la Seleucia

552-1918 – II. Activitatea la Constantinopol

552-561: tranziţie

562-606: al doilea prolog: situaţia în capitală

607-651: agitaţia apolinaristă

652-727: depăşirea primelor obstacole

728-1112: intrigile lui Maxim cinicul

1113-1272: succes în lupta pentru Ortodoxie

1273-1395: instalarea la biserica Sfinţii Apostoli

1396-1505: activitatea după biruinţa Ortodoxiei

1506-1918: Sinodul de la Constantinopol

1506-1545: deschidere; Grigorie arhiepiscop al Constantinopolului

1546-1702: disputele legate de succesiunea lui Meletie al Antiohiei

1703-1796: retragerea lui Grigorie din Sinod

1797-1918: demisia

1919-1949 – Epilog

Toate sfîrşesc; chiar şi cele bune şi frumoase cu timpul sfîrşesc. Nimic sau puţin rămîne, ca atunci cînd pămîntul e spălat de revărsarea unei ploi puternice şi tot ceea ce rămîne în urmă e pietrişul. Nu e un lucru mare dacă spun lucrurile ce se întîmplă cu cei mulţi care nici odinioară nu erau în cinul celor buni, umblînd ca nişte oi cu capul plecat în jos. Noi suntem acel torent cumplit şi repede; ordinea noastră e destrămată, o spun plîngînd cu jale, noi cîţi şedem nu frumos pe scaune înalte, prezidînd [ca episcopi] poporul, învăţători ai binelui, cărora ne-a fost hărăzit să hrănim sufletele cu hrană dumnezeiască, flămînzim noi înşine. Medici ai patimilor, suntem cadavre fermentînd de boli nenumărate, călăuze pe căi abrupte, pe care nici n-am călăuzit pe cineva nici n-am umblat încă. A nu urma lor este structura cea mai concisă a mîntuirii şi învăţătura cea mai iscusită în a atinge ţinta; fiindcă altarul e acuzarea purtării lor, grilajul lui despărţind nu vieţile, ci trufiile lor.

Ce anume m-a făcut să dau cuvîntului aceste lucruri – căci nu-mi place să ţin multe rapsodii în zadar -, să asculte toţi, şi cei de acum şi cei ce vor veni mai pe urmă. Dar e nevoie să-mi povestesc peripeţiile puţin mai dinainte, chiar dacă ar trebui să lungesc cuvîntul, ca să n-aibă putere împotriva noastră cuvintele minciunii. Căci celor răi le place să atribuie cauzele relelor pe care le fac ei înşişi celor ce le suportă, ca să le facă şi mai mult rău cu minciunile lor, iar ei să scape de învinuiri. Acesta să fie dar prologul cuvîntului meu.

Am avut un părinte foarte frumos şi bun, bătrîn, simplu la purtare, cu viaţă aşezată, un adevărat patriarh, al doilea Avraam, fiind, nu părînd, un om excelent, dar nu în felul de acum; fusese mai înainte prietenul rătăcirii²⁵, dar mai apoi s-a făcut prietenul lui Hristos, după care a ajuns păstor şi tăria păstorilor.

²⁵ Aluzie la faptul că multă vreme Grigorie cel Bătrîn a ţinut de erezia ipsistarienilor.

Iar mama, ca să fiu scurt, soaţă pe potrivă a unui asemenea bărbat şi de aceeaşi greutate morală, încă dinainte foarte evlavioasă din părinţi evlavioşi, femeie la trup, dar mai mult decît un bărbat prin purtare; amîndoi erau pe buzele tuturor prin viaţa lor deopotrivă. Ce anume este evident prin aceasta? Cum îmi voi demonstra cuvîntul? Pe ea, de care am vorbit, o voi chema martoră, pe cea care m-a născut, gură a adevărului, obişnuită mai degrabă să ascundă ceva din cele evidente decît să facă publice cele ascunse de dragul slavei; căci o conducea frica, un mare învăţător. Dorind ea să vadă în casă un prunc de parte bărbătească²⁶, lucru drag multora, s-a adresat lui Dumnezeu şi L-a rugat să-i împlinească dorinţa [cf. 1 Rg 1, 10-11].

²⁶ Grigorie cel Bătrîn şi Nonna aveau deja o fiică: pe Gorgonia.

Iar pentru că avea o fire năvalnică, îl face dar pe cel pe care cerea să-l primească dînd din rîvnă darul însuşi. Prin urmare, nu păcătuieşte prin rugăciunea ei dragă, ci în chip de preludiu propice îi vine o vedenie care purta în ea umbra celor cerute, căci i se arată limpede chipul şi numele meu; iar harul nopţii s-a făcut faptă. Căci m-am născut lor eu. Iar dacă sunt demn de această rugăciune, acesta e darul lui Dumnezeu Care l-a dat, dar dacă sunt detestabil, atunci e păcatul meu. Deci aşa am venit în această viaţă, amestecat cu lutul – vai mie, nenorocitul! – şi în compunerea de care suntem stăpîniţi sau pe care cu anevoie o stăpînim; am primit totuşi această naştere ca pe o arvună a oricărui lucru foarte bun, căci nu este îngăduit să fim nerecunoscători. Dar de cum am venit, îndată am ajuns şi străin cu înstrăinarea cea bună; căci am fost înfăţişat lui Dumnezeu ca un miel sau un viţel drag, jertfă nobilă şi cinstită cu raţiune, pentru că-mi este greu să spun ca un nou Samuel [1 Rg 1, 28], afară numai dacă m-aş uita la dorinţa celor ce m-au dăruit.

Crescut din faşă în toate cele bune – căci avem de-acasă cele mai bune modele – aveam deja sfiala bătrîneţii şi, puţin cîte puţin, mi se strîngea ca un nor din nor rîvna de cele mai bune. Înaintam avînd drept tovarăşă de alergare raţiunea, mă bucuram de cărţile care pledau pentru Dumnezeu şi-i frecventam pe bărbaţii cu purtarea cea mai bună.

Acestea sunt deci astfel. Pentru celelalte însă nu ştiu ce cărare să croiesc cuvîntului. Să ascund oare lucrurile minunate spre care m-a împins Dumnezeu luînd drept cel mai bun început rîvna mea – căci aşa ştie El să ne tragă spre mîntuire -, sau să mă pun în mijloc grăindu-le cu înflăcărare? Primul lucru înseamnă nerecunoştinţa, al doilea nu e în afară de înfumurare. Mai bine este a tăcea – căci îmi e de ajuns că le ştiu eu -, ca nu cumva cele de acum ale mele, şi care sunt mult lipsite de rîvna de odinioară, să nu pară că sunt în luptă cu cuvîntul acesta. Voi face deci cunoscut celor mulţi ce este necesar.

Fiind încă imberb, mă poseda o dragoste fierbinte de literatură. Căci căutam să vin în ajutor literaturii neautentice cu o literatură adevărată, ca să nu se înalţe cei ce nu învaţă nimic altceva decît limbuţia deşartă şi goală ce stă în zgomote făcute din gît, şi să n-am nevoie de sofisme împletite. Nu mi-a venit nicicînd în minte să pun ceva înaintea educaţiei mele [creştine]. Dar ceea ce păţeşte veşnic înflăcărarea tinerilor smucită uşor de porniri dezordonate ca un mînz plin de înfocare ce se avîntă pe drumuri, acestea am păţit şi eu.

Căci cu totul în afara timpului prielnic, cînd marea nu mai era blîndă – cunoscătorii spun că o anume coadă a [constelaţiei] Taurului²⁷ nu e lipsită de primejdii, şi că a pleca atunci cu corabia pe mare e un lucru cutezător, nu înţelept -, lăsînd eu atunci Alexandria – căci şi de acolo îmi strînsesem o parte din educaţia literară -, străbăteam marea drept spre Elada.

²⁷ Luna noiembrie, periculoasă pentru navigaţie prin furtunile ei. Călătoria a avut loc în anul 350.

Trecînd pe lîngă coastele Ciprului, o dezlănţuire năprasnică de vînturi a izbit nava şi toate: pămînt, mare, eter, cerul întunecat, erau o noapte adîncă; tunetele fulgerelor răsunau cu zguduiri; lemnăria trosnea cînd pînzele erau umflate de vînt, catargul se clătina iar cîrma nu mai avea nici o putere, căci mînerele ei erau smulse cu forţa din mîini; cala se umplea de apa ce se ridica mai înaltă ca un zid. Se înălţau strigăte amestecate şi pline de tînguire ale marinarilor, vîslaşilor şi comandanţilor lor, domnilor şi pasagerilor care strigau cu un glas pe Hristos, între care erau şi cîţiva care nu-L cunoscuseră mai înainte pe Dumnezeu; căci frica e o învăţătură foarte oportună. Dar răul cel mai cumplit între toate era că nava rămăsese fără apă [de băut], căci îndată ce nava începuse să se clatine, butoaiele s-au spart şi şi-au vărsat în adînc dulcea lor comoară. Foamea, furtuna şi vînturile se întreceau să ne omoare. Dar Dumnezeu a găsit o dezlegare grabnică a acestei situaţii. Căci nişte negustori din Fenicia, apărînd pe neaşteptate, măcar că erau înfricoşaţi şi ei, aflînd din rugăminţile noastre puterea primejdiei, şi evitînd ciocnirile sprijinindu-se de prăjini şi de mîini – căci erau puternici – ne-au salvat din valuri deja morţi ca pe nişte peşti scoşi din mare sau ca un opaiţ care moare nefiind alimentat. Marea însă a continuat să fie sălbatică mugind încă multe zile împotriva noastră, fără ca noi cei care pluteam să ştim unde ne duc multele ei răsuciri, nici să vedem vreo mîntuire de la Dumnezeu. Şi deşi toţi se temeau de moartea comună, eu eram în ascuns cel mai înfricoşat dintre ei; căci eram înstrăinat prin apele omorîtoare de străini [ale mării] de apele curăţitoare [ale Botezului] prin care ne îndumnezeim. Aceasta era durerea mea, acesta era necazul meu. De aceea, întinzîndu-mi mîinile, scoteam strigăte care întreceau vuietul tare al valurilor, rupîndu-mi haina şi zăcînd aplecat în faţă nenorocit. Iar lucru care nu e poate credibil, dar e cu totul nemincinos, lăsîndu-şi necazul lor, toţi îşi uneau cu mine strigătele de rugăciune, plutind evlavioşi în relele comune şi sufereau astfel împreună cu pătimirile mele.

Şi Tu, Hristoase al meu, ai fost atunci Mîntuitor mare, Tu Care şi acum mă eliberezi din valurile vieţii²⁸! Căci atunci cînd nu-mi mai rămînea nici o speranţă bună, nici insulă, nici uscat, nici vîrf de munţi, nici foc de semnalizare, nici stele călăuze pentru navigatori, nici ceva mic, nici ceva mare din cele văzute, ce să mai plănuiesc? Ce ieşire să aflu din greutăţile mele? Disperînd de toate cele de jos privesc spre Tine: viaţa, răsuflarea, lumina, tăria, mîntuirea mea, care înfricoşezi şi loveşti, surîzi blînd şi vindeci, împletind pururea în cele contrare şi cele de folos. îmi aduceam aminte de toate minunile Tale dinainte, prin care cunoaştem mîna Ta cea puternică, cînd marea s-a despicat şi Israel a trecut prin mijlocul ei [Iş 14, 21 sq.], duşmanii au fost învinşi de înălţarea mîinilor [Iş 17, 10 sq.], egiptenii au fost loviţi de plăgi, împreună cu conducătorii provinciilor lor, creatura a fost robită, zidurile s-au prăbuşit la glasul trîmbiţelor şi la înconjurul poporului [los 6, 20], şi, adăugînd la cele strigate odinioară, spuneam: „Al Tău am fost înainte şi sunt şi acum. Mă vei primi de două ori, avuţie scumpă Ţie, dar al pămîntului şi al mării, închinat Ţie atît de făgăduinţa mamei, cît şi de frica mea nemăsurată. Pentru Tine voi trăi, de voi scăpa de acest îndoit pericol²⁹. Dacă mă laşi, vei pierde un adorator. Iată-mă acum ucenic al Tău în furtună. Alungă-mi somnul sau apropie-Te şi opreşte-mi frica!” Acestea le-am spus şi răzmeriţa valurilor a încetat, marea s-a domolit şi nava plutea uşor. Şi acesta a fost un rezultat al făgăduinţei mele; căci întreg echipajul şi pasagerii au plecat crezînd în Hristos primind de la Dumnezeu o îndoită mîntuire³⁰. Şi depăşind Rodosul, navigînd cu vînt favorabil, am ajuns în portul Egina; căci nava era egineză.

²⁸ Aluzie la eliberarea lui Grigorie din agitaţiile şi intrigile care au însoţit episcopatul său în Constantinopol între 379-381.

²⁹ De pierderea vieţii în furtună şi de moartea nebotezat.

³⁰ A trupului şi a sufletului.

După care a venit Atena şi studiile. Alţii să spună aici, şi întîi de toate cei ce cunosc adevărul, cum petreceam în frica lui Dumnezeu; şi cum, fiind în floarea tinereţii şi în năvala îndrăznelii, în vreme ce alţii erau ca înţepaţi de tăun cu tovărăşiile lor, noi duceam astfel o viaţă liniştită – ca un izvor de ape dulci în ape amare, cum se crede³¹ -, nelăsîndu-ne tîrîţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgîndu-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toţi prin cuvînt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gîndurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele mai bune. Căci de cînd am ajuns la atîta încredere încît să ne spunem şi adîncurile inimii, eram legaţi unul de altul de un dor şi mai mare; întrucît comunitatea în intenţii era garanţia creşterii în comun. Ce ne mai lipsea? Patria şi modelele de viaţă. Căci petrecusem deja mult timp în studii; aveam deja aproape treizeci de ani. Şi atunci am cunoscut ce dor şi ce părere aveau despre noi colegii noştri. Sosise vremea plecării şi era multă durere. Era nevoie de îmbrăţişări şi de triste cuvinte de adio şi de aprindere a amintiri. De-abia i-am cedat însă [lui Vasile] cu de-a sila, pentru că spunea multe motive pentru plecare. Chiar şi acum mă năpădesc lacrimile cînd îmi aduc aminte de tulburarea de atunci. Toţi: străini, obişnuiţi, congeneri, învăţători, mă înconjurau cu multă grabă, cu jurăminte şi vorbe îndurerate, amestecînd în ele şi o anume violenţă – căci iubirea îi făcea să îndrăznească şi aceasta – şi mă ţineau strîns zicînd că, orice s-ar întîmpla, nu-mi vor da drumul să plec – căci nu se cade ca Atena să piardă asemenea lucruri de preţ ca noi – atribuindu-mi prin vot întîietate în elocvenţă; pînă că aproape m-au înduplecat – căci trebuia să fi un om stejar să rezişti atîtor lamentaţii şi discursuri -, dar nu desăvîrşit; căci mă atrăgea patria care prin credinţă era aproape întîia sub soare şi în care se puteau vedea filozofarea lucrurilor frumoase³² şi nişte părinţi osteniţi de bătrîneţe şi de timp.

³¹ Aluzie la mitul antic al lui Alfeu şi Aretusa.

³² Philosophein ton kalon; asceza şi contemplaţia creştină.

Deci, după ce am rămas puţin timp în Atena, am plecat ceva mai tîrziu de aici în ascuns. Am venit acasă, mi-am arătat elocinţa, am împlinit dorinţa celor ce-mi cereau aceasta ca pe o datorie. Căci cuvîntul meu nu era făcut din bătăi din palme şi aplauze, nici din linguşeli şi inflexiuni, de care se bucură sofiştii într-o mulţime de tineri. Ci mai întîi mi-am propus să duc o viaţă filozofică, să închin lui Dumnezeu între celelalte şi ostenelile elocinţei, ca aceia care şi-au lăsat cîmpurile oilor sau şi-au strîns aurul în adîncurile mării. Şi, cum spuneam mai înainte, m-am prins în dans cu prietenii. Acestea erau ca nişte exerciţii pentru întreceri sau ca nişte rituri preliminarii înaintea unor misterii mai mari.

Aveam însă nevoie de sfaturi bărbăteşti. Şi atunci am şezut în tribunalul prietenilor, îndemnători ai gîndurilor mele autentice. Un vîrtej cumplit domnea în cugetul meu pe cînd căutam ce e mai bun în cele mai bune. Să arunc în adîncuri cele ale trupului hotărîsem de mult şi îmi plăcea mult. Dar cînd priveam căile dumnezeieşti nu-mi era uşor să o găsesc pe cea mai bună. Căci altul e binele sau răul pentru alţii, cum se arată peste tot cînd e vorba de acţiunile ce trebuie făcute. Acest lucru mi se părea a fi asemenea cuiva care se gîndeşte să facă o călătorie; scăpasem de navigare şi de chinurile mării, dar eram pe urmele căii cele mai uşor de parcurs. Aveam în minte pe [Ilie] Tesviteanul şi marele Cîrmei [3 Rg 18], sau hrana lui străină, averea Inaintemergătorului: pustia [Mt 3, 1], şi viaţa simplă a fiilor lui Ionadav [Ir 35, 6-8]. Dar iarăşi mă stăpînea dorul cărţilor dumnezeieşti şi lumina Duhului întru contemplarea Cuvîntului – lucru care nu e al pustiei nici al liniştirii -; pînă ce înclinînd adeseori de ambele părţi, în cele din urmă petrec în acest mod în dorurile mele şi rătăcirea minţii s-a oprit oarecum. Căci văzîndu-i pe cei pe care-i delectează viaţa activă că sunt utili celor în mijlocul cărora trăiesc, dar lor înşişi sunt inutili şi răscoliţi de rele care învolburează obiceiul lin; iar pe cei ce sunt în afara acestora fiind oarecum mai stabili şi privind spre Dumnezeu cu minte liniştită, dar utili numai lor înşişi cu o afecţiune strîmtă şi trăind o viaţă neobişnuită şi aspră, am ajuns la o viaţă de mijloc între pustnici şi căsătoriţi, luînd de la unii reflecţia, iar de la alţii utilitatea. La care se adaugă mai mult recunoştinţa faţă de cei scumpi, adică faţă de părinţi, cărora le sunt dator. Am purtat de grijă şi am sprijinit cu toată puterea bătrîneţea lor – căci e lucru foarte evlavios a acorda prima cinstire după Dumnezeu părinţilor, de la care vine şi cunoaşterea lui Dumnezeu -, i-am dus de mînă ca să-mi asigur o bătrîneţe primită, veselind o bătrîneţe; căci secerăm ceea ce semănăm. Acest lucru făcea parte din educaţia mea de filozof: nu aparenţa de a suferi viaţa dintîi, ci faptul de a fi, mai degrabă decît a părea, prieten lui Dumnezeu. Deci mi se părea că trebuie să am afecţiune şi faţă de cei activi cărora li s-a hărăzit de la Dumnezeu cinstea de a conduce popoarele în celebrările dumnezeieşti, dar mai mare îmi era dorul de cele monahale, deşi în aparenţă eram împreună cu mulţi; căci mănăstirea stă în modurile de comportare, nu în trupuri. Altarul era venerabil pentru mine, dar stăteam departe de el cum stă lumina soarelui de ochii bolnavi. În multele întorsături ale vieţii mele aş fi sperat totul mai degrabă decît să-l primesc pe acesta. Pe scurt, să nu spui nici un lucru mare, cît eşti om. Invidia doboară pururea înălţările. Nu trebuie să iei pentru aceasta drept exemplu nimic din afară, ci uită-te la mine. Căci celui ce cugetă aşa i se întîmplă o agitaţie cumplită.

Căci tatăl meu, deşi ştia foarte exact opinia mea, mişcat nu ştiu de ce anume, poate de afecţiunea paternă – căci afecţiunea unită cu autoritatea e un lucru formidabil -, ca să mă lege cu lanţurile Duhului şi să mă cinstească cu ce e mai bun, mă împingea cu de-a sila spre treapta a doua a scaunului său episcopal³³. Deci atît de mult m-a făcut să sufăr această tiranie – căci nu pot să o numesc altfel, să mă ierte Duhul dumnezeiesc, dar aşa stau lucrurile -, încît lăsînd grămadă prieteni, părinţi, patrie, neam, ca boii muşcaţi de tăun am fugit în Pont punîndu-mi drept leac pe rană pe dumnezeiescul meu prieten. Căci acolo se nevoia împreună cu Dumnezeu învăluit de un nor ca un înţelept din vechime³⁴, Vasile acesta, care acum e între îngeri³⁵. Cu aceasta mi-am muiat întristarea cugetului. Dar pentru că bunul părinte, istovit de bătrîneţe şi de dor, îşi ruga mult copilul să-i dea cinstirea ultimelor sale suflări, iar timpul îmi muiase necazul – cum nu trebuia -, iarăşi am alergat în prăpastie³⁶ temîndu-mă ca suspinul părintesc să nu prefacă afecţiunea pentru mine în blestem; fiindcă aşa este simplitatea înfuriată.

³³ Grigorie cel Bătrîn voia să-l facă pe fiul său episcop auxiliar.

³⁴ Moise pe Sinai.

³⁵ Vasile cel Mare murise pe 1 ianuarie 379 în vîrstă de 49 de ani. Grigorie din Nazianz îi va rosti doi ani mai tîrziu un faimos cuvînt funebru.

³⁶ Aşa descrie Grigorie întoarcerea acasă la Nazianz.

Dar, după un scurt interval de timp, a venit iarăşi o furtună cum nu se poate spune mai sălbatică. Şi nu e nimic rău a face cunoscute prietenilor toate. Fratele meu deţinea o funcţie publică – fratele meu!, o, răule, cît eşti de puternic! -; aceasta era vistieria publică. Iar în mijlocul exerciţiului funcţiei moare şi o mulţime de cîini se ridică asupra banilor şi celor lăsate în urmă de cel mort. Servitori, străini, prieteni au jefuit toate. Căci cine nu taie stejarul atunci cînd cade? în ce mă priveşte, n-aş fi avut nicicînd nevoie de vicisitudinile afacerilor; căci sunt o pasăre care zboară uşor. Era necesar însă să suport împreună cu bunul meu tată toate, şi cele utile şi cele contrare, făcîndu-mă părtaş al afacerilor, nu al banilor. Dar aşa cum cei ce n-au umblat mai întîi pe teren ferm, o dată ce alunecă, cad în adîncul prăpastiei, fără a mai fi stăpîni pe ei, aşa şi cu mine, după ce am gustat răul, mi s-a ridicat un lucru cumplit după altul. Odată – trec sub tăcere cele petrecute între timp³⁷, ca să nu pară că rostesc un cuvînt de hulă împotriva bărbatului pe care acum am încetat a-l elogia – a venit la noi Vasile – vai mie, ce cuvinte!, dar le voi spune totuşi -; acesta era pentru mine un alt părinte, mult mai sever; pe acela [Grigorie cel Bătrîn] trebuia să-l suport chiar dacă mă tiraniza, pe acesta [Vasile] însă nu era necesar să-l suport de dragul unei prietenii care aducea vătămare, nu eliberare de rele. Nu ştiu dacă trebuie să-mi fac reproşuri mai degrabă mie însumi din pricina păcatelor cele multe care mă înspăimîntau de multe ori, sau pe tine, cel mai bun între bărbaţi, din pricina înălţimii pe care ţi-a dat-o scaunul? în celelalte, în studiile din tinereţe, poate nu te-ai socotit superior, şi cu siguranţă odinioară chiar nu te-ai socotit; iar dacă te-ai fi socotit, probabil că un judecător imparţial dintre cei ce ne cunosc pe amîndoi te-ar fi reţinut. Ce ai păţit deci? Cum m-ai putut abandona atît de mult încît să piară din viaţă o lege a prieteniei care-i cinsteşte astfel pe prieteni? Ieri eram lei; astăzi eu sunt o maimuţă, iar pentru tine e puţin lucru să fi şi un leu. Dacă – voi spune acum un cuvînt înalt – aşa i-ai privit pe toţi prietenii, nu trebuia să mă fi privit aşa şi pe mine, pe care, înainte de a avea toate sub tine însuţi, umblînd dincolo de nori, mă socoteai înaintea tuturor prietenilor. De ce fierbi, suflete? Ţine cu putere în frîu buiestrul! Dar să întoarcem cuvîntul iarăşi înapoi la borna de plecare. Deşi în celelalte era cu totul în afara minciunii, acela [Vasile] era pentru mine un mincinos, pentru că mă auzise adeseori spunînd că acum voi suporta toate, chiar dacă mi s-ar întîmpla lucruri încă şi mai rele, dar cînd părinţii mei vor lăsa viaţa aceasta, şi eu voi lăsa toate lucrurile ca să cîştig ceva din viaţa fără familie, făcîndu-mă uşor cetăţean al oricărui loc [de pe lume]; deşi auzise acestea şi-mi lăuda cuvîntul, totuşi el mă silea să urc pe scaunul unei episcopii, şi însuşi tatăl meu mi-a jucat a doua oară această festă³⁸. Să nu te tulburi încă, pînă ce n-ai aflat totul. Dacă neprietenii mei s-ar fi gîndit şi mai mult timp cum să mă necinstească n-ar fi găsit, socot, alt mod decît cel de acum. Doreşti să-l asculţi? Nu ţi-l vor spune oare toţi cărora lucrul nu li s-a părut a fi din cele drepte? Cum m-am purtat eu însumi cu prietenul meu ştie tot Pontul, ştie şi cetatea Cezareea şi toţi prietenii comuni. Căci ar fi meschin ca aceste lucruri să-mi facă reproşuri mie. Fiindcă acela care pătimeşte cele bune se cade să-şi aducă aminte de înseşi lucrurile bune pe care le-a pătimit, nicidecum de cel care i le-a făcut. Dar cum s-a purtat el cu mine să o arate convingător înseşi lucrurile.

³⁷ Aluzie la alegerea în 370 a lui Vasile ca episcop al Cezareei. O vreme Grigorie şi-a imaginat că Vasile dorise acest scaun din ambiţie lumească (cf. Scrisoarea 48).

³⁸ De Crăciunul anului 361 Grigorie cel Bătrîn îl hirotonise cu forţa pe Grigorie preot în Nazianz.

Există o staţie la jumătatea şoselei ce traversează Capadocia, acolo unde aceasta se rupe în alte trei drumuri, fără apă, fără iarbă, nici măcar liberă, un cătun cumplit de respingător şi strîmt. Peste tot pulbere, zgomote şi case, tîrguri, suspine, perceptori, instrumente de tortură şi lanţuri, iar poporul ei format doar din oameni străini şi rătăcitori. Aceasta e Biserica sasimenilor mei! Acestora m-a dat cel care cu cei cincizeci de horepiscopi ai săi se simţea strîmtorat – ce suflet bun! – şi aici şi-a făcut un nou scaun [episcopal] în cazul cînd altul i l-ar răpi pe al său cu forţa. Căci eu îi eram cel dintîi între prietenii cei mai belicoşi, pentru că fusesem viteaz odinioară şi rănile binecuvîntate nu erau ceva cumplit pentru mine. Pe lîngă celelalte inconveniente enumerate de mine era şi acela că scaunul nu se putea ocupa fără vărsare de sînge, pentru că el era în mijlocul cîmpului de luptă între doi episcopi rivali³⁹ şi se dezlănţuise o încleştare cumplită, a cărei cauză era împărţirea patriei [provinciei natale] care organizase în ea două cetăţi metropole, mame de copii mici⁴⁰.

³⁹ Vasile al Cezareei, episcop al Capadociei I, şi Antim al Tyanei, episcop al Capadociei II.

⁴⁰ În 371, împăratul arian Valens împărţise provincia Capadocia în două, pentru a reduce influenţa ortodoxă a lui Vasile al Cezareei. Gestul său de a-l face pe Grigorie episcop al Sasimei era un semn al voinţei de a apăra independenţa circumscripţiilor bisericeşti faţă de administraţia civilă.

Sufletele erau pretextul, cauza reală era iubirea de stăpînire; căci ezit să spun că au fost bogăţiile şi impozitele care zdruncină în chip nenorocit lumea întreagă. Ce ar fi fost aşadar drept să fac eu, pentru Dumnezeu? Să fiu mulţumit? Să primesc atacurile relelor? Să mă las aruncat într-un lucru prematur? Să mă fi sufocat în noroi? Să nu-mi pot stabili acolo un loc în care să-mi duc bătrîneţea fiind scos mereu cu forţa din adăpost? Să nu am nici măcar pîine care să o rup cu cel străin, hărăzit eu, un sărac, să conduc un popor sărac? Şi aceasta fără să văd nici măcar un simplu lucru pe care să-l realizez, ci numai relele de care sunt pline oraşele. Să văd doar spini, fără să strîng trandafiri, şi culegînd drept roade doar lucruri cumplite, goale de cele bune? Cere-mi alt curaj, pe care-l vrei, iar pe acesta propune-l celor mai înţelepţi decît mine! Atena a cunoscut acestea: şi ostenelile comune ale studiilor şi viaţa sub un acelaşi acoperiş şi la aceeaşi masă, o singură minte, nu două, în amîndoi – minunea Eladei! – şi gînduri de a arunca lumea cît mai departe de noi, iar noi să ducem o viaţă comună pentru Dumnezeu şi a ne dedica elocvenţa numai Logosului înţelept. Risipite sunt toate, aruncate la pămînt, suflările vînturilor poartă vechile speranţe. Unde voi rătăci? Nu mă primiţi la voi, fiarelor sălbatice, căci pe cît mi se pare la voi fidelitatea e mai mare? Aşa stăteau lucrurile, ca să fiu scurt. Dar pentru că mi s-a încovoiat nu cugetul, ci gîtul, ce voi spune? De unde îţi voi putea înfăţişa durerea mea? Şi iarăşi pinteni pentru mine, iarăşi o fugă şi o alergare în munte ca să-mi fur o vieţuire dragă, desfătarea mea. Care-mi e cîştigul? Fiindcă, după cum părea, nu era o fugă. Căci ştiind să îndur toate, nu ştiam un singur lucru: să suport mînia unui părinte. Deci mai întîi se luptă cu mine să mă stabilesc în Sasima tatăl meu. Dar cum a fost neputincios, iată cum a făcut a doua navigaţie: m-a rugat să nu rămîn jos, ci să-i uşurez ostenelile ostenind împreună cu el – căci era îngreunat deja la trup -, şi întinzîndu-şi mîinile şi atingîndu-se de această barbă, s-a folosit de aceste cuvinte spuse către mine: „Un tată te roagă, pe tine, cel mai iubit dintre fii, un tată bătrîn pe fiul tînăr, şi stăpînul pe sluga supusă lui atît prin fire, cît şi printr-o dublă lege⁴¹. Nu aur cer de la tine, nici pietre preţioase sau argint, nu ogoare şi pămînturi, copile, nici cele ce ţin de desfătare. îţi cer să stai aproape de Aaron şi de Samuel şi să te laşi aşezat slujitor preţios lui Dumnezeu. Cine te-a dăruit te are încă. Nu mă necinsti, copile, ca să dobîndeşti mila de la singurul Tată. Bună e cererea mea, iar dacă nu e aşa, e măcar părintească. N-ai măsurat încă atîta viaţa, cît timp am petrecut eu la jertfe [ca episcop]. Fă-mi această favoare, fă-mi-o, sau altul să mă dea mormîntului! Aceasta hotărăsc să fie pedeapsa neascultării. Dă aceste scurte zile celor ce-mi mai rămîn. Iar cele de după aceasta să-ţi fie pe plac şi cum ţi-e voia!” După ce am auzit acestea şi sufletul mi s-a uşurat puţin de povară ca soarele de nori, ce s-a întîmplat? Cum s-au curmat suferinţele mele? Mă gîndeam că nu e nici o pagubă să împlinesc dorinţa tatălui mergînd pînă la a urca pe scaunul episcopal. „Acest lucru nu mă va ţine legat de el fără voia mea, îmi spuneam, dat fiind că nu e în vigoare nici o proclamare publică şi nici o făgăduinţă!” Aşa mă mîna frica care mă biruise.

⁴¹ A Vechiului şi a Noului Testament.

Dar după ce născătorii mei au ieşit din această viaţă dobîndind moştenirea spre care se grăbeau de mult, iar eu am rămas liber dar nu bine, nu m-am alipit deloc de biserica dată mie, nici măcar pentru a aduce o singură jertfă sau a mă ruga împreună cu poporul ori a-mi pune mîinile peste vreun cleric. Nu voi tăgădui că pentru scurt timp am avut grijă de biserica părintească ca un străin de un lucru străin; căci nu m-au lăsat unii oameni cucernici căzînd în genunchi cu jurăminte şi înştiinţîndu-mă de moartea multor neiniţiaţi [nebotezaţi]. Acelaşi lucru spunîndu-l şi eu mereu episcopilor, le ceream în dar din adîncul inimii să pună cetăţii un episcop spunînd adevărul că, pe de o parte, nu primisem încă nici o biserică prin proclamare publică, iar, pe de altă parte, că hotărîsem de mult să fug şi de prieteni şi de treburile publice. Dar cum nu i-am convins – unii vrînd să mă ţină din prea mult dor, iar alţii poate din mărinimie – mai întîi am fugit la Seleucia în mănăstirea fecioarelor copilei de veşnică pomenire Tecla, spunîndu-mi: „Poate aşa, obosiţi de trecerea timpului, se vor convinge să o dea altuia”. Şi am petrecut acolo nu puţin timp.

Dar întrucît, căzînd iarăşi în relele mele n-am găsit nici unul din lucrurile bune pe care le credeam, multă era grămada lucrurilor de care fugeam, tonul cuvîntului meu va fi aici intenţionat unul mai de sus. Cele ce le voi grăi le voi spune chiar dacă le ştiţi bine, pentru ca voi, nemaiavîndu-mă pe mine, să aveţi cuvîntul acesta drept leac al mîhnirii voastre, reproş duşmanilor şi mărturie prietenilor de nedreptăţile pe care le-am suferit fără să fi făcut nici o nedreptate.

Aşadar, firea n-a dat doi sori, ci a dat două Rome, luminătoare ale întregii lumi, stăpînire veche şi nouă, pe atît de deosebite între ele, pe cît se deosebeşte soarele ce răsare de cel al înserării, unei frumuseţi opunîndu-i-se drept pereche o altă frumuseţe. În ce priveşte credinţa lor însă, una [Roma Veche] umblă bine de mult şi pînă acum adăpînd tot Apusul cu cuvîntul mîntuitor aşa cum cinsteşte scaunul care prezidează toate scaunele şi poartă de grijă de conglăsuirea lui Dumnezeu; cealaltă [Roma Nouă] însă mai înainte fusese ortodoxă, dar acum nu mai era, ci zăcea în adîncul pierzaniei, de cînd cetatea uşuratică şi plină de toate relele, Alexandria, cu înfierbîntare lipsită de minte l-a produs pe Arie, urîciunea pustiirii, care primul a zis: „Treimea nu trebuie venerată!” şi a pus limite de demnitate în unica Fire trăind inegal Fiinţa indivizibilă pînă ce a secţionat-o cu totul în multe căi. Dar deşi preanefericitul oraş [Constantinopolul] era aşa şi avea doar legea care vine o dată cu trecerea timpului – căci obiceiul care durează mult timp se preface în lege – şi era moartă din pricina nebuniei vrednice de plîns care vine din necredinţă, mai avea totuşi o mică sămînţă de suflare de viaţă, suflete desăvîrşite în cuvîntul credinţei, un popor puţin numeros dar mult pentru Dumnezeu, Care nu numără mulţimea ci inimile, sădire credincioasă, mlădiţă preacinstită. La aceştia – căci unora li s-a părut că sunt prin viaţă şi cuvînt între cei cunoscuţi, deşi duc mereu o viaţă sălbatică – m-a trimis drept ajutor al poporului şi apărător al cuvîntului harul Duhului, pentru că mulţi păstori şi multe oi îl chemau, ca să răcoresc cu curgere cucernică suflete neadăpate şi încă vii, pentru ca lumina din opaiţ să fie alimentată cu untdelemn şi pentru ca limbile năvalnice şi împletirile lor cu multe întorsături, prin care se duce simplitatea credinţei, pînze de păianjeni, închisori putrede, care leagă lucrurile uşuratice şi iau în rîs cele serioase, să fie rupte şi destrămate prin cuvinte tari, iar cei căzuţi în ele să fugă din cursele lor.

Aşa am venit aici, nu de bunăvoie, ci răpit de bărbaţi silnici, ca un apărător al Cuvîntului. Căci se zvonea de o adunare de episcopi care introduceau o nouă erezie⁴² în Bisericile prietene, un cuvînt care tăind amestecul cu noi al lui Dumnezeu Cuvîntul prin care Acesta a primit fără schimbare un om înzestrat cu suflet şi cu minte şi pătimirile trupului, pe Adam întreg cel dinainte, afară de păcat, introducea un Dumnezeu lipsit de minte temîndu-se ca nu cumva mintea să se lupte cu Dumnezeu – aşa însă ar trebui să mă tem şi de firea trupului fiindcă ea este şi mai departe de Dumnezeu – sau, cînd celelalte au nevoie de mîntuire, dogmatiza că mintea s-a distrus în chip desăvîrşit, tocmai ea care mai cu seamă trebuie mîntuită de Dumnezeul meu ca una care s-a ruinat în plăsmuirea primului om; căci acela a primit-o, dar i-a dispreţuit legea; iar ceea ce era dispreţuit aceea trebuia asumat. Să nu mă mîntuiască deci Cuvîntul doar pe jumătate pe mine care am pătimit întreg, nici să mă necinstească Dumnezeu luîndu-mă nu întreg, ci numai lutul şi un suflet lipsit de minte ca al unui animal necuvîntător, adică tocmai ceea ce e mîntuit de cuvîntul Său. Să înceteze a mai spune unele ca acestea orice drept-credincios. Căci aceştia greşesc diametral opus faţă de cei ce introduc fără minte doi fii: pe cel din Dumnezeu şi pe cel din Fecioară, şi care taie buna armonie [a unirii] de jos, unii răzuind-o, iar alţii dublînd-o în chip rău. Căci dacă sunt doi, mă tem de una din două: fie să nu cumva să venerăm doi dumnezei în loc de unul, fie, temîndu-ne să nu păţim aceasta, să scoatem afară din Dumnezeu compusul [uman]. Căci dacă Dumnezeu n-ar putea pătimi nimic din cele ce le pătimeşte carnea, în schimb firea omului s-a împărtăşit de Dumnezeu întreg, nu ca un profet sau altcineva inspirat de Dumnezeu şi care s-ar împărtăşi nu de Dumnezeu, ci de cele ale [atributele] lui Dumnezeu, ci fiind înfiinţată [în El] ca un soare în razele lui. Deci aceştia ar curge din mijlocul cuvîntului [raţiunii], dacă n-ar cinsti ca pe un singur Om-Dumnezeu pe Cel ce a asumat împreună cu ceea ce a asumat, pe Cel atemporal împreună cu ceea ce e amestecat cu timpul, pe Cel dintr-un singur Tată şi o singură mamă, două firi care converg într-Un singur Hristos.

⁴² Erezia hristologică iniţiată de Apolinarie din Laodiceea.

Dar cum şi în ce fel stau lucrurile mele? Venind aici [în Constantinopol] am căzut în multe rele. Mai întîi oraşul s-a aprins împotriva mea ca şi cum aş fi introdus mai mulţi dumnezei în loc de Unul. Şi nu e de mirare, căci au fost crescuţi astfel încît să ignore cu totul cuvîntul dreptei credinţe, cum anume Unirea se treimizea-ză iar Treimea se uneşte din nou atunci cînd amîndouă acestea sunt înţelese în mod dumnezeiesc. Dar poporul atît de numeros şi plin de minte, pentru care a nu birui toate era un blam, e atras de cei ce suferă ca şi de ocrotitorul şi păstorul de atunci care lua drept milă apărarea suferinţei. Voi lăsa deoparte pietrele⁴³, ospăţul meu îmbelşugat, cărora le-aş face un singur reproş: că n-au fost bine ţintite, cînd s-au întîmplat ele, care urmăreau omorul gol. După care am fost adus ca un ucigaş la autorităţi care au o singură lege: să fie în graţiile poporului, şi care s-au uitat de sus şi cu trufie la mine, cutare, care nu făcusem nici cugetasem vreodată nimic [rău] ca un ucenic al Cuvîntului. Dar Avocat Apărător al cuvîntului mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos, El Care ştiuse să scape de lei nişte străini, să facă pentru tineri focul în rouă răcoritoare [Dn 3, 49-50; 6, 17-28] iar din balenă să facă un loc de rugăciune pentru cei drept-credincioşi [Iona 2, 1-10]; El m-a slăvit în tribunalul străin. După care o cumplită invidie îi cuprinde pe ai mei care m-au tras spre un Pavel şi Apolo⁴⁴ [cf. 1 Co 3, 4], care nici nu s-au întrupat vreodată pentru noi, nici nu şi-au vărsat sîngele unei scumpe patimi; după care suntem acum numiţi, nu de la Cel care ne-a mîntuit, şi care agită şi zdruncină toate, ca şi cum în celelalte Biserica ar merge bine. Dar cum ar putea sta în picioare vreodată nava, oraşul, armata, plinătatea unui cor sau o casă, dacă au în ele mai mult ceea ce le vatămă decît ceea ce le ţine?

⁴³ Aluzie la violenţele arienilor împotriva lui Grigorie din noaptea de Paşti a anului 379 (21 aprilie).

⁴⁴ Aluzie la schisma din Antiohia.

Deci acest lucru îl pătimea pe atunci poporul lui Hristos; căci înainte de a se fixa şi a dobîndi îndrăznire, înainte de a se dezlega din scutecele prunceşti, înainte de a-şi fi pus temelie în chip desăvîrşit, era tăiat, rupt, sfîşiat, el odrasla nobilă, sub ochii născătorilor, de lupi înfometaţi de lipsa mea de copii. Căci nu suportau ca un bărbat foarte sărac, zdrenţăros, cu capul plecat mereu în jos şi prost îmbrăcat, pradă muşcăturilor stomacului, mistuit de lacrimi şi de teama de viitor, ca şi de relele altora, nefălos la vedere, străin, rătăcitor, ascuns de întunericul pămîntului, are mai mult succes decît cei viguroşi şi frumoşi. Căci din partea lor se auzeau poate acestea: „Noi linguşim, tu nu; noi cinstim tronurile, tu evlavia; nouă ne sunt dragi bucatele bine pregătite, ţie ţi-e dragă simplitatea şi, mîncînd drept dulceaţă sare, dispreţuieşti saramura aroganţei; noi slujim vremurilor şi poftelor poporului întinzînd mereu pînza bărcii spre vîntul favorabil care să sufle în ea, punînd mereu în cuvintele noastre multe culori asemenea cameleonilor şi polipilor. Tu însă eşti o nicovală lipsită de maleabilitate; ce aroganţă! Ca şi cum credinţa ar fi mereu una, tu ţii tare dogma adevărului, umblînd întotdeauna pe cărarea Cuvîntului. De unde vine aceea, preabunule, că reuşeşti cu limba ta flecară să atragi poporul şi să-i loveşti bine ţintit pe cei ce gîndesc rău în rătăcirea cu multe forme, fiind două lucruri pentru prieteni şi pentru străini: pentru unii magnet, iar pentru alţii praştie!”

Dar dacă acestea nu sunt lucruri rele, cum nici nu sunt, de ce-ţi displac ca şi cum ai suferi ceva nelalocul lui? Iar dacă sunt aşa ceva şi numai ţie ţi se par aşa, judecă drept ca un slujitor al lui Dumnezeu: pedepseşte-mă pe mine, care greşesc, dar lasă poporul care n-a comis nici o altă nedreptate decît că mă iubeşte şi e cucerit de învăţăturile mele. Aceste prime lucruri le puteam însă suporta. Căci chiar dacă noutatea mă înspăimînta puţin, ca un zgomot care loveşte pe neaşteptate urechile cuiva sau ca repeziciunea scînteierii unui fulger pentru ochii neîncercaţi, eram încă neatins şi tare să suport toate, iar speranţa care eliberează de lucruri, de a nu cădea iarăşi în aceeaşi suferinţă, mă convingea să suport uşor necazul. Dar de aici mi-au venit iarăşi alte rele. O, cum aş putea exprima suferinţele mele? O, demon pizmuitor şi aducător al celor rele, cum ai putut împlini un rău atît de mare? Nu sîngele, nici broaştele, nici norul de viermi, nici muştele, nici moartea dobitoacelor, nu bubatul negru, nu grindina, nu lăcustele, nici pierzania întîilor-născuţi, răul ultim, m-au lovit, căci acestea au fost faimoasele flagele care i-au lovit pe egiptenii sălbatici, la care voi adăuga şi valul Mării Roşii care a înghiţit poporul. Dar ce m-a prăvălit? Uşurătatea egiptenilor. Merită să spun însă şi cum m-au prăvălit; căci aceasta ar putea fi columna veşnică a relelor mele.

Era pe atunci la noi în oraş un om efeminat, o nălucă egipteană, un cîine rău lătrător, un cinic, slugă a cartierelor, un Ares, o nenorocire fără glas, o balenă monstruoasă cu plete blonde şi negre şi păr frizat simplu. – Unele din acestea sunt vechi, altele născocite recent, căci meşteşugul e un al doilea demiurg: a împleti plete aurii în felul filozofilor e lucru al femeilor, dar şi al bărbaţilor; înţelepţii suferă să poarte pe feţe sulimanuri femeieşti; căci de ce frumuseţea neîngrijită să fie propice numai femeilor înţelepte, ea care e chiar şi tăcînd un adevărat program al modului de comportare, ca şi cum bărbaţii nu şi-ar avea Maximii lor? Tunsura arăta acest lucru ascuns pînă atunci. Căci de la înţelepţii de acum ne vin aceste lucruri minunate: şi anume că cineva poate fi dublu prin fire şi înfăţişare făcînd parte în chip de trei ori nefericit din amîndouă sexele: prin plete din sexul feminin, iar prin toiag din sexul masculin. – Vorbea cu emfază părînd oraşului a fi cineva, umbrindu-şi mereu umerii cu buclele-i plăcute, emiţîndu-şi gîndurile printre pletele-i coafate şi purtîndu-şi întreaga cultură în trup. Acesta, străbătînd, precum auzim, căi rele – care sunt ele să se preocupe alţii, căci eu n-am răgaz să cercetez toate, dar cărţile magistraţilor poartă în ele multe -, sfîrşeşte prin a se aşeza în acest oraş. Căci avînd vedere ageră şi miros iscusit, n-avea drept hrană nimic din cele obişnuite; căci urmărea în chip iscusit să mă lovească amarnic şi să mă scoată din scaun pe mine care nu aveam, nici nu eram cinstit cu altă demnitate decît aceea de a păzi şi îndrepta poporul. Şi s-a arătat foarte iscusit, căci ca un născocitor sofistic şi alcătuitor al celor rele a ţesut întreaga piesă nu prin persoane străine, ci prin mine însumi, care eram nedeprins şi străin de orice ţesătură de acest fel şi eram obişnuit să cinstesc o altă iscusinţă extraordinară: şi anume faptul de a spune ceva înţelept, a admira pe cel ce spune aşa ceva şi a-mi culege inima din Cărţile dumnezeieşti. Dar ajungînd acum în cele rele, vreau să spun un cuvînt mare: toţi oamenii ar fi trebuit să fie de acelaşi fel: fie neştiutori ai celor rele, fie unşi cu toate unsorile. Căci s-ar vătăma mai puţin dacă purtările lor ar fi opuse sau convergente; acum însă cei mai buni sunt prada celor răi. Ce este această confuzie atît de mare a plămadei noastre? Cît de foarte inegal am fost înjugaţi de Dumnezeu! Cine dintre cei modeşti vede pe cel rău care se ţese cu vicleşug şi se ascunde pururea cu meşteşug sub zeci de mii de întorsături? Căci cel pus uşor în mişcare spre ticăloşie observă toate şi vede toate prilejurile favorabile, dar cel rîvnitor de virtute e zăbavnic şi lent prin fire la bănuirea celor mai răi. Şi aşa bunătatea e prinsă şi mîncată uşor. Cum şi cît de felurit – observă – se face aceasta! Vei vedea un alt Proteu. El se face unul dintre cei mai binevoitori şi credincioşi. Căci cine altul decît Maxim acesta a fost pentru mine părtaş al acoperişului, mesei, învăţăturilor şi sfaturile mele? Nu e nici o mirare, căci era un cîine mare care lătra, chipurile, la cel ce cugeta cele rele fiind grabnic lăudător al cuvintelor mele. In acest timp, unul din cei ce şedeau în altar îmbolnăvindu-se de o boală care era rămăşiţa unei boli anterioare – acesta era o invidie nestăvilită, un rău adînc sădit, căci răutatea nu se încovoaie uşor -, fiind arbitru inegal între aceştia de dragul lui însuşi, folosindu-se de doi complici ai amărăciunii, şi unul şi altul omorîtori de oameni, a dat naştere unei vipere: primul era Beliar, odată înger, al doilea un preot al acestui popor, barbar la minte mai mult decît la trup, care, fără să fi fost trecut cu vederea şi să fi suferit ceva nepotrivit, avînd mereu întîietatea scaunelor şi cinstirii – ascultă, Hristoase, Ochi fără greşeală al dreptăţii, dacă se cuvine a-L invoca aici pe Hristos – a dat naştere unei invidii rele şi răutăcioase. Vai mie! Cum voi plînge? întuneric e cerul luminos şi răul compus, norul egiptean, a venit la noi de departe. Mai întîi vin iscoade ale slăvitului pămînt Israel, dar nu cele pe care le-au trimis odinioară viteazul Iosua sau Caleb, înţelepţii [Nm 13], ci o ceată insolentă de tineri şi bătrîni: Amon, Apanon, Hipocrate, Stippas, Rodon, Anubis, Hermanubis, zeii Egiptului, cu chip de maimuţă şi demoni cîinoşi, marinari ticăloşi şi stricaţi, care pentru un mic cîştig ar fi vîndut mulţi zei, dacă ar fi fost mai mulţi. Puţin după aceasta vin şi cei ce i-au trimis pe aceştia, generali demni de falanga lor sau, pentru a spune ceva mai potrivit pentru nişte cîini, păstorii [episcopii] lor. Mai multe nu voi spune – deşi înăuntru meu sunt frămîntat de multe cuvinte ca un burduf legat în care fierbe mustul sau ca foalele unui cuptor pline de aer – din respect faţă de cel care i-a trimis⁴⁵, chiar dacă a fost uşuratic, şi chiar faţă de aceia care merită poate iertare întrucît, amăgiţi din neştiinţă, au fost purtaţi acolo unde-i duceau cei răi pe care ni i-a plăsmuit aici invidia. Înţelepţilor, lămuriţi-mi problema – căci nu-mi este foarte limpede, dacă nu-mi explică unul dintre înţelepţi -, cum însuşi Petru, arbitrul acelor păstori, m-a aşezat mai întîi în scaun prin scrisori evident libere de orice duplicitate, după cum ne pot convinge înseşi scrisorile trimise nouă, şi prin semne de cinste pentru aşezarea noastră în el, iar acum vine la noi un cerb în locul unei fecioare⁴⁶? Aceste lucruri nu sunt clare, acestea au nevoie de o explicaţie. S-a văzut vreodată ceva mai teatral, deşi mulţi şi-au jucat rău rolul? S-a văzut ceva mai ridicol? Vinul, a spus cineva oarecînd, stăpîneşte peste toţi, femeia, a zis altul, iar înţeleptul a zis că adevărul [3 Ezra 3, 10-12]; eu însă aş fi spus că putere peste toţi are aurul; cu acesta se pot juca cu uşurinţă toate. Nu e nimic extraordinar dacă la noi cele ale lumii au mai multă putere decît Duhul. Dar de unde a venit aurul cîinelui [Cinicului Maxim]? Trebuie cercetat acum. Venise încoace un preot din Thassos ducînd aurul Bisericii de acolo ca să cumpere cu el plăci de marmură de Proconez; pe acesta vînîndu-l şi luîndu-l complice şi legîndu-l pe nenorocitul acela de multe speranţe – căci cei răi se amestecă uşor cu cei răi -, a avut aurul slujindu-i la toate: colaborator fidel, adevărat tovarăş de neguţătorie. Dovada e faptul că aceia care mai înainte mă cinsteau, acum mă dispreţuiau cum dispreţuiesc prietenii prietenul care nu mai are bani, şi înclină uşor spre rău ca talgerul unei balanţe.

⁴⁵ Arhiepiscopul Petru al Alexandriei care voia să-l impună episcop al Constantinopolului pe Maxim Cinicul.

⁴⁶ Aluzie la Agamemnon care în Aulida a sacrificat un cerb în locul fiicei sale Ifigenia destinată a fi sacrificată pentru ca aheii să poată pleca spre Troia.

Era noapte şi eu boleam, iar ei arătîndu-se deodată ca nişte lupi hoţi înăuntrul staulului, avînd cu ei tocmiţi mulţi marinari din flotă, şi cu care s-ar putea da foc cu uşurinţă Alexandriei – căci cad pe neaşteptate împreună cu stolul acela – se grăbesc să tundă în scaun pe cîinele [Cinicul Maxim] înainte a face cunoscut acest lucru poporului, drepţilor Bisericii şi mie însumi, măcar ca unui cîine. Spuneau că aşa li s-a poruncit. Aşa cinsteşte Alexandria ostenelile! Aşa ar putea judeca un altul mai favorabil vouă! Era în zori. Clerul însă, care locuia în apropiere, a luat foc, iar cuvîntul mergea din om în om. A izbucnit apoi o flacără foarte strălucitoare. O, cîţi nobili, cîţi străini şi oameni falşi au curs într-acolo. Nu era cine să nu înnebunească văzînd că acestea erau premiile ostenelilor. Dar ce mai lungesc cuvîntul? Au plecat de la mine cu furie, suferind că nu şi-au putut atinge scopul. Dar ca să nu fie răi, în zadar, au făcut şi restul finalului scenei. Venerabilii prieteni ai lui Dumnezeu fiind mînaţi în locuinţa tristă a unui flautist de cor şi avînd drept popor cîteva lepădături îl aşează păstor pe cel mai rău dintre cîini [Cinicul Maxim], tunzîndu-l, dar fără să-l lege şi fără violenţă, căci cîinele era rîvnitor de cele mari cu înflăcărare. A venit apoi tăierea buclelor euforbiene⁴⁷ care a făcut să înceteze fără forţare osteneala mîinilor dîndu-i acestuia numai cît să se dezgolească taina părului în care zăcea toată puterea lui, cum se spune despre judecătorul Samson din vechime, pe care l-a trădat tăierea părului pe care a făcut-o într-o vară timpurie şi stricată de vînturi o femeie de dragul duşmanilor lui [Jd 16, 19 sq.].

⁴⁷ Euforb, personaj troian din Iliada, renumit pentru buclele sale cîrlionţate.

Fiind primit păstor dintre cîini [cinici], s-a arătat apoi iarăşi dintre păstori cîine [cinic]; o, ce necinste! Un cîine [cinic] singuratic care nu mai purta frumuseţea coamei nici nu mai întorcea turma, ci alerga iarăşi după oasele măcelarilor. Dar ce vei face acum cu frumoasa coamă? O vei îngriji iarăşi cu iubire de osteneală? Sau vei rămîne aşa de rîs? Căci amîndouă acestea sunt ruşinoase şi nu poate fi găsit nimic de mijloc între acestea două, fără strîngere de inimă. Unde vei pune părul, unde-l vei trimite? Recuzitei scenice a teatrelor – spune-mi! – sau fecioarelor? Şi cărora dintre ele? corintencelor tale, împreună cu care te exercitai odinioară în cele dumnezeieşti în chip preaîn-ţelept, singur împreună cu ele singure? în locul acestora te-aş pune mai degrabă cîine al cerului. Deci oraşul s-a îndurerat pînă într-atît de relele întîmplate atunci, încît toţi îşi aduceau obolul; fiecare spunea cuvinte neplăcute care acuzau viaţa lui, mînia făcîndu-l să spună cele ce le gîndea mintea. Unul spunea una, altul alta, compunîndu-se astfel de pretutindeni simfonia răului desăvîrşit. Aşa cum în trupuri suferinţele mici sunt iscate de bolile mari, şi, dacă acestea pînă atunci lipseau, era din pricina vigorii lor, tot aşa şi acum ultima răzmeriţă a făcut publice toate relele lui dinainte. Dar nu mie îmi revine să vorbesc despre ele. Le ştiu cei ce le spun; eu îmi muşc buzele, mi-e ruşine de cele dinainte, măcar că am fost nedreptăţit. „Dar ce? Oare ieri nu l-ai avut între prieteni şi-l socoteai vrednic de cele mai mari laude?”, mi-ar răspunde poate cineva din cei ce ştiu acestea şi care acuză uşurinţa mea de-atunci, cu care cinsteam şi pe cei mai răi dintre cîini. Am fost vinovat de ignoranţă vrednică de ură. Am fost amăgit ca Adam cu gustare rea. Frumos era la vedere pomul amar. M-a înşelat chipul unei credinţe ce se vedea pînă şi pe faţă şi în vorbe. Căci nimic nu e mai uşor de crezut decît un bărbat îmboldit uşor spre evlavie, fie ea reală, fie aparentă. O, patimă bună! Căci fiecare crede ceea ce vrea să creadă. Ce trebuia oare să fac? Să-mi spună înţelepţii! Ce altceva i se pare cuiva dintre voi că aş fi putut face cînd Biserica era atît de strîmtorată, încît strîngeam şi paie? Căci vremea strîmtorată nu dă atîta putere cît dă vremea plină de lărgime. Un lucru de cea mai mare importanţă pentru mine era şi acela că acel cîine [cinic] mînca la curtea mea cinstind pe Hristos în loc de Heracles. Dar mai era ceva: el se silea să ne convingă că fuga lui pentru motive ruşinoase era pentru că pătimise pentru Dumnezeu. Era demn de biciuire, dar pentru mine era purtător de biruinţă. Dacă acest lucru e îngrozitor, ştiu că de multe ori am păcătuit astfel. Dar iertaţi-mi, bărbaţi judecători, faimosu-mi păcat. Era foarte rău, dar eu îl cinsteam ca pe unul bun. Voi spune însă ceva încă şi mai obraznic. Iată îmi scot afară limba flecară şi inoportună. Şi cine vrea, să o taie fără milă. Dar de ce nu mi-a fost tăiată? Sau ţi se pare că ea, care a tăcut timp îndelungat, va tăcea încă şi mai mult, plătind poate preţul inoportunităţii ei, ca să înveţe astfel să nu fie primitoare cu toţi? Dar care e acel lucru? Căci e de ajuns să adaug doar faptul că răutatea e cu adevărat iraţională. Fiindcă pe omul pe care nu l-a făcut blînd bunătatea, ce altceva l-ar putea face vreodată? Căci ce vei spune că e purtarea unuia a cărui cinste atît de mare era de fapt un blam, decît un. rău mare? Deci, dacă acestea sunt demne de crezare, nu căuta mai mult, iar dacă nu sunt adevărate, nu le primi nici pe cele dinainte. Dar care lucru ar fi mai cu anevoie de combătut decît acestea? Astfel acel rău a fost dus în chip rău de aici sau, pentru a spune mai bine adevărul, a fost dus în chip bun ca un rău.

Dar fiindcă împăratul avea ca bază de plecare pentru războiul împotriva triburilor barbare Tesalonicul, ce ţese acum atotrăul acela? Luînd cu el acel pîlc murdar din Egipt – adică pe cei care-l tunseseră în chip necuviincios – aleargă spre tabăra lui ca să-şi asigure scaunul prin ordinul imperial. Dar alungat şi de acolo ca un cîine, cu multă mînie şi jurăminte înfricoşătoare – căci încă nimeni nu-şi pleca în chip rău urechile împotriva mea, ci le aveau sănătoase – se întoarce să strice iarăşi Alexandria, făcînd în mod intenţionat şi în chip iscusit aceasta. Căci pe Petru, al cărui condei era cu două peniţe pentru a scrie uşor cele opuse, îl atacă cu o bandă de mercenari străini şi-l strîmtorează pe bătrînul fie cerîndu-i scaunul pe care-l nădăjduia, fie spunînd că nu se va mai muta din cel de acum. Pînă ce guvernatorul, temîndu-se ca flacăra iscată să nu se adauge la vechile necazuri, cum era verosimil de altfel, îl alungă afară din oraş. Şi acum mi se pare că e linişte, dar mă tem ca nu cumva norul cumplit şi plin de grindină, împins fiind de un vînt puternic, să nu-şi reverse gheaţa peste cei ce nu vor. Căci ticăloşia nu se linişteşte vreodată, nu se cuminţeşte, chiar dacă acum e ţinută în frîu. Unele ca acestea le filozofează cîinii [cinicii] de acum: cîini lătrători şi numai în aceasta cîini. Ce lucru asemănător are Diogene sau Antistene? Ce are cu voi Crates? El [Maxim Cinicul] scuipă pe însoţitorii lui Platon; stoicii nu sunt nimic. O, Socrate, pînă acum erai primul. Voi spune însă acum ceva mai demn de crezare decît Pitia: „Maxim e cel mai înţelept dintre toţi bărbaţii!”

Dacă e însă cineva dintre muritori, atunci eu am fost de la început supus suferinţelor, şi încă şi mai mult acum, chinurilor de pe pămînt, primejdiilor de pe mare, din care am fost salvat – şi mulţumită multă aduc pentru aceste temeri. Fiindcă acestea m-au predat cu înţelepciune celor de sus ridicîndu-mă deasupra tuturor celor amăgitoare. Nesuportînd totuşi necinstirea de atunci, după ce am aflat că acel om rău a fost tuns, avînd în jurul meu pe toţi prietenii mei care mă ţineau sub strajă ascunsă observîndu-mi mişcările, ieşirile şi întoarcerile, iar toţi duşmanii [arienii] care vedeau lupta crezînd că această ruptură e destrămarea cuvîntului [învăţăturii ortodoxe]; văzînd deci eu şi neputînd suporta acestea, păţesc – căci nu voi putea nega acest lucru – ceva ce se poate spune mai degrabă despre un om mai simplu decît despre unul mai înţelept. Căci, cum se spune, întorc îndată pupa înapoi, dar nu în chip iscusit, căci atunci nimeni n-ar fi ştiut-o. Acum însă am făcut să ţîşnească un cuvînt de adio pe care l-am rostit cu durerea unei compasiuni părinteşti: „Păziţi Treimea pe care v-am dat-o eu, un părinte foarte bogat în copii doriţi, şi aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de ostenelile mele!” Dar cînd poporul a auzit acest cuvînt, iar unul dintre cei mai neaşezaţi a început să strige, mulţimea s-a sculat numaidecît ca un roi de albine sub suflarea fumului, şi a înnebunit strigînd; bărbaţi, femei, fecioare, tineri, copii, bătrîni, nobili, nenobili, demnitari şi unii soldaţi în permisie fierbeau fiecare deopotrivă de mînie şi de dor: de mînie împotriva vrăjmaşilor şi dor faţă de păstorul lor. Dar nu stă în obiceiul meu să-mi plec genunchiul forţei, nici să îmbrăţişez scaunul ocupat ilegal, eu, care n-am putut fi silit să-mi ocup scaunul meu legitim⁴⁸. Atunci pentru a-şi împlini dorul aceştia o iau pe altă cale. Folosindu-se de multe jurăminte şi implorări, îmi cer să le stau alături şi în ajutor şi să nu las turma pradă lupilor. Cum aş fi putut să-mi ţin lacrimile? O, Anastasia⁴⁹, cel mai cinstit dintre temple, care ai trezit credinţa ce zăcea la pămînt, arcă a lui Noe, singura care ai scăpat de potopul revărsat peste lume şi ai purtat în seminţe a doua lume ortodoxă, spre tine curgea mult popor de pretutindeni, ca unul ce stătea în cea mai mare dintre primejdii, şi atunci a cui trebuia să fie biruinţa: a mea sau a dorului?

⁴⁸ Deşi consacrat episcop al Sasimei, Grigorie nu şi-a exercitat niciodată funcţia aici, iar la Nazianz n-a fost decît episcopul auxiliar al tatălui său Grigorie cel Bătrîn.

⁴⁹ Prima capelă ortodoxă din Constantinopolul arian amenajată în casa verişoarei lui Grigorie, Teodosia, ca să fie punct de plecare şi simbol al învierii Ortodoxiei în capitala Imperiului.

Eram fără glas şi plin de întuneric, fiindcă nu puteam nici stăvili glasurile, nici nu puteam făgădui ceva din cele cerute: primul lucru nu era cu putinţă, iar celălalt era supus fricii. Căldura era apăsătoare, trupurile asudate. De frică femeilor le pierise graiul, mai ales acelora dintre ele care erau mame, copiii plîngeau, ziua se sfîrşea. Fiecare părea să nu cedeze ostenelilor, chiar dacă i s-ar cere să fie îngropat frumos în biserică, înainte de a-mi fi smuls vreunul din cuvintele dorite. Vai, ce auzire! De ce nu mi s-au astupat atunci urechile? Căci, silit de durere, cineva a spus: „Dacă pleci, duci cu tine Treimea!” Astfel că, temîndu-mă să nu iasă de aici vreo primejdie, n-am jurat nimic – căci sunt liber de jurămînt, ca şi eu să mă laud puţin în Dumnezeu, de Care am fost spălat în Duhul -, ci mi-am dat cuvîntul încredinţat de purtarea mea să rămîn pînă ce vor apare unii din episcopi – căci se spera că vor veni atunci -, nădăjduind să mă dezleg atunci de grijile străine. Aşa ne-am despărţit cu greu unii de alţii, biruitori amîndoi prin umbra speranţei: ei crezînd că mă au, iar eu crezînd că mai rămîn doar puţin timp.

Acestea au fost aşa. Iar cuvîntul dumnezeiesc [al Ortodoxiei] a strălucit iarăşi, partea care suferea fiind degrabă astupată ca un zid sau o falangă de promptitudinea comandantului şi mulţimea lucrătorilor. Căci cei care fuseseră legaţi de dogme şi numai de aceea stăteau cu mine, văzînd ce sufeream, m-au îndrăgit mai mult. Căci îi mîna Treimea grăită răspicat, care de multă vreme nu mai era propovăduită – căci este poate lucru greu a spune că era de mult îngropată -, propovăduirea părinţilor şi a prozeliţilor; căci o vreme ea a fost, apoi s-a sfîrşit, şi a venit iarăşi, încredinţînd astfel învierea din morţi. Aceştia aveau poate cîte un cuvînt [discurs] din cuvintele [discursurile] mele; unii însă alergau la mine ca la un atlet tare, alţii le ţineau cu plăcere ca pe lucrul lor însuşi. Voi însă, învăţaţi acestea de la cei ce le ştiu bine, iar alţii povestiţi-le celor ce nu le ştiu – dacă unii sunt atît de departe de voi sau de puterea ce stăpîneşte acum în Italia -, ca acestea să se spună şi celor care vin după, ca pe un altul din relele noi ale vieţii pe care tîrîtul zadarnic al zilelor le poartă împletind mai răul cu mai binele. Nu vorbesc încă de poporul cel drept în credinţă, odrasla nobilă născută din durerile mele, ci de cei de care – întrucît nici unul dintre ortodocşi n-a apărut alergînd la mine cînd am venit – se poate vorbi ca de nişte însetaţi de undele unor ape aparente [dintr-un miraj], care-şi fac rost de cuvînt pentru a veni în ajutor foamei lor, sau ca unii stăpîniţi de întuneric care aleargă la o mică lumină. Dar ce ar putea spune cineva de cei străini de credinţă de care îmi aduc aminte că se bucurau de cuvîntul meu? Foarte multe sunt devierile de la calea nerătăcită şi orînduită, toate ducînd în prăpastia pierzaniei, în care stricătorul [demon] a împărţit chipul [lui Dumnezeu] ca intrînd pe aici să separe minţile, nu limbile ca odinioară Dumnezeu. De aici vin bolile dogmelor; [păgînii] cei care nu cunosc nimic dumnezeiesc sau numai o mişcare de care e generat şi purtat acest univers, care introduc o mulţime de zei în locul Unuia singur şi cad înaintea celor plăsmuite de ei înşişi, care nu admit o providenţă a celor de jos şi le încredinţează pe toate conjuncţiilor astrelor; [iudeii] cei care fiind poporul ales al lui Dumnezeu L-au răstignit pe Fiul în cinstea Tatălui, cîţi sunt evlavioşi în porunci mici, care tăgăduiesc pe îngeri, Duhul şi învierea şi scrierile profeţilor; cei care-L cinstesc pe Hristos în umbrele Legii; [gnosticii] cei care cinstesc Abisul, Tăcerea, naturile veşnice şi eonii masculini-feminini ai lui Simon Magul şi odraslele lor; cei care compun Dumnezeirea din litere, care atribuie Vechiul şi Noul Testament la doi dumnezei: unul sever şi unul bun; care instituie trei naturi nemişcate: a spiritului, a pămîntului şi cea din mijlocul lor; cei care se bucură de principiul întunericului al lui Mani; cei care cinstesc rău duhul lui Montan sau înălţarea deşartă a mîndriei lui Novaţian; cei care contrag Treimea necurgătoare, cei care divid natura indivizibilă, şi, iarăşi, cei care ies cu multe capete ale impietăţii produse de o singură hidră: [arienii] cei care-L aşază numai pe Duhul de partea creaţiei, cei care-L adaugă Duhului şi pe Fiul; cei care introduc un dumnezeu de vîrsta Cezarului, cei care introduc în mod absurd trupul aparent; [adopţienii] cei care spun că Fiul de jos e al doilea; [apoli-nariştii] cei care spun că ceea ce este mîntuit nu est desăvîrşit, ci e lipsit de minte. Căci acestea sunt, într-un cuvînt, tăierile dreptei credinţe şi mamele celor absurde. Cine dintre aceştia a fost vreodată atît de neclintit, ca să nu-şi plece urechea la cuvintele mele? Pe unii îi prindea forţa dogmelor, iar pe alţii îi îmblînzea modul exprimării. Căci nu-mi rosteam cuvintele cu duşmănie, nici în chip defăimător sau patronal, ci suferind, nu lovind, nici înălţîndu-mă purtat de o împrejurare prielnică, dar curgătoare şi amăgitoare, ca unii – căci ce are în comun cuvîntul cu puterea? -, nici nu făceam caz de îndrăzneală, odrasla lipsei de raţiune – căci aceasta e extrem de iscusită şi seamănă cu o sepie care vomită din adîncul ei negreală, ca să se sustragă de mustrări prin întuneric -, ci în chip blînd şi potrivit, ca un avocat al Cuvîntului compătimitor şi blînd şi Care nu loveşte pe nimeni; de unde urmează că şi biruinţa are o logică, dar ea este mult mai de cinste cînd cineva e cîştigat pentru Dumnezeu de forţa convingerii. Unele ca acestea erau scrise pe tăbliţele mele. Aici era scrisă în chip înţelept şi frumos şi o altă lege a educaţiei mele: a nu recunoaşte o singură cale a dreptei-cinstiri: limbuţia uşoară şi rea, a nu rîde la teatre, în foruri şi la banchete umflaţi de cîntece înainte de a fi spălat limba de cuvinte de ruşine, nici a arunca cuvintele tainice în urechi profane şi străine de Hristos amuzîndu-ne de cele vînate cu osteneală, ci de a fi cît mai cucernici prin păzirea poruncilor, hrănind săraci, găzduind străini, îngrijind bolnavi, stăruind în psalmodii, rugăciuni, suspine, lacrimi, culcări pe jos, presări ale pîntecului, sugrumări ale simţurilor, irascibilităţii şi rîsului, buna rînduială a buzelor, adormind trupul cu puterea Duhului. Căci multe sunt căile mîntuirii, toate ducînd la comuniunea cu Dumnezeu, pe care trebuie să mergi, nu numai pe cea în cuvînt. Căci cuvîntul ajunge pentru credinţa simplă, cu care Dumnezeu mîntuieşte în chip simplu pe cei mai mulţi. Iar dacă credinţa ar cădea numai peste cei înţelepţi, nimic n-ar fi atunci mai sărac la noi decît Dumnezeu. Dacă eşti iubitor de limbă sau plin de rîvnă şi te temi ca nu cumva cuvîntul să ţi se scurgă – căci e omeneşte, îţi recunosc acest lucru -, vorbeşte, dar cu teamă şi nu întotdeauna, nu toate, nici tuturor, nici peste tot, ci cărora, cît, unde şi cînd se cuvine. Căci este vreme pentru orice lucru, cum auzi [din Scriptură, Ecc 3, 1 sq.] şi „măsura e lucrul cel mai bun”, cum spune cuvîntul unui înţelept⁵⁰. Separate sunt ţinuturile misilor şi frigienilor, separate sunt şi cuvintele mele de cele ale celor din afară [intelectualilor păgîni]; căci cuvintele acestora sunt pentru ostentaţie în reuniuni de tineri, în situaţii fictive, în care succesul sau insuccesul nu e lucru mare, nu e decît o umbră, şi nimic nu e mai inconsistent decît o umbră. Dar pentru mine – căci scopul meu e să rostesc adevărul – a vorbi aşa sau nu e un lucru ce-mi produce spaimă; căci e o cale străjuită de prăpăstii, din care de cade cineva e limpede că a căzut în porţile iadului.

⁵⁰ Prima maximă a lui Cleobul, unul din cei şapte înţelepţi ai epocii arhaice a Eladei.

De aceea trebuie să avem pază la cuvinte, pe unele spunîndu-le, iar pe altele ascultîndu-le cu înţelepciune; iar uneori trebuie fugit de amîndouă acestea deopotrivă folosindu-ne ca de o balanţă dreaptă de frică. Căci urechea aduce mai puţină primejdie decît limba, iar încă şi mai puţină primejdie decît auzul are fuga din mijloc[ul auditoriului]; căci ce trebuie să omori minţile atingîndu-te de un peşte torpilă sau să te apropii la o răsuflare de un cîine turbat? Aşa fiind învăţat din Scripturile dumnezeieşti, în care am fost crescut înainte de a-mi fi adunat minţile, şi aşa conducînd şi cetăţeni şi străini, eram acum între agricultorii bogaţi, chiar dacă secerişul meu nu era totodată şi adunat. Căci pe unii îi îmblînzeam scoţîndu-i dintre spini, alţii erau neteziţi, iar în alţii se arunca sămînţa; unii erau în lupte, alţii mai presus de pămînt; unii abia încolţeau, alţii erau legaţi spice; unii creşteau, alţii erau albi gata de seceră; pe unii îi avea aria, altora le era prietenă grămada; unii erau întinşi la uscat, alţii în hambare, iar unii erau pîine, capătul agriculturii: pîine care hrăneşte acum nu pe cel ce a ostenit, ci pe cei ce n-au vărsat nici o picătură de sudoare.

Aş fi vrut să opresc cuvîntul aici şi să nu mai spun nimic din cele nedemne de cuvînt. Dar continuarea lucrurilor nu mă lasă, dintre care unele au ieşit aşa după dreptate, despre altele însă nu ştiu ce trebuie să spun şi cărei părţi să le atribui şi pe cine să laud. În acest fel stînd lucrurile, după ce a oprit norul barbarilor muşcători prin marea lor mulţime şi îndrăzneală, pe neaşteptate vine din Macedonia împăratul [Teodosie]: om nu rău în a stăpîni firile mai simple în credinţa în Dumnezeu şi învins în chip mai presus de fire de Treime – căci acesta este cuvîntul milostiv al tuturor celor ce păşesc în siguranţă pe un sol tare -, dar nu atît de mare prin fervoarea duhului ca să egalizeze perfect cele de acum cu cele trecute, tămăduind cu vremea greşelile vremii; era oare egal în fervoare sau nu? ce voi spune? avea curaj ori îndrăzneală? învăţaţi-mă voi! Dar poate e mai bine să numim aceasta „prudenţă”. Căci cred că atît pentru noi, cît şi pentru cei pe care-i aducem lui Dumnezeu nu e legitimă constrîngerea, ci convingerea – fiindcă ceea ce e ţinut fără voie, cu forţa, ca o săgeată în coada arcului şi o piatră în mînă, sau curgerea unui rîu constrîns din toate părţile să curgă în albie, atunci cînd se iveşte ocazia dispreţuieşte forţa; Dar ceea ce e de bunăvoie rămîne strîns tot timpul cu legăturile de nedezlegat ale dorinţei – gîndind la acestea şi stăvilindu-mi, pe cît mi se pare, frica, aceasta îi atrage pe toţi cu blîndeţe propunîndu-şi voinţa ca o lege nescrisă a convingerii. Deci ce trebuie să mai spun cu ce m-a cinstit de la prima vedere, ce cuvinte mi-a spus şi cu cîtă bunăvoinţă m-a ascultat cînd m-a vizitat bucuros pe mine, cel de trei ori bucuros? Căci ar fi plin de ruşine dacă la vîrsta mea aş apărea gîndind astfel de lucruri; pentru mine singurul lucru de preţ este numai Dumnezeu. Deci la sfîrşit a zis: „Dumnezeu îţi dă prin mine acest templu⁵¹ ţie şi ostenelilor tale!”, glăsuire de necrezut înainte de a fi dusă la bun sfîrşit. Orăşenii erau atît de porniţi, fierberea era atît de multă şi grozavă, că şi dacă s-ar fi întîmplat ceva din cele neplăcute, ei n-ar fi cedat, ci ar fi menţinut ceea ce ţineau; dacă însă ar fi fost violentată, greaua lor ranchiună ar fi căzut asupra mea, care eram uşor de ţinut în stăpînire.

⁵¹ Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, unde se aflau şi mormintele tuturor împăraţilor romano-bizantini începînd cu Constantin cel Mare.

Deci acela [împăratul] a vorbit aşa, iar pe mine m-a cuprins un freamăt de plăcere amestecat cu cutremur. O, Hristoase al meu, Care chemi la pătimire pentru cele ce ai pătimit, Tu ai fost şi atunci Arbitrul ostenelilor mele, fă-Te şi acum Mîngîietorul relelor mele! Timpul sosise. Armata cu săbiile în mîini ocupase în ascuns templul dispunîndu-şi forţele în el. Iar poporul fremătînd tot i se opune ca nisipul, norii sau valurile mării, amestecînd în el mînia şi implorările: mînia împotriva mea şi implorările la adresa puterii. Pieţele, hipodromul erau pline ochi, rîndurile al doilea şi al treilea erau pline de bărbaţi, femei, copii, bătrîni, care priveau în jos: durere, suspin, lacrimi, urlete, imaginea unei cetăţi cucerite cu forţa. Iar eu, viteazul general, deşi într-un trup bolnav şi destrămat, care de-abia mai respira, la jumătatea distanţei între comandantul suprem şi armată, privind în sus, folosindu-mă drept ajutor de speranţă, m-am oprit, nu ştiu cum, în templu. Dar e demn de spus şi aceea că multora acest lucru li s-a părut atunci mai bun decît orice cuvînt, pentru că mai ales în asemenea clipe mari nimic din cele văzute nu era pentru ei ceva simplu. Eu nu pot să nu-i cred pe cei ce o spun, măcar că de este cineva ostil celor străine acela sunt eu. Fiindcă a te opune tuturor e la fel de rău cu a voi să crezi toate cu uşurinţă: una e uşurătate, alta e îndrăzneală. Deci care e minunea? O, carte, vesteşte-o lumii, ca atîta har să nu rămînă ascuns celor ce vin după! Era în zori, dar noaptea acoperea încă tot oraşul, în timp ce un nor acoperea discul soarelui, un lucru pe vremea de atunci foarte puţin potrivit, căci nimic nu este atît de iubitoare de senin ca o adunare populară. Acest lucru a produs duşmanilor plăcere, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost nesatisfăcut de cele făcute, iar mie o mîhnire ascunsă în suflet. După ce însă eu şi puterea în purpură am fost înăuntrul sanctuarului circular şi s-a înălţat o laudă amestecată a tuturor chemînd pe Dumnezeu cu strigăt şi cu întinderea mîinilor, pînă într-atît a strălucit lumina soarelui norul fiind rupt de porunca lui Dumnezeu, încît toată casa [biserica], care mai înainte era întunecoasă, s-a făcut numaidecît plină de scînteiere şi toţi au putut avea icoana Cortului din vechime [Vechiului Legămînt] pe care l-a ascuns strălucirea lui Dumnezeu, iar chipul şi sufletul tuturor s-a înseninat. Şi atunci curajul mergînd mînă în mînă cu priveliştea, căutîndu-mă strigau cu glas puternic, ca şi cum numai de acest lucru ducea lipsă împrejurarea de faţă, că prima şi cea mai mare cinste pentru oraş din partea puterii e să mi se dea scaunul episcopal al oraşului. Aceste lucruri erau strigate de bărbaţii cu funcţii publice şi de cei de jos, toţi avînd deopotrivă aceeaşi dorinţă, erau strigate de femeile de sus [de la balcon] ca ceva ce venea de dincolo de podoaba lor feminină. Un tunet de necrezut a răsunat pînă ce au sculat de pe scaun pe un coleg episcop – căci n-aveam putere în voce, strîns şi ţinut fiind de spaimă – şi prin limba altuia am spus aceste cuvinte: „Opriţi strigătul! Opriţi! Acum e vremea potrivită pentru mulţumire, abia mai pe urmă va veni vremea pentru lucruri mai mari”. Iar poporul a primit cele ce am spus, căci tuturor le este dragă modestia, şi însuşi împăratul a plecat dînd laude. Aşa s-a sfîrşit deci această adunare care m-a înfricoşat atît de mult, întrucît o singură sabie a ieşit din teacă şi iarăşi a fost vîrîtă înăuntru şi’ a fost destul să reteze îndrăzneala poporului înfierbîntat.

Nu ştiu însă cum să aduc vorba şi despre cele ce au urmat şi care au o anume pondere în aceste lucruri. Care autor mi-ar putea da sfîrşitul cuvîntului? Căci mă ruşinez de laudele mele, chiar dacă despre mine ar vorbi bine un altul. Aceasta e legea mea. Voi vorbi însă moderînd cît mai tare cuvîntul: Eram înăuntru[l bisericii], iar cetatea, punînd stăpînire pe templu, şi-a domolit vuietul, dar suspina ca gigantul din vechime despre care se spune că, prăvălit de fulger sub muntele Etna, scotea din adînc fum şi foc. Deci, pentru Dumnezeu!, ce ar fi fost drept să fac? Învăţaţi-vă voi, spune-ţi voi, judecătorii de acum, adunarea de tineri nenorociţi, pentru care blîndeţea e socotită slăbiciune, iar nebunia şi răutatea bărbăţie! Să-i fi împins deoparte, să fi scos afară [pe eretici], să fi fost crud şi sălbatic, să fi dat foc, profitînd nesăţios de prilej şi de putere? Sau să-i lecuiesc cu leacuri de mîntuire? Căci aşa se puteau cîştiga două lucruri bune: pe ei îi puteam face moderaţi prin moderaţie, iar eu puteam primi slavă şi afecţiune. Acest lucru era drept şi acest lucru mă voi arăta făcîndu-l pururea, şi l-am făcut şi atunci, pe cît îmi era cu putinţă. Mai întîi, ca să mă arăt că nu dau mersului vremilor mai multă importanţă decît puterii lui Dumnezeu, ce anume sunt povăţuit de bunul sfătuitor, pe care-l socotesc că are un sfat foarte sigur? Cînd toţi cinsteau aroganţa magistraţilor, şi între aceştia mai ales pe cei ce stau înăuntru[l palatului] şi care sunt nevolnici în toate celelalte afară de bani, cine ar putea spune cum şi cu cîte meşteşuguri, lipindu-se de porţile împărăteşti, acuzînd, luînd mită, umplîndu-se rău de evlavie şi, ca să spun scurt, purtîndu-se neruşinat, eu singur am hotărît să fiu mai degrabă dorit decît urît şi mi-am cumpărat respectul cu raritatea, preferînd să mă dedic cel mai mult lui Dumnezeu şi curăţiei şi lăsîndu-i pe alţii să stea la porţile celor puternici. Văzînd apoi că unii erau stingheriţi pentru nedreptăţile pe care ştiau că mi le făcuseră, iar alţii trebuiau, cum era şi de aşteptat, să fie trataţi iarăşi bine, pe unii i-am iertat de frică, iar altora le-am fost de folos în cutare sau cutare nevoie, cum îmi stătea în putere.

Voi povesti drept exemplu un singur lucru dintre toate. Mă linişteam odată în casă din pricina unei boli care sosise să fie tovarăşă ostenelilor mele; acestea erau desfătarea mea, cum li se pare celor invidioşi. Fiind eu aşa, pe neaşteptate unii din popor au pătruns în casă şi împreună cu ei un tînăr palid, pletos şi îmbrăcat de doliu. Iar eu dîndu-mi jos picioarele din pat, cum fac cei cuprinşi de spaimă, unii au început să spună din belşug, cum le era drag, vorbe de mulţumire lui Dumnezeu şi împăratului care le-au dăruit ziua de faţă şi, lăudîndu-mă şi pe mine cu aceste cuvinte, au plecat. Acesta însă, îmbrăţişîndu-mi dintr-o dată picioarele, sta ca un rugător fără glas şi înlemnit. Cînd l-am întrebat: „Cine eşti, de unde eşti, şi de ce ai nevoie?”, acela nu scotea decît strigăte încă şi mai mari. A început să se jure, să suspine, să-mi strîngă şi mai tare mîinile, iar atunci m-au podidit şi pe mine lacrimile. Iar cînd a fost smuls cu forţa de mine – căci nu putea vorbi -, unul din cei de faţă a spus: „Acesta e asasinul tău. Află că vezi încă lumina zilei din pricina acoperămîntului lui Dumnezeu. Iată-l stînd de faţă de bunăvoie, prizonier al conştiinţei, ucigaş mărturisit, acuzator nobil al lui însuşi, plătind cu lacrimile sale preţul sîngelui”. Acestea le-a spus, iar eu am fost izbit de cuvintele lui şi i-am dat aceluia un cuvînt care să-l dezlege de rău: „Dumnezeu să te mîntuiască. Nu e lucru mare pentru mine, salvatul, să arăt bunătate junghietorului meu. Îndrăzneala ta te-a făcut al meu. Priveşte cum te-ai făcut cuviincios pentru mine şi pentru Dumnezeu!” Acestea le-am spus. Iar oraşul – căci nici un bine nu rămîne ascuns – îndată s-a muiat ca fierul de la mişcările focului.

Atît de marile sume de bani, de care se vorbea, şi pe care cele mai mari temple ale lumii le strîngeau dintotdeauna, vasele şi veniturile care curgeau de pretutindeni, le-am preluat fără să găsesc nici o socoteală în registrele întîi-stătătorilor Bisericii de pînă atunci, nici în vistieriile noi, în care se găsesc lucrurile, dar n-am luat nici un lucru străin, cum mă îndemnau şi aţîţau unii, socotind acest lucru o insultă adusă tainei. Cum ţi se pare? Cineva este răspunzător numai de cele pe care le-a avut, nu de cele pe care ar fi în drept să le primească. Cine e biruit de bani, acela îmi va face reproşuri, dar cine e superior, acela va accepta aceasta. Căci dacă nesăturarea este rea pentru toţi, faptul de a fi nesătul e şi mai rău la oamenii Duhului. Dacă toţi ar gîndi aşa despre bani, personalul din biserici nu s-ar afla în această stare, vorbesc – şi nu după mintea mea – de cei ce liturghisesc şi se apropie de Dumnezeu. Dar potrivnicii mi-au mai scos o vorbă: cum că pe cînd eram în nevoi poporul, care mai înainte era împărţit, nu era de ajuns pentru a umple prid-voarele bisericii. Pînă într-atît eram de dispreţuit de toţi noi, ale cărora sunt acum templele şi mulţimile templelor. De aceste lucruri mă ocupam cu sîrg, ca să nu mai vorbesc de săraci, de monahi, de fecioare, de cei aflaţi în boli, de străini, venetici, închişi, de psalmodii, lacrimi şi privegheri de toată noaptea, de bărbaţi şi de femei care practicau asceza, şi de toate celelalte de care se bucură Dumnezeu cînd sunt în bună rînduială.

Dar invidia corupătoare nu se liniştea; ea care mănîncă fie pe faţă, fie pe ascuns toate, îmi introduce ca obîrşie a relelor mele voinţa de stăpînire. Căci întîi-stătătorii [episcopii] popoarelor cîţi erau în Răsărit, afară de Egipt, şi pînă la a doua Romă [Constan-tinopol], puşi în mişcare de nu ştiu ce planuri ale lui Dumnezeu din colţurile cele mai dinăuntru ale pămîntului şi mării, s-au adunat ca să fixeze dreapta credinţă⁵².

⁵² Aluzie la convocarea în mai 381 de către împăratul Teodosie a ceea ce avea să devină Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol pentru a clarifica problema divinităţii Duhului Sfînt.

Preşedintele lor era un bărbat preacucernic, simplu şi neprefăcut la purtare, plin de Dumnezeu, cu privire senină, care insufla celor ce-l vedeau îndrăzneală amestecată cu respect, cultivator al Duhului. Cine nu-l ştia pe acesta, pe care-l arată cuvîntul, întîi-stătătorul [episcopul Meletie al] Antiohiei, care era ceea ce se numea şi se numea ceea ce era? Căci miere [melitos] era şi purtarea şi numele lui. Suferise mult pentru Duhul Cel Dumnezeiesc, chiar dacă pentru puţin timp fusese înşelat de o mînă străină⁵³ ispăşind rătăcirea cu strălucite lupte. Aceştia m-au aşezat pe veneratul scaun pe mine care strigam şi suspinam, şi care numai pentru un singur lucru nu m-am opus tare. Tu îmi eşti martorul lui, Cuvinte! De ce? Căci nu este legiuit a ascunde adevărul. Credeam cu închipuiri zadarnice ale inimii – căci viaţa e la îndemîna nădejdii şi toate sunt uşoare pentru înflăcărarea duhului, şi de altminteri eram cu gînduri înalte pentru asemenea lucruri – că dacă aş primi puterea acelui scaun – căci aparenţele înclină şi ele mult balanţa -, atunci ca un dirijor a două coruri care, stînd în mijlocul acestora, poate uni pe cei dintr-o parte, i-aş putea aduna după legea corului într-una pe cei divizaţi în chip rău⁵⁴.

⁵³ Meletie fusese chemat episcop al Antiohiei de o facţiune ariană. Dar, o dată instalat, Meletie a proclamat Ortodoxia niceeană.

⁵⁴ Aluzie la schisma antiohiană. Aceasta a urmat depunerii şi exilării în 330 a episcopului Eustatie, cînd pe scaunul Antiohiei au fost numiţi doi episcopi ortodocşi rivali: Meletie şi, respectiv, Paulin (susţinut de Roma şi de Alexandria). Grigorie voia ca după moartea lui Meletie succesorul său să devină Paulin. Sinodul l-a numit însă pe Flavian, şi astfel schisma s-a prelungit mai departe pînă în 482.

Şi cum nu este acest lucru mai rău şi vrednic de bogate lacrimi, de tînguiri şi sfîşieri multe, întrucît în nici o situaţie grea nimeni din cei din vechime şi mai recent nu s-a complăcut în acestea, deşi mulţi au căzut în multe rele: toţi cîntă risipirea lui Israel pe care a desfăşurat-o ranchiuna omorîtoare-de-Hristos. Căci episcopii şi învăţătorii poporului, dătătorii Duhului care din înălţimea scaunelor lor rostesc un cuvînt mîntuitor, care în biserici predică tuturor cu voci pline pacea, s-au pornit amarnic unii împotriva altora cu atîta nebunie încît, strigînd, adunînd aliaţi, acuzînd şi fiind acuzaţi, sărind în picioare şi ieşind în salturi, furîndu-i pe cei ce se întîmpla să le iasă în cale, turbaţi de iubirea de stăpînire şi de stăpînire de unul singur [monarhie] – cum voi striga acestea şi cu ce cuvinte? – ruinaseră deja întreaga lume, lucru pe care l-am spus deja mai sus cînd am început cuvîntul. Între partea răsăriteană şi cea occidentală se socotea a fi o separaţie mai mult de învăţătură decît de locuri şi de climă. Căci locurile se unesc între ele, dacă nu în extremităţi, atunci în zonele de mijloc, dar nu este nimic care să-i poată lega pe cei separaţi nu de dreapta-credinţă – căci acest lucru îl născoceşte ranchiuna, gata la minciună -, ci de cearta pentru scaune. Dar de ce spun asta celor doi episcopi? Nu o spun atît epis-copilor – căci îi cunosc bine pe amîndoi -, cît răilor lor susţinători de ambele părţi, care suflă în flacăra aprinsă şi care în cele ale prietenilor lor îşi văd bine de ale lor, că acest lucru este bine şi mai degrabă rău. De unul din aceste rele am avut parte şi eu. Căci după ce întîi-stătătorul Bisericii Antiohiei, pe care l-am lăudat acum, plin de ani măsuraţi şi nenumăraţi, şi care îndemna mult, precum am auzit, la împăcare cu cuvinte pe care pînă atunci era auzit ros-tindu-le prietenilor, s-a mutat de aici spre corul îngerilor, şi cu pompă dumnezeiască şi cu revărsarea oraşului care s-a arătat atunci în număr mare, a fost trimis, cum aud, în eparhia lui ca o frumoasă comoară pentru cei ce l-au cunoscut, atunci ni s-a adus înainte un sfat de nesfătuit pe care l-au făcut cei răzvrătiţi şi răi sîrguindu-se să ridice un alt întîi-stătător în locul [lui Paulin] celui care era acum singur în scaun. Multe discursuri s-au ţinut de ambele părţi, fie paşnice, fie ducînd spre rău; atunci eu însumi am ţinut următorul discurs, pe care l-am socotit cel mai bun şi izbăvitor de rele:

„Nu mi se pare, prieteni, că voi cunoaşteţi cele pentru care se ţine sfat acum şi veniţi să vorbiţi despre acestea, ci într-o foarte mare măsură greşiţi de la ceea ce se cuvine. Despre un singur lucru trebuie să vorbiţi acum: despre oraş, şi aceasta pentru că acum în el sunt încă şi mai multe lupte – acesta e scopul pentru care trebuie să vă sîrguiţi – şi aveţi nevoie de ajutorul mîinii mele. Dar eu vreau să vă vorbesc despre cele mai mari şi mai depline. Priviţi acest mare crug al pămîntului care e pecetluit de curgerile scumpului sînge al lui Dumnezeu – căci pătimind Dumnezeu S-a dat pe Sine însuşi preţ de răscumpărare pentru om – şi de sîngele multor altor victime ulterioare. Această lume, să presupunem, e clătinată de doi îngeri, dar nici aceia – cuvintele mele sunt ale unuia care suferă – nu sunt vrednici de o aşa mare cinste. Din contră, cu cît sunt mai îngeri, cu atît mai mult nu sunt vrednici de luptă şi de cele mai rele, în cazul în care ceea ce e mai bun e vrednic de cele mai bune. Pînă ce acel dumnezeiesc episcop [Meletie] era în mijlocul nostru, nu era încă limpede cum occidentalii ar fi putut primi bărbatul pe care-l combătuseră cu înverşunare pînă atunci, dar era scuzabilă cumva şi întristarea moderată a celor ce sunt, cum spun, «apărători ai legilor». Căci un bărbat blînd e un leac al mîniei [Ecc 6, 16], dar ignoranţa e instrumentul cel mai mare cînd e vorba de îndrăzneală. Acum însă – fiindcă nu este nici o furtună, întrucît Dumnezeu a dat vreme senină lucrurilor Sale -, ce spun că trebuie? Primiţi-mi cuvîntul, un cuvînt prudent, mai înţelept decît al tinerilor. Căci noi, bătrînii, nu vom domoli fierberea, fiindcă aceasta e întotdeauna învinsă de slava deşartă. Să ţină scaunul [Paulin] cel care-l ţine acum. Ce lucru mare este dacă-l vom plînge pe bărbatul acela [Meletie] puţin mai mult timp decît spune Legea veche? După care rezolvarea lucrului o va da bătrîneţea, buna şi necesara fixare dinainte a capătului vieţii, comună întregului neam omenesc. Căci murind şi acesta [Paulin], se va duce unde de mult dorea să meargă dîndu-şi duhul lui Dumnezeu Care i l-a dat. Iar eu atunci, cu consimţămîntul întregului popor şi al înţelepţilor episcopi, voi da cu Duhul Sfînt scaunul său altuia. Aceasta ar putea fi singura soluţionare a relelor. Sau, încă şi mai bine, vom primi chiar şi un străin – căci acum e străin, pe cît văd, Occidentul – ori a doua navigaţie, şi vom cuminţi cetatea, un popor obosit de atîta amar de vreme. Să se oprească odată, chiar mai tîrziu, să se oprească furtuna lumii. Să ne fie milă atît de cei ce sunt acum aproape de această suferinţă, cît şi de cei ce vor fi în ea mai apoi. Să nu vrea nimeni să afle unde se va ajunge dacă lucrurile acestea vor birui pe timp lung. Suntem pe muchie de cuţit şi dogma noastră respectată şi venerabilă poate fi sau salvată, sau să nu mai fie, frîntă de răzvrătire. Căci aşa cum reaua stare a culorilor e atribuită pe nedrept pictorului, sau reaua purtare a elevilor e atribuită dascălilor lor, tot aşa dacă iniţiatul e rău, atunci cel ce l-a iniţiat nu va fi cu atît mai mult o insultă la adresa tainei? Să ne lăsăm biruiţi puţin, ca să cîştigăm o biruinţă mai mare. Să fim mîntuiţi de Dumnezeu şi să mîntuim lumea căzută rău în ruină. Căci nu întotdeauna biruinţa poartă în ea şi slava. E mai bine să fi lipsit în chip frumos decît să ai în chip rău. Acestea le ştie Treimea şi predica strălucită a îndrăznelii mele unită cu pietre, şi care m-a făcut să ajung pradă invidiei celor răi. Am spus azi cu simplitate şi dreptate cele ce ştiu că pot contribui la scopurile noastre. Iar dacă cineva dintre cei răi crede că spun aceasta fie pentru a fi pe plac, el însuşi fiind cumpărat – căci există cumpărători ai celor de sus plini de aur, ca şi de ambiţie -, fie pentru că urmăresc ceva propriu, cum este o lege la cei mulţi, el însuşi folosindu-se pe ascuns de meşteşugiri în relele sale, fie crezînd că de aici voi cîştiga putere, să lase judecata pe seama focului de pe urmă. Iar mie să-mi îngăduie o viaţă fără scaun [episcopal], lipsită de slavă, dar şi de primejdii. Căci voi merge să şed acolo unde lipsesc cei răi. Pentru că acest lucru e mai bun pentru mine decît a fi amestecat cu cei mulţi fără a-i putea atrage pe alţii la voia mea, şi fără a mă putea pune de acord cu alţii, acolo unde nu e nici o logică. Să vină în faţă oricine ştie ce e scaunul [episcopal]; pe mulţi îi va schimba, şi vrednici şi răi. Despre acestea să vă sfătuiţi şi să luaţi o hotărîre. Cuvîntul a fost spus.”

Acestea am spus. Iar ei au început să strige de la unul la altul, popor de cornute strînse într-un loc, vacarm asurzitor de tineri, gaşcă nouă, vîrtej care ridică praful la răscoala vînturilor, cărora, din frică de Dumnezeu şi de scaun, nimeni din cei cu funcţii n-ar fi socotit vrednic să le dea cuvîntul, căci fierbeau dezordonat sau se aruncau pe neaşteptate peste persoane ca nişte viespi, şi în urma cărora veneau venerabilii bătrîni; atît erau de departe de a-i cuminţi pe tineri. Observă acum cît de lăudabil e gîndul lor. „Lucrurile, spuneau ei, trebuie să se potrivească cu soarele şi să înceapă de acolo de unde Dumnezeu ne-a strălucit în haină trupească [din răsărit].” Dar ce? Să învăţăm să nu cinstim rotirile astrelor, şi să credem că trupul lui Hristos e pîrga întregului neam omenesc. „Dar, ar spune poate degrabă cineva, aceasta a început acolo unde era mai multă şi îndrăzneala, ca acolo să poată fi şi omorît uşor; de unde a venit mai apoi învierea, din care vine mîntuirea.” Iar cei ce gîndeau acestea nu trebuiau oare să cedeze celor care, precum spuneam, cunoşteau bine situaţia?

De unde se vede bine că erau cu mintea pe sus şi în celelalte. Care anume? Dulcele şi bunul izvor al vechii credinţe, care unea într-una Firea Treimii, a cărei şcoală fusese odinioară Niceea, pe acesta îl vedeam tulburat în chip nefericit de curgerile sărate ale celor cu opinii îndoielnice, care cred cele ce bucură puterea, care sunt oameni de mijloc, şi e foarte bine dacă sunt de mijloc şi nu stau pe faţă de partea adversă; episcopi care acum află de Dumnezeu, ieri învăţători azi învăţăcei, iniţiatori iar acum iniţiaţi a doua oară, care rînduind poporul îşi spun, nu ştiu cum, propriile lor rele, dar le spun fără lacrimi – lucru străin: o spunere a bolilor fără lacrimi! Aşa erau aceştia. Căci toate, se spune, sunt sclavele vremii. Dar ce desfătare e mai mare decît jocul? Cele ce nu se obţin cu osteneală, cum sunt cele mai multe, nici nu pot fi procurate altfel, nici măcar cu bani. Ce am făcut atunci eu, foarte iubitor de oameni? Am pus să se vestească înaintea tribunelor, am strigat tuturor: „Cine vrea, să intre înăuntru, chiar dacă şi-a schimbat de două sau de multe ori credinţa. Scena e deschisă tuturor, tîrgul la fel: nimeni să nu plece fără să fi cumpărat ceva. Dacă zarul s-a schimbat – căci nimic nu e mai uşor schimbabil decît momentul prielnic -, arată-ţi iscusinţa! Joacă-l din nou! Nu este inteligent să te ţii de o singură credinţă, ci să ştii să-ţi croieşti multe căi în viaţă.” Şi de aici ce s-a făcut? Acea mult împletită imagine din vise: aur, apoi argint, bronz, fier, lut ars la picioare [Dn 2, 31 sq.]. Mă tem ca nu cumva o piatră să spulbere toate. Moabiţilor şi anumiţilor, cărora în vechime nu le era îngăduit [Dt 23, 3 sq.], acum li se dă intrare în Biserică. „Dar n-ai lăudat tu mai înainte acestea? Spune! Cine a avut pe atunci puterea în reuniuni?” Reuniunile erau ale celor ce erau pe atunci – îmi este greu s-o spun iarăşi, căci mi-e ruşine -, erau ale tuturor, ceea ce e acelaşi lucru cu a spune că erau ale nimănui, fiindcă stăpînirea multora este lipsa oricărei stăpîniri [anarhie]. Pe mine mă stăpînea boala care mă ţinea multă vreme şi adeseori în casă cu ochii ţintă spre un singur lucru: ieşirea din această viaţă care are eliberarea de toate relele. Deci ceea ce mi s-a întîmplat, aceasta să fie lege. Erau însă unii [episcopi] care cu forţa sau cu greu veneau, pentru care îndrăzneala de a vorbi era ceva, pentru care ignoranţa era avocatul răului, furaţi de duble învăţături, deşi predica pe care o ţineau în public era drept-cinstitoare [ortodoxă], o odraslă cu totul străină de cei ce o odrăsleau. Acea mare gloată de neguţători ai lui Hristos am tolerat-o chiar şi atunci cînd cineva amesteca noroi în buna-mireasmă a mirului; căci e mai uşoară participarea la rău decît la bine. Acestora nu le plăcea însă inovatorul – căci aşa-i numesc cei îndrăzneţi pe cei prudenţi -, dar nici prudentului nu-i plăceau aceia. S-a întîmplat atunci ce s-a întîmplat cu Lot acela şi cu patriarhul Avraam: unul o apucă pe o cale, altul pe cea opusă pentru a nu fi strîmtoraţi de lărgimea turmelor [Fc 13, 5 sq.]. Ce mai trebuie să spun cu cîte şi cu ce fel de discursuri au pus la încercare preaiubiţii aceştia părul meu alb, dîn-du-mi scaunul, dar cerîndu-mi sinceritate! Cereau – vai! – să aibă un Grigorie sincer, ei care erau sinceri în conspirarea celor rele; iar aceasta pentru a mă avea complice în toate. Cum în toate? Dar cine are o imaginaţie atît de bogată încît să spună că mulţimea, nu Cuvîntul lui Dumnezeu, m-a mînat spre ceva? Firea izvoarelor va curge în sus şi focul o va lua în direcţie opusă înainte ca eu să trădez mîntuirea mea.

De atunci mi-am scos picioarele din mijlocul lor. Iar acest lucru a fost vădit. Căci mi-am schimbat şi casa trăgîndu-mă din prăpăstiile Bisericii, departe atît de cuvintele, cît şi de adunările rele. Dar cît suspinau cei apropiaţi, mai ales din popor, ca să nu vorbesc despre toţi, strigînd, implorînd, ridicînd mîinile spre Dumnezeu, jurîndu-se, plîngîndu-mă deja ca pe un mort – o, ce suferinţă şi ce lacrimi! Cum aş fi putut suporta toate acestea şi cu ce inimă? „Lăsa-vei oare – cum auzeam – spicul tău, cîndva firav, iar acum gata de seceriş? Lăsa-vei poporul tău prozelit, care stă la uşile [bisericii] tale, şi căruia trebuie doar să-i deschizi, sau pe cel aflat deja înăuntru, şi vînător de străini? Cui îi vei lăsa? Cine va hrăni odraslele născute de tine? Cinsteşte-ţi ostenelile de care te rupi! Dă-ţi ultima suflare nouă şi lui Dumnezeu! Această biserică să fie locul din care să ieşi din viaţă!” Acestea au fost o frîngere pentru mine, dar am rezistat. Puţin timp după aceea Dumnezeu mi-a dat şi soluţia. Căci au venit pe neaşteptate, ca să contribuie la scopul păcii, episcopii egipteni şi macedoneni, lucrători ai legilor şi tainelor lui Dumnezeu, suflînd spre mine un vînt aspru dinspre apus⁵⁵. Dar lor li se împotrivea un popor care gîndea ca răsăritenii. Scrîşnindu-şi dinţii feroce ca nişte mistreţi – ca să imit ceva din ale tragediei -, privind lăturiş cu ochii aprinşi, au luat foc. În multe acţiuni puse în mişcare mai mult de irascibilitate decît de raţiune, au analizat cu asprime situaţia episcopatului meu, distorsio-nînd legi îngropate de mult⁵⁶, de a căror majoritate eram în mod limpede liber; nu atît din duşmănie faţă de mine, nici grăbindu-se să dea scaunul meu altuia, cît pentru a face necaz celor ce mă în-tronizaseră, ca unii care credeau că aceştia mă convinseseră prin înştiinţări ascunse, spunînd că nu pot suporta să ştie ofensa care li se făcuse atît în vechime, cît şi în lucrurile recente. Eu însă, ca un cal legat⁵⁷, deşi istovit de rele şi de boală, n-am încetat să bat din picioare şi nechezam rob din pricina violenţei legatarilor, dorind păşunile şi singurătatea mea.

⁵⁵ Cu alte cuvinte, erau partizani ai lui Paulin susţinuţi de Roma.

⁵⁶ Grigorie a fost acuzat de încălcarea canonului 15 al Sinodului de la Niceea, abandonîndu-şi scaunul de la Sasima pentru cel mai prestigios, al Constantinopolului. În realitate, el nu ocupase niciodată scaunul din Sasima, iar la Nazianz fusese doar episcop auxiliar.

⁵⁷ Cf. Iliada 6, 506.

Iar cînd am socotit că merită să pun în discuţie cele ce le spusesem înainte, am rupt legăturile şi mi-am răpit prilejul favorabil, căci altfel nu i-aş fi putut convinge nicicînd pe iubitorii de stăpînire, lucru evident, dar adevărat. Fiindcă era prilejul favorabil pentru mine. Şi venind în mijlocul lor am spus acestea:

„Bărbaţi, pe care Dumnezeu v-a adunat ca să vă sfătuiţi pentru ceva din cele plăcute lui Dumnezeu, acesta să fie al doilea cuvînt al meu despre mine – căci e de mică importanţă pentru o atît de mare adunare cum stau lucrurile cu mine chiar dacă m-aş înălţa pe mine însumi în zadar -, iar voi înălţaţi-vă minţile spre ceva mai înalt. Deveniţi una; uniţi-vă chiar şi mai tîrziu. Pînă cînd oare ne vom face de rîs ca nişte sălbatici ştiind numai un singur lucru: să respirăm aer de luptă? Daţi-vă cu rîvnă mîna dreaptă a comuniunii. Iar eu voi deveni prorocul Iona. Mă dau pe mine însumi pentru salvarea navei, deşi nu sunt vinovat de furtună. Luaţi-mă şi arun-caţi-mă prin tragere la sorţi. O balenă din adînc mă va primi ospitalieră. De acum înainte începeţi să vă puneţi de acord gîndind acelaşi lucru; după care porniţi la drum pentru a rezolva toate. Acest loc să se numească locul lărgimii [Fc 26, 22]. Aşa va fi gloria mea. Dacă vă opriţi la mine, acest lucru e o necinste. Lege vă pun să nu luptaţi în apărarea scaunului meu. Dacă aşa gîndiţi, nimic nu va fi greu. N-am fost înscăunat de plăcere, şi acum plec de bunăvoie. Şi trupul mă convinge de aceasta. Sunt dator cu o singură moarte şi Dumnezeu o are. Dar, o, Treime a mea, numai de Tine mă voi îndeletnici; avea-voi o limbă bine învăţată să fie avocata ta, iar dacă nu, liberă şi plină de zel? Rămîneţi sănătoşi şi aduceţi-vă aminte de ostenelile mele!”

Acestea le-am spus. Iar ei s-au pus în genunchi. Iar eu am ieşit stînd la mijloc între bucurie şi mîhnire: plin de bucurie pentru că am primit încetarea ostenelilor mele, şi de întristare pentru că nu ştiam al cui va fi poporul. Căci cine nu va fi sfîşiat ajungînd lipsit de copii? Eu aşa sunt, iar ei şi Dumnezeu ştiu asta; în mijlocul lui sunt încă multe lucruri ascunse, pierzanii ale tinerilor, întinăciuni şi curse ale abisului. Dar alţii să spună acestea, eu voi tăcea. Căci n-am răgaz să cunosc relele încîlcite [ale oamenilor], eu care mă nevoiesc în asceza simplităţii inimii de unde vine mîntuirea, şi numai despre aceasta va fi cuvîntul meu. Ştiu însă acestea; cu acordul lor uşor am fost cinstit mai mult decît bine. Unele ca acestea le dăruie celor dragi patria. Aşa au stat deci acestea. Dar cum au stat lucrurile cu împăratul? M-am plecat? Am căzut în genunchi? I-am prins mîna dreaptă? Am adăugat cuvinte de implorare? Am trimis înainte alţi mijlocitori dintre prietenii în funcţii mari, mai ales din cei foarte dragi? Am vărsat aur, stăpînul cel mare, ca să nu cad din scaun? Acestea să fie ale altora, ale celor foarte schimbători. Eu însă, aşa cum eram înveşmîntat, am alergat la purpură [împărat] şi, mulţi fiind de faţă şi privind, am zis:

„Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun. Acestea sunt ale altora, care se sîrguiesc pentru lucruri mici. Eu mă socotesc vrednic de lacrimi mai mari. Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urît de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decît spre Dumnezeu. Cere de la aceştia un acord prietenesc, să arunce armele, măcar de dragul tău, dacă nu din frică de Dumnezeu şi de pedeapsa Lui. Ridică trofeul luptei fără sînge, tu care ai oprit îndrăzneala nedomolită a barbarilor. Acestuia – şi aici arăt părul alb şi sudoarea pe care am vărsat-o pentru Dumnezeu – cere-i să-ţi spună cît a suferit pentru lume. Află că fără voie m-au aşezat în scaun.”

La acestea împăratul a aplaudat în public şi au aplaudat şi ceilalţi, iar eu am obţinut favoarea, cu greu, după cum se spune, dar am obţinut-o. La ce urma să mă gîndesc acum în răul acesta? Să-i conving pe toţi să primească uşor acestea şi să nu se gîndească la nici o încăpăţînare din afecţiune pentru mine şi din ură faţă de rău. îi mîngîiam cu căldură, îi îndemnam, căutam să împac cu relele altarul, pe cei din afară, pe preoţii turmei, atît cea veche, cît şi cea nouă [prozelită], care nu suportau absenţa părintelui lor, şi pe aceia dintre episcopi rămaşi foarte loviţi. Căci mulţi, de cum auziseră ce fusese hotărît, fugeau ca de nişte trăsnete astupîndu-şi urechile şi lovindu-şi mîinile, ca să nu vadă un altul înălţat în scaunul meu.

Aici sfîrşeşte cuvîntul meu, iată-mă un mort însufleţit. Un învins – o, minune! – purtător de cunună, are are pe Dumnezeu şi prieteni în Dumnezeu în locul unui scaun şi al grohăitului zadarnic. Veseliţi-vă, săltaţi, înţelepţilor, cîntaţi în adunări, la banchete şi în altare, nenorocirile mele. Cîntaţi de biruinţă ca nişte cocoşi lovindu-vă coastele cu coatele, drepţi, înălţîndu-vă capul în mijlocul celor fără minte. Prin voia unuia aţi biruit toţi. „Dacă ar vrea…” Ce invidie! Şi de aceasta mă lipsiţi fălindu-vă ca şi cum aş fi fost îndepărtat; iar dacă n-ar vrea, ruşinaţi-vă de cele rele, voi care ieri m-aţi înscăunat, iar azi m-aţi alungat pe mine care fug de acestea. Voi sta împreună cu îngerii. Nimeni nu va putea vătăma viaţa mea, dar nici nu-mi va putea fi de folos. Mă voi retrage cu Dumnezeu. Limbile să se scurgă pe lîngă mine ca nişte brize goale. Sunt sătul de acestea, eu care mult am fost lovit de defăimări, ca şi de laude excepţionale. Cer să-mi locuiesc singurătatea departe de cei răi, unde este Divinul căutat numai cu mintea şi nădejdea uşoară a celor de sus care-i hrăneşte pe bătrîni. Ce voi da Bisericilor? Lacrimile. Căci la acestea m-a adunat Dumnezeu conducînd prin multe cotituri viaţa mea. Dar unde va ajunge aceasta? Spune-mi, Cuvinte al lui Dumnezeu! – în sălaşul cel neclintit, aşa mă rog, unde e Treimea mea şi strălucirea amestecată⁵⁸, de ale cărei umbre sunt înălţat acum în chip nedesluşit?

⁵⁸ Strălucirea luminii comune între Ele a Persoanelor Treimice.

Traducere de diac. Ioan Ică jr.

Din cartea Grigorie din Nazianz – Teologul şi epoca sa, Jean Bernardi, ed. Deisis, 2002