Despre moarte – Parintele Ilie Cleopa

decembrie 2, 2008 Categoria: Ilie Cleopa

Cine poate să fie sigur că vom ajunge pînă mîine sau peste un ceas? De aceea, pentru că viaţa noastră este nesigură pe pămînt şi toate se opresc la mormînt, în cele ce urmează vom vorbi despre două lucruri: despre moarte şi conştiinţă.

Mai întîi, după dreptate, să vorbim despre moarte. Porunca cea dintîi a lui Dumnezeu, după greşeala protopărinţilor noştri, a fost aceasta: Cu moarte veţi muri. Şi, într-adevăr, după călcarea poruncii, două morţi au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de ani, şi Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, pînă la venirea în trup a Noului Adam – Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru.

Dar oare din care pricină, Adam, a numit-o pe Eva, adică „viaţă”, deşi se cuvenea s-o numească moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Aşa era cu dreptate. Dar în loc s-o numească moarte, o numeşte viaţă, că zice: Şi a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tîlcuieşte viaţă.

Deci cum prin Eva vine moartea şi Adam o numeşte viaţă? Care-i pricina? Care-i taina dezlegării aici? Iată care! Să auzim ce spune Sfîntul Grigore de Nissa: „Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai întîi pentru că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei cea dintîi, adică prin Preasfînta, Preacurata Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos.

Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi făptura cea dintîi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întîi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura – deci o tîlcuire o avem în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii PărinÈ›i – iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa.

A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărîma neamul omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam – Hristos – tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul şi ascultarea. Cu cele împotrivă, pe cele împotrivă le-a surpat.

Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc, pînă la moarte şi cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită prin lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului; şi prin Preasfînta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcatul Evei şi moartea care a venit în lume.

Dar cuvîntul nostru priveşte în altă parte. Au trecut de la Adam pînă la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viaţa omului nimic.

A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, al doilea Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de cînd s-a născut, un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strămoşul lui.

Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi pînă la dînsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decît dînsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea. Şi le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire ieşită din mîna lui Dumnezeu – oasele lui Adam.

Noe, cînd era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a căsătorit şi 100 de ani trăind, a avut pe cei trei fii: pe Sim, Ham şi Iafet. Şi cînd era Noe de 600 de ani a început potopul şi a ţinut un an de zile furia potopului.

A plouat numai 40 de zile şi 40 de nopÈ›i, iar corabia abia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere: „Iar din luna a zecea pînă în luna a şasea au scăzut apele, trei luni de zile, şi de-abia au început să se vadă vîrfurile munţilor celor mai mari din lume”.

Să fi fost atunci cu corabia lîngă Noe, să vezi de-abia în toată Romînia vîrful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vîrful Ineului din Maramureş, sau dacă erai în Asia, vîrful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai vîrfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului nu încetase.

Din luna a şaptea pînă în luna a patra mai scăzînd apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Cînd a ieşit Noe din corabie, lîngă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era pămîntul, plin de mîl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pîntecele corabiei. Au ieşit în cîmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu.

Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi, semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe – Sim, Ham şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa – de aceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat – iar lui Iafet i-a dat Europa.

Dar a avut grijă mare Noe, cînd a despărţit pe fiii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl purtase în corabie şi a avut grijă mai mult decît de tot aurul de acest odor. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: „Dragii mei, pămîntul este înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul, că aşa a zis Dumnezeu”; că a doua oară a binecuvîntat pe om cu acelaşi cuvînt dintîi, cum este scris în Biblie.

„Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu vă dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pămînt şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decît toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume”.

Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:
– Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?
– Mare folos veţi lua de cîte ori veţi privi la dînsele!
– Care folos?
– Cînd veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: „Doamne, fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mîniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se chinuieşte în muncile iadului pentru că a călcat porunca lui Dumnezeu”.

Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată după moarte urmează judecata şi vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte. Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:
– Spune-mi mie, o, minunatule! – că făcuseră şcoala împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate de cultură creştină şi păgînă – spune-ne nouă, o, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a creştinului?
Si a zis marele Vasile:
– Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noştri.

Pentru că strămoşii noştri, atîta vreme cît au avut moartea în faţă, n-au greşit. De cîte ori în Rai, le dădea satana în minte: „Ia, duceţi-vă la pom şi mîncaţi!” Căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce l-a omorît. Dar cînd s-a apropiat Adam zicea: „Nu mă duc”. Dar de ce? „A spus Dumnezeu că în ziua cînd voi mînca din pomul acesta, cu moarte voi muri”. Şi de frica morţii nu se apuca să mănînce.

Văzînd satana că sunt înarmaţi strămoşii noştri cu această armă puternică, adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a gîndit întîi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea tîrîş.

După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se tîrască pe pîntece, i s-au luat picioarele. Picioarele şarpelui sunt în pîntece şi astăzi. Şi asta că să se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să mănînce pămînt şi să fie blestemat pentru că prin şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu Adam.

– Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.
– Iată ce a zis, a răspuns Adam: „Toţi pomii Raiului, toate grădinile, desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mîncăm”.
– Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.
– A spus că oricînd vom mînca, cu moarte vom muri.
– Nu-i adevărat! – zice satana prin şarpe – nu veţi muri cu moarte.
– Cum se poate? Dar de ce?
– Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că dacă veţi mînca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca şi Dînsul şi veţi fi asemenea Lui şi din mare răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El, v-a oprit să mîncaţi de acolo; că în orice zi veţi mînca, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca nişte dumnezei!

Auzi? Dumnezeu spune lui Adam că va muri şi şarpele îi spune că nu va muri! Şi Adam lasă pe Ziditorul său şi ascultă pe şarpe, adică pe satana, care vorbea prin gura şarpelui. Şi crezînd acestea, calcă porunca şi moşteneşte îndoită moarte: şi pe cea trupească şi pe cea duhovnicească!

Părinţilor, iubiţi credincioşi, maicilor şi surorilor, cîteva suflete sunteţi aici. Eu în viaţa mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri şi ori aş vorbi la două urechi, ori la două mii, tot atît mă costă. Dar suntem cîteva suflete aici. Dacă n-am uita noi învăţătura cea preascumpă a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, noi n-am mai greşi lui Dumnezeu.

Auzi ce spune dumnezeiescul şi preaînţeleptul Isus, fiul lui Sirah: Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi.

Pentru ce? Dacă cuget la moarte, moartea mă opreşte şi de a gîndi răul, nu numai de a-l vorbi sau de a-l face. Eu ştiu că Dumnezeu o să-mi cîntărească şi gîndurile şi cuvintele şi lucrurile vieţii mele, cînd îmi voi da sufletul.

Deci, dacă voi cugeta la moarte, mă feresc de toate. Auzi ce spune în „Uşa pocăinţei”? Vedeţi că acea carte tratează patru lucruri: moarte, judecată, Rai şi Iad. Eu cred că acea carte, dacă ar fi tiparită în zeci de mii de exemplare, toată lumea ar merge în Rai. Numai dacă ar înţelege-o. Atît de mult foloseşte pentru creştini cugetarea la moarte, că ne arată ce-i omul şi unde se duce şi ce va fi în ziua morţii sau a judecăţii.

Acolo spune că cel mai mare sfetnic în viaţă nu este nici filosoful, nici îngerii, ci moartea: „Ia-ţi sfetnic, omule, pe moarte, şi atîta înţelepciune are să te înveţe, încît, nici Solomon în toată înţelepciunea sa, nici îngerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea”. Pentru ce? Moartea te sfătuieşte: „Omule, nu gîndi rău, că ai să mori! Nu urî pe fratele tău, că ai să mori! Nu fi desfrînat, că ai să mori! Nu înjura, că ai să mori! Nu fuma, că ai să mori! Nu fi beţiv, că ai să mori! Nu te judeca cu altul, nu intenţiona să faci rău nimănui, ia seama de sufletul tău, că ai să mori!”

Cîtă filosofie aduce moartea! Auzi ce spune Sfîntul Ioan Damaschin: „O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă, că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază”. Vrei să ştii că nici Solomon nu poate învăţa atîta înţelepciune ca moartea. Zice marele Vasile: „Şi Solomon acela, iubitorul de înţelepciune, dacă n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, să ajungă de batjocura lor, să le facă şi capişte, să se lepede de Dumnezeu şi să se închine la idoli”.

Iată, Solomon cel preaînţelept, cel plin de darul înţelepciunii, a ajuns închinător la idoli şi a zidit capişte zeilor, lepădîndu-se de Dumnezeu după 40 de ani de domnie. Pentru ce? A uitat că va muri. Pe el îl mustră cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: „Te-ai întărit în trup, te-ai întărit în păcat şi ai uitat pe Ziditorul, Care ţi-a dat înţelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani”.

Vai de noi şi de noi, că nu greşim pînă nu uităm de moarte. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire, nici prin imaginaţia noastră, dacă avem înaintea ochilor moartea. Dacă uităm moartea, murim, dacă nu uităm moartea, trăim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor.

Cine a gîndit vreodată la moarte, şi-a nălucit-o cu mintea şi a greşit lui Dumnezeu vreodată? Deci prea bun tovarăş de drum, prea bună prietenă şi prea mare sfetnic ne este nouă moartea. Să nu ne temem de ea.

Cel mai mare filosof în viaţă să avem moartea. Niciodată moartea nu te va învăţa de rău. Totdeauna îţi va spune: păzeşte-te de păcate, omule, că ai să mori! Şi-ţi spune cel mai mare adevăr. Pentru ce? Pentru că-ţi spune negreşit că eşti trecător, vei muri şi vei sta înaintea Lui Dumnezeu, să dai seama de tot ce ai gîndit, tot ce ai lucrat, tot ce ai făcut.

Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof – învăţase filosofia despre suflet şi moarte, de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel – cînd a luat împărăţia Persiei şi a bătut pe Darius şi împărăţia Egiptului şi a luat împărăţiile de lîngă Eufrat şi împărăţiile lui Boz şi celelalte. Veneau filosofii şi îi spuneau:
– Măria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius şi sabia lui Darius este făcută în formă de octogon cu opt muchii şi are mînerul împodobit cu două kilograme jumătate de pietre nestemate şi poleită cu aur curat. Vino s-o vezi, măcar!
Iar el le-a răspuns:
– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Ce-am să fac eu cu sabia lui Darius în război? Uite, am sabia asta ca fulgerul în mîna mea, uşoară. Aceea-i paradă. S-o iau s-o leg la curea s-o ducă calul, să vadă lumea că străluceşte la brîu?
– Vino, împărate, şi ia pe soţia lui Darius că el a fugit şi l-au spînzurat doi oşteni.
– Cine l-a spînzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? Să-i spînzuraţi pe aceia, căci nu am dat eu ordin să omori omul! Am spus să iei împărăţia şi să-l laşi să trăiască – că el cucerea toate împărăţiile şi trecea mai departe. Alţii îi ziceau:
– Ia una din fetele lui Darius, căci are cele mai frumoase fete de pe lume! Două fete avem. Şi Macedon le-a zis:
– Să nu le aduci să le văd, că-ţi tai capul. Eu, care am cucerit atîtea popoare cu puterea lui Dumnezeu, mă biruiesc de frumuseţea unei femei? Acest împărat a murit la 35 de ani necăsătorit şi otrăvit – ştiţi istoria lui – dar totdeauna, cum îi spunea Ptolemeu Filadei şi Seneca secretarul lui şi Antioh şi Nicanor şi Vizantie şi ceilalţi şi Chir cu toată suita lui:
– Măria Ta, nu-ţi pasă de nimic; nici de aur, nici de frumuseţe!
– Nu! Dacă-i moarte, nu-i nimic!

De aceea şi cînd murea, după ce a bătut toate împărăţiile, cînd a văzut că-i dăduseră otravă dulce, nepoţii lui, a zis:
– Astăzi am băut pahar dulce şi amar!
– Ce este, Măria ta? – Mor! Se adunaseră filosofii, generalii, împăraţii, care pe unde îi pusese. Iar el le-a zis:
– Eu nu mă tem de moarte! Eu cred întru unul singur Dumnezeu, cum m-a învăţat arhiereul evreilor, cînd am cucerit Palestina. Acela mi-a spus că este un singur Dumnezeu.
– Cum îl cheamă pe Dumnezeul vostru? l-am întrebat pe arhiereu.
– Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul. Îl cheamă Savaot!
– Ce înseamnă Savaot?
– Dumnezeul oştirilor.
– Nu cumva conduce oştirile de jos?
– N-ai grijă, Măria ta! El conduce oştirile cele din cer. Cu acelea nu te poţi măsura! Aceluia mă închin şi eu.

Aşa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu şi a început să fie un om foarte milostiv. Cînd era să moară, l-au întrebat generalii lui:
– Măria ta, din ce să-ţi facem mormîntul? Din marmură? De aur? De pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au pus.
Iar el le-a răspuns:
– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormîntul meu din aur şi din alte pietre scumpe. Ci să-mi faceţi mormîntul şi sicriul din granit şi să nu cumva să mă îmbrăcaţi în haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Şi să lăsaţi la sicriu două găuri: una în stînga şi una în dreapta.
– Da de ce asta?
– Pe acolo să-mi scoateţi mîinile mele şi să le lăsaţi goale, ca să vadă toţi că nimic n-am luat cu mine după moarte.

Vedeţi, fraţilor, înţelepciunea împăratului Alexandru Macedon? Să nu creadă cineva că, după moarte, va lua ceva cu dînsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului că au pus în piramide atîta aur şi argint şi au făcut căruţe cu cai de aur? Le găsesc alţii şi se îmbogăţesc la muzee. Ce le-a folosit? Le-au luat cu ei? Nu. Ştii ce-au luat cu ei? Fapta bună! Dacă au făcut-o, au fost înţelepţi.

Şi faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.

Ei aveau un mare dregător, care era plătit la curtea împărătească, numit omul morţii. Şi cînd bea împăratul si mînca şi cînta muzica şi se veselea, venea acest slujitor cu o căpăţînă de mort şi i-o punea pe masă şi atît zicea: „Împărate, mănîncă, bea şi te veseleşte, dar adu-ţi aminte că ai să mori!”

Dar să revenim, că pentru moarte sunt încă multe de spus, mai cu seamă la aceştia cu hainele negre, că noi călugării avem mari jurăminte înaintea lui Dumnezeu şi cugetăm totdeauna la moarte. Că moartea nu alege nici tînăr, nici bătrîn, nu te caută la contigente, la buletin de identitate, la livret. Nu te caută că eşti mirean sau călugăr, pregătit sau nepregătit.

Să ne ajute Preasfîntul Dumnezeu cînd vom închide ochii, să nu ne găsească nepregătiţi.

DESPRE MOARTEA CELOR PÄ‚CÄ‚TOŞI

Să vă spun două cazuri de morţi năprasnice, să vedeţi cum mor cei ce nu se tem de Dumnezeu şi nu vor să se pocăiască.

A venit o biată femeie din Ardeal şi mi-a spus:
– Părinte, bărbatul meu, de cînd m-am căsătorit cu el, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu postea, înjura şi era beţiv şi desfrînat. Şi iată cum l-a pedepsit Dumnezeu. Acum în săptămîna Mare dinaintea Sfintelor Paşti a venit acasă de la lucru şi mi-a poruncit să-i tai o pasăre şi să-i fac mîncare cu carne. Degeaba am căutat eu să-i spun că e păcat, că este Săptămîna Sfintelor Patimi. De frică să nu mă bată, am făcut ce mi-a poruncit el.

Seara cînd a venit de la lucru, m-a întrebat:
– Ai făcut varză cu carne?
– Ţi-am făcut – i-am zis eu. Este în bucătărie.

Pe cînd mînca, l-a pedepsit Dumnezeu că s-a înecat şi a murit cu carnea în gît. De aceea am venit, părinte, să-l puneţi la slujbe, poate l-o ierta Dumnezeu, că tare mai era rău şi necredincios!
– Femeie, i-am zis eu, nu-l putem pune la sfintele slujbe, căci era necredincios şi a murit din vina lui, ca un sinucigaş!

Să vă arăt cum a murit alt om rău.

Într-o zi a venit o femeie dintr-un sat de pe Valea Moldovei să-mi dea un pomelnic pentru soţul ei mort subit. Şi am întrebat-o:
– Femeie, cum a murit soţul tău, să ştiu dacă pot să-l pun sau nu la sfintele slujbe? Că pe cei necredincioÈ™i, pe sectari, pe beţivi şi pe desfrînaţi, care mor fără pocăinţă, nu-i putem pomeni la Sfîntul Altar.
– Părinte, soţul meu era beţiv şi desfrînat. Nu mergea la biserică, nu se spovedea şi nu mă lăsa curată nici o săptămînă în Postul Mare, că nu ştia ce-i Duminică, ce-i zi de post sau sărbătoare. De aceea, din cauza lui nu m-am putut împărtăÈ™i de mulţi ani de zile. Acum la începutul Postului Mare, l-am întrebat pe părintele nostru ce să fac. Iar el mi-a spus: „Ascunde-te la cineva săptămîna asta ca să poţi posti cu curăţenie măcar şapte zile; apoi vină la mărturisire şi-ţi voi da agheasmă mare”.

Deci am făcut cum mi-a spus părintele. M-am dus la naşa noastră şi i-am spus copilului să-i spună soţului că sunt dusă la spital. Aşa am putut posti şi eu cîteva zile cu rugăciune, cu post şi curăţenie. Cînd vine el acasă de la lucru îl întreabă pe copil:
– Măi, Vasile, unde-i mamă-ta?
– Este dusă la spital!
– Ia vezi, poate a venit. Să vină la mine.

Dar să auziţi mînia lui Dumnezeu. În clipa aceea deodată bărbatul cade jos în casă – că din cauza beţiei, i s-a rupt o arteră de la inima – şi începe a striga deznădăjduit: „Salvarea, salvarea, chemaţi salvarea să mă ducă la spital, că mor!”

Şi cum s-a uitat la apus şi la miazănoapte, a început a vedea cuptoarele iadului şi pe diavoli. De aceea striga: „Cuptorul… Cuptorul cu foc! Uite diavolii cum vin să mă ia…! Nu mă lăsaţi…! Nu mă lăsaţi, că mă trag în cuptoarele iadului…! Femeie, nu mă lăsa!” Şi m-a apucat de mînă şi aşa a murit…

Aţi văzut mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei care nu vor să se pocăiască? Căci iată ce spune în Psaltire: Moartea păcătosului este cumplită şi Cei ce urăsc pe dreptul, vor greşi! Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia care se roagă şi care ţin sfintele posturi. Postul lungeşte viaţa. Sfîntul Vasile cel Mare zice: „Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputînd să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului şi înfrînării pururea îi urmează sănătatea”.

Ai văzut pe Sfîntul Eftimie cel Mare? Treizeci de ani n-a gustat pîine şi mîncare făcută la foc; numai cu verdeţuri se hrănea şi a trăit peste o sută de ani. Ai văzut pe Sfîntul Leontie de Agra în Sfîntul Munte, că n-a băut nici vin, nici untdelemn; numai cu fructe şi cu rădăcini de pămînt trăia. Nu a mîncat toată viaţa lui mîncare fiartă la foc, sau pîine, sau vin. Numai cînd se împărtăşea, lua o linguriţă de vin. Aşa! Şi-a pus nădejdea numai în Dumnezeu.

Ce zice Mîntuitorul? Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul lui Dumnezeu. N-a pus nădejdea în hoitul acesta de trup, care ne duce în pămînt. Că dacă aici omul păcătos nu poate răbda o scînteie de foc, acolo în iad, unde ard cei ce nu se pocăiesc, cum va răbda în vecii vecilor? Atunci va vedea fiecare!

Părintele Cleopa