Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre Sfînta Tradiţie

noiembrie 12, 2008 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

48. Ce este Sfînta Tradiţie?

Sf. Tradiţie sau Sf. Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii şi din care o parte s-a fixat în scris mai tîrziu. Ca şi Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie cuprinde Descoperirea dumnezeiască trebuitoare mîntuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfînt, sau permanenta prezenţă a Duhului Sfînt în viaţa Bisericii.

49. Cînd a luat naştere Sf. Tradiţie? Înainte de Sf. Scriptură, odată cu aceasta sau după ea?

Sf. Tradiţie a luat naştere înainte de Sf. Scriptură. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile Descoperirii dumnezeieşti să fie date întîi prin viu grai, spre a fi uşor de înţelese şi primite. Dacă învăţătura dumnezeiască s-ar fi dat de le început în scris, credinţa nu s-ar fi răspîndit cu aceeaşi uşurinţă şi putere ca prin viu grai, cu care e înzestrat tot omul.
Credinţa se dovedeşte şi se întăreşte, la cei mai mulţi oameni, îndeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvîntul lui Hristos” (Rom. 10, 17).

50. Cum a luat naştere Sf. Scriptură?

La începutul Bisericii, învăţătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învăţătura şi predica vie. Prin predicile lor, Apostolii s-au făcut şi ei vestitorii ai adevărului. Ei puneau la temelia credinţei lor, şi a acelora pe care-i converteau, aceeaşi Evanghelie ieşită din plinătatea cunoaşterii vieţii dumnezeieşti petrecuseră împreună şi în care trăiau acum. Sf. Apostol Pavel arată că predica apostolilor este însuşi cuvîntul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli:
„Cum dar vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără de propovăduitori? Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?”¦ Deci, credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvîntul lui Hristos” (Rom. 10, 14- 17).
Însuşi Mîntuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: „Drept aceea, mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înşişi ne încredinţează în scrierile lor că ei n-au scris în cărţile lor decît o mică parte din cîte au primit de la Învăţătorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mîntuitorului, sfîrşeşte Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Acelaşi Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: „Multe avînd a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hîrtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1, 12). Mîntuitorul însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).

51. Ce este Tradiţia Apostolică?

Învăţătura încredinţată de Hristos, prin viu grai, Sfinţilor Apostoli poartă numele de Tradiţie Apostolică. Din această Tradiţie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Tradiţia bisericească.

52. Cum s-a dezvoltat Tradiţia bisericească?

Sfinţii Apostoli au primit învăţătura dumnezeiască de la Mîntuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli, care au dat-o primilor episcopi, iar aceştia, celor de după ei, pînă azi. Tradiţia, zice Sf. Irineu, a ajuns pînă la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micşorare. Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pămîntul, au fost încredinţate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce ţine Biserica Universală şi n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna păstrat, a fost dat prin autoritatea apostolică. Este deci o Tradiţie Apostolică şi este o Tradiţie bisericească, în strînsă legătură una cu alta, cea din urmă avîndu-şi obîrşia şi dreptarul în prima. Semnul adevăratei Tradiţii este neîntreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ţinut ce au găsit în Biserică. Ce au înălÈ›at de la înaintaşii lor, au învăţat şi ei pe alţii. Ce au primit de la părinţi, aceea au dat fiilor». De aceea trebuie crezut numai acel adevăr de credinţă care nu se depărtează cu nimic de Tradiţia Apostolică şi Bisericească.

53. Ce legatură este între Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie?

Sf. Scriptura e rodul lucrării Sfîntului Duh, crescut în pomul Tradiţiei. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părţi din toată învăÈ›ătura dată de Mîntuitorul prin viu grai, adică din Tradiţie. Astfel, între ele o legătură atît de strînsă, încît cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia şi al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele şi amîndouă alcătuiesc comoara unuia şi aceluiaşi aşezămînt dumnezeiesc şi omenesc: Biserica.
Sf. Tradiţie întregeşte Sf. Scriptură prin tîlcuirea adevărată. Numai tîlcuirea dată de Sf. Tradiţie este adevărată, adică profetică şi apostolică primită de Biserică, pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rînd, trezie să ne servim de Tradiţie, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învăţătura Mîntuitorului atît pe calea Sfintei Scripturi, cît şi pe calea Tradiţiei Apostolice. Cuvinte Sf. Apostol Pavel: „Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră” (II es. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le tîlcuieşte astfel: «De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţa, încît socotim la Bisericii vrednică de crezare. E tradiţia, nu cerceta mai mult».

54. Sf. Tradiţie aparţine credinciosului în parte, sau Bisericii întregi?

Ca viaţă în Duhul Sfînt, Sf. Tradiţie aparţine întregii Biserici. Credinciosul şi-o însuşeşte în măsura în care vieţuieşte în Biserică şi participă la viaţa Bisericii prin lucrarea Duhului Sfînt. Aşa ne-o spune Sf. Scriptură, aşa ne-o spun şi Sf. Părinţi. Sf. Apostol Pavel declară: „Au nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că sfînt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se află în Sf. Tradiţie. Sf. Irineu, la rîndu-i, ne învăţa: «Duhul este chezăÈ™ia nestricăciunii, întărirea credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul». Ereticii nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

55. Ce legatură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?

Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mîntuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei pînă la sfîrşitul veacurilor şi Duhul Sfînt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.

56. Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf.Tradiţie?

Biserica e păzitoarea, tîlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar ca e răspîndită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură.
Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvînt dintre Întîistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decît aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvînt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeÈ™te mai puţin nu o împuţinează».
Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflîndu-se pretutindeni, în viaţa şi lucrarea ei. Prin episcopii aÈ™ezaÈ›i de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă. Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, «avea Tradiţia în faţa ochilor”.
Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curînd de la Apostoli. Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli. Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.

57. Unde se află cuprinsă Sf. Tradiţie?

Desigur, că forma de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, Sfînta Tradiţie, sau Tradiţia apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuşi în timpul celor trei ani şi jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care ţin de constituţia teandrică a Bisericii, precum şi anumite orînduieli privind viaţa Bisericii şi viaţa membrilor ei.
Cărţile Noului Testament conţin şi constituie Tradiţia apostolică, dar nu o epuizează, căci multe altele a săvîrşit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfînt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1).
Într-un răstimp de opt veacuri, conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:
1. Simbolurile de credinţă (cel zis „apostolic” sau „roman”, folosit astăzi de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan „“ alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă şi, alternativ cu cel „roman”, în Biserica Romano-Catolică, şi uneori la protestanţi; şi cel „atanasian”, folosit în Biserica Anglicană);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade părţiculare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
5. DefiniÈ›iile dogmatice împotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
7. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi
8. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinÈ›a creştina apostolică.

58. Tradiţia e schimbătoare sau neschimbătoare?

Aluatul Împărăţiei lui Dumnezeu e amestecat cu frămîntătura omenească şi ce e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător şi trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămîne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte adăugire sau micşorare. Tradiţia, fiind curentul de viaţă al Bisericii, sta în strînsă legătură cu valorile si năzuinÈ›ele spre desăvîrşire ale credincioşilor.
Credinţa şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeieşti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvîrşirea sufletească a credincioşilor, aşa cum ne-o dovedeşte istoria Bisericii încă de la apariţia creştinismului. Prin urmare, „Tradiţia”, în înţelesul creştin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omeneşti, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvîrşire.

59. În ce înţeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiţii?

Progresul Sf. Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adîncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincenţiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămîn, totuşi, ceea ce erau… Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămîne aceeaşi». Prin dezvoltarea şi adîncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate de Biserica în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constată a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credinţă, propovăduite în Biserică spre mîntuirea noastră.

60. Ce condiţie se cere pentru ca un adevăr de credinţă să fie formulat în Dogmă?

Adevărul de credinţă trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

61. Cînd Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura adevărată de cea mincinoasă?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pînă astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenţie Sf. Scriptură si Sf. Tradiţie şi au scos din ele învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învăÈ›ături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc.
Cînd împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.

62. Care e datoria noastra principală faţă de Sf. Tradiţie?

Să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă:
«Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amîndouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvînt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cît de cît aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavînd mare importanţă, nu ne-am da seama că am pagubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrînge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintîi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci cînd ne rugăm? Ce sfînt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pîinii Euharistiei şi a Paharului binecuvîntării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca avînd mare putere pentru taină şi pe care le luam din învăţătura nescrisă. Noi binecuvîntăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvînt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cîte sunt în legătură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăÈ›aseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor?… La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor…».
Iar Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întîmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne spune ca în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mîntuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.».
Botezarea copiilor mici e o tradiţie apostolică. Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rîndul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

63. Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?

Iată cum lămureşte Vincenţiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toţi… Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea, vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe pămînt. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă». Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

64. Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a lungul Tradiţiei?

Biserica statorniceşte aceste adevăruri prin hotărîrile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi prin Cărţile simbolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat frămîntat de Tradiţie, zeci sau sute de ani, pînă în momentul cînd Biserica, prin împuterniciţii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfînt, adevărul din dezbateri, ca aurul în cuptor, si-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii pentru toţi credincioşii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii definiÈ›iile celor şapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi şi al hotărîrilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de credinţă sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită „Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi formulată definitiv la Sinodul de la Iasi (1642); „Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numeşte şi „Pavăza Ortodoxiei” şi care e tot una cu „Mărturisirea Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; „Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele.
Pentru importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romano-catolică, merită să fie trecută în rîndul Mărturisirilor de Credinţă şi „Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” de la 1848.

65. Ce este un sinod ecumenic?

Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici dreptcredincioase, pentru statornicirea, formularea şi întărirea învăţăturii şi regulilor de viaţă ale Bisericii.

66. Care este obîrşia ţinerii Sinoadelor ecumenice?

Obîrşia ţinerii Sinoadelor ecumenice se ridică pînă la Sf. Apostoli, care au ţinut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrînd sub pază şi împreună-lucrarea Sfîntului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărîri de credinţă şi de reguli de viaţă creştină cu putere şi obligaţie pentru toţi credincioşii, aşa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

67. Pe cine înfăţişau Sf. Apostoli adunaţi în Sinod?

Ei înfăţişau pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, aşa cum ni se spune în cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfăţişători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblăduirea Sf. Duh, cum ne adevereşte Sf. Scriptură: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici Îl cunoaşte pe El; voi Îl cunoaşteţi, căci cu voi petrece si în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

68. Cui a încredinţat Mîntuitorul conducerea Bisericii, după înălţarea Sa la cer?

După înălţarea Sa la cer, Mîntuitorul a încredinţat conducerea Bisericii Sale Sfinţilor Apostoli, aşa cum spune El însuşi: „Precum M-ai trimis pe Mine în Lume şi Eu i-am trimis pe ei în Lume” (Ioan 17, 18). „Şi apropiindu-se, Iisus le-a grăit lor zicînd: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt. Drept aceea mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîdu-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă; şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului” (Matei 28, 18-20). Cînd li Se arată, în ziua învierii, Mîntuitorul spune Apostolilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”; şi acestea zicînd, a suflat şi a zis lor: „Luaţi Duh Sfînt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta să cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

69. Ce fel de puteri a dat Mîntuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor în Biserică?

Mîntuitorul a dat Apostolilor, şi prin ei urmaşilor acestora, puterea de a învăţa, adică de a propovădui adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu, puterea de a sfinţi, adică de a împărtăşi credincioşilor harul lui Dumnezeu, şi puterea de a conduce, adică de a păstori, a povăţui şi a conduce pe creştini, aşa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28,18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

70. Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire şi conlucrare?

Fiecare Apostol deţinea şi folosea această putere asupra credincioşilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvîntului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalţi Apostoli „unirea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Cînd a fost vorba de o hotărîre de credinţă, asupra căreia se iviseră neînţelegeri între creştinii din Antiohia, atunci puterea de a învăţa nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înşişi Sf. Apostoli, deşi întăriţi cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuşi, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreuna-lucrare frăţească, cu ajutorul Sfîntului Duh.
Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-şi conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mîntuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

71. Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmaşi ai lor la conducerea Bisericii văzute?

Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmaşi la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtăşindu-le harul Sfîntului Duh prin punerea mîinilor, adică prin hirotonie. Despre această ne încredinţează atît Sf. Scriptură, cît şi Sf. Tradiţie.
Sf. Apostol Pavel, aşezînd ca episcopi pe Tit în Creta şi pe Timotei în Efes, le dă învăţături şi sfaturi cum să-şi conducă credincioşii. El scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mîinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea. Căci făcînd aceasta, şi pe tine te vei mîntui, si pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoţilor spune aceluiaşi Timotei: „Mîinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22).
Mîntuitorul a încredinţat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăşi puterea Duhului Sfînt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceştia au încredinţat-o episcopilor, împărtăşindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniţi după rînduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapădă de episcopii legitimi, se leapadă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseşi cuvintele Mîntuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu şi Sf. Ciprian susţin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi şi că nu există Biserică fără episcopi, preoţi şi diaconi.

72. Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinţii Apostoli?

După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredinÈ›aÈ›i spre păstorire, păstrînd cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalţi episcopi. Cînd însă se iveşte nevoia de a tîlcui sau a limpezi un adevăr de credinţă, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, aşa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor şapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învăţături noi de credinţă?

Sinodul ecumenic nu face decît să lămurească şi să statornicească cînd nevoia o cere – un adevăr descoperit de Domnul şi care se găseşte nedezvoltat în Sf. Scriptură sau în Sf. Tradiţie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viaţă pentru întreaga Biserică.

74. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o învăţătură de credinţă statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aibă putere obligatorie pentru toţi creştinii?

Aceste condiţii sunt:
1. Ca acea învăţătură de credinţă să fie cuprinsă mai mult sau mai puţin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
2. Ca lămurirea şi statornicirea învăţăturii să se facă de către un Sinod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfînt şi reprezintă cu adevărat Biserica.
Cea mai desăvîrşită statornicire sau formulare scurtă a credinţei creştine este Simbol de credinţă.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.