Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre Sfanta Scriptura

noiembrie 7, 2008 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

28. Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie.

29. Ce este Sfînta Scriptură?

Sfînta Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfînt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) pînă la autorul Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină si mîntuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un odor de mare pret şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe învăţătura cea dumnezeiască.

30. De ce Sfînta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

Cuvîntul „Biblie” este de obîrşie grecească şi înseamnă „cărţi” sau „carte”. „Cărţile” sau „cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atît pentru ca Sfînta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cît şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfînta Tradiţie.
Acest cuvînt, Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atît de creştini cît şi de necreştini, înfăţişează deci Sfînta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.

31. Prin ce se deosebeşte Sfînta Scriptură de celelalte cărţi?

1) Sfînta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mîntuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mîntuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfînt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfîntul Atanasie cel Mare, acea vestire îndoită despre Mîntuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvîntul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă, luînd trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată» cum Însuşi Domnul a spus: „Cercetaţi Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Ea ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine, în înţelesul cel mai deplin al acestui cuvînt.
Sfînta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfînt n-a înşelat pe slujitorii Săi, proorocii20. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborît de sus asupra oamenilor sfinţi.
2) Sfînta Scriptură are o unitate desăvîrşita. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfîntul Duh, Sfînta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află într-însă. Sfînta Scriptură nu se contrazice, cum se contrazic învăţătorii şi scrierile păgîne. Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu.
3) Sfînta Scriptură are o putere covîrşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfîntul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: „Cvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tîişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi mîduvă, şi este judecător cugetelor şi gîndurilor inimii)” (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tîlcuitor al Sf. Scripturi, se pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai sfînt ca acest cuvînt (al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mîncări, ce feluri de miere sunt mai dulci decît cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decît pătrunderea în locurile Sale ascunse, decît privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpînului tău…, decît ca aceste cuvinte ale Stapînului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor, beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase…, fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pîinile Sf. Treimi şi a merge pe valurile vieţii, avînd pe Domnul calauza».

32. Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mîntuirii?

Sf. Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mîntuirii, atît pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cît şi pentru că, atunci cînd a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în aceasta privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decît aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sînul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după Hristos. Biserica este autoritatea hotărîtoare în această privinţă, cum şi în tîlcuirea textului biblic. Ea „este stîlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), ea ţine «canonul neclintit al adevărului». În ea lucrează Duhul Sfînt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mîntuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul».
Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mîntuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfînta Tradiţie.

33. Ce înţelegem prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi?

Prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfînte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvîntul „Canon” n-a avut acest înteles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „Si cîţi vor umbla dup dreptarul acesta, pace si milă asupra lor şi asupra Israeelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane”, cu înteles de „rînduială”, hotărîrile privitoare la disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rînduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sf. Scripturi cuprinzînd „canonul” adică regula de credinţă şi de viaţă au fost numite „canoane” cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rînduieli. Cuvîntul „canon” are acest înţeles atît la vechii iudei, cît şi la primii creştini.
Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

34. Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sf. Scripturi în canonul biblic?

Cu condiţia: 1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; si
2) ca învatatura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfînt în Bisericile Apostolice.

35. Care sunt cărţile Vechiului Testament?

Cărţile care intră în cananul Vechiului Testament sunt:

1. Facerea
2. Ieşirea
3. Leviticul
4. Numerii
5. Deuteronomul (a doua lege)
6. Cartea lui Iosua Navi
7. Cartea Judecătorilor
8. Cartea Rut
9. Cartea întîi a Regilor (sau întîia a lui Samuil)
10. Cartea a doua a Regilor (sau a doua a lui Samuil)
11. Cartea a treia a Regilor (sau intîia e Regilor)
12. Cartea a patra a Regilor (sau a doua a Regilor)
13. Cartea întîia Paralipomena (a Cronicilor)
14. Cartea a doua Paralipomena (a Cronicilor)
15. Cartea întîi a lui Ezdra
16. Carlea lui Neemia (e doua Ezdra)
17. Cartea Esterei
18. Certea lui Iov
19. Psalmii
20. Pildele lui Soloman
21. Ecclesiastul
22. Cîntarea Cîntărilor
23. Isaia
24. Ieremia
25. Plîngerile lui Ieremia
26. lezechiel
27. Daniel
28. Osea
29. Amos
30. Miheia
31. Ioil
32. Avdie
33. Iona
34. Neum
35. Avacum
36. Sofonie
37. Agheu
38. Zaharia
39. Maleahi

36. În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în Sf. Scriptură a Vechiului Testament?

În afară de cele 39 de cărţi canonice, Sf. Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rîndul cărţilor canonice, dar pe care Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte pe unele din ele chiar la sfîntele slujbe.
Acestea sunt:

1. Cartea lui Tobit
2. Cartea Iuditei
3. Cartea lui Baruh
9. Epistola lui Ieremia
5. Cîntarea celor trei tineri
6. Cartea a treia a lui Ezdra
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon
8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul Iui Sirah (Ecclesiesticul)
9. Istoria Susanei
10. Istoria omorîrii balaurului şi a sfărîmării lui Bel
11. Cartea întîi a Macabeilor
12. Cartea a daua a Macabeilor
13. Cartea a treia a Macabeilor
14. Rugăciunea Regelui Manase

Dintre toate acestea, sunt suplimentare sau adaosuri la cărţile canonice: Cîntarea celor trei (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfîrşitul cărţii a doua Paralipomena sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei şi Istoria idolului Bel şi a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes şi Rugăciunea 1ui Mardoheu şi a Esterei.

37. Ce cuprinde canonul căilor Noului Testament?

Canonul Noului Testament cuprinde 27 de cărţi şi anume:

1. Sf. Evanghelie după Matei
2. Sf. Evanghelie după Marcu
3. Sf. Evanghelie după Luca
4. Sf. Evanghelie după Ioan
5. Faptele Sfinţilor Apostoli
6. Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani
7. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
8. Epistola a II-a Sf. Apostol Pavel către Corinteni
9. Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni
10. Epistola Sf. Apostol Pavel către Efeseni
11. Epistola Sf. Aposlol Pavel către Filipeni
12. Epistola Sf. Apostol Pavel către Coloseni
13. Epistola I a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
14. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Tesaloniceni
15. Epistola I a Sf. Aposlol Pavel către Timotei
16. Epistola a II-a a Sf. Apostol Pavel către Timotei
17. Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit
18. Epistola Sf. Apostol Pavel către Filimon
19. Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei
20. Epistola Sobornireasce a Sf. Apostol Iacob
21. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Petru
22. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Petru
23. Epistola I Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
24. Epistola a II-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
25. Epistola a III-a Sobornicească a Sf. Apostol Ioan
26. Epistola Sobornicească a Sf. Apostol Iuda
27. Apocalipsa Sf. loan Teologul

38. Cînd au fost scrise cărţile Vechiului şi Noului Testament?

Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Hristos, într-un răstimp de peste o mie de ani (1400-400). Cărţile Noului Testament au fost scrise în veacul I, cele mai multe înainte de anul 70. Numai cărţile Sf. Ioan Evanghelistul şi Teologul au fost scrise între această dată şi sfîrşitul veacului I.

39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?

În vorbirea obişnuită cuvîntul „Testament” înseamnă hotarîrile luate de cineva în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf. Părinţi au învăţat că cele două Testamente – cel Vechi şi cel Nou „“ arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai impărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El.
Cînd e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvîntul „Testament” mai are şi înteles de „legămînt”. El e „Legămîntul” dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămînţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legămînt, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legămînt vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28).
Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legămîntul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legămînt, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvîrşirea în El.
Scrierile sfînte, date după Hristos, formează Legătmîntul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legatură facută la Cina cea de Taina între Dumnezeu şi oameni, „legea cea nouă”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28).
Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfă Mîntuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferităî spre răscumpărarea greşelilor de sub întîiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere cîtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintîi n-a fost sfinţit fără sînge” (Evr. 9, 15-18).

40. Ce înseamnă „Evanghelie”?

„Evanghelie” înseamnă „veste bună”. Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care mîngîie sufletele: venirea Mîntuitorului, profeţită de Vechiul Testament, apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere, înălţarea la cer, „“ toate avînd loc pentru mîntuirea lumii.

41. Ce înseamnă „Apostol”?

Cuvîntul „Apostol” înseamnă „trimis”. El priveşte în primul rînd pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6, 14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădărea şi moartea Mîntuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). „Apostol”, în înţelesul plin al cuvîntului, este şi Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli” sunt şi cei şaptezeci(şi doi), a cărăr misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de darurile duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor Apostoli29 şi, în înţeles mai larg, mulţi din cei care, mai tîrziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgîne.

42. Avem dovezi din Sf. Scriptură despre insuflarea dumnezeiască a cărtilor Vechiului şi Noului Testament?

Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament cuvîntul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; I Ioan 5, 20).
Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1, 17).
Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învaţă ca „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rîndu-i, că „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţ fiind de Duhul Sfînt” (II Petru 1, 21).
Insuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mîntuitorul cînd zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin zic vouă: Înainte de a trece cerul şi Pîmîntul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece pînă ce vor fi toate” (Matei 5, 18).
Carţile Noului Testament s-au scris sub inspiraţia Duhului Sfînt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după înviere, Mîntuitorul le spune: „Luaţi, Duh Sfînt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli, El le porunceşte: „Mergînd, învăţaţi, toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); „Dar Mîngîietorul, Duhul Sfînt, pe Care Îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).

43. Avem şi alte dovezi despre insuflarea Sf. Scripturi?

Avem dovezile păstrate de Sf. Tradiţie. În adevăr, mulţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti dau mărturie despre insuflarea Sf. Scripturi. Astfel, Sf. Irineu spune că Scriptura e desăvîrşită fiindcă e insuflată de Cuvîntul şi de Duhul lui Dumnezeu. Gura Domnului, Duhul Sfînt, a rostit cuprinsul Sf. Scripturi, declara Clement Alexandrinul.

44. Ce este insuflarea dumnezeiască?

Insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască este acea înrîurire specială a lui Dumnezeu asupra autorului sfînt prin care: 1) mintea lui se luminează în mod excepţional prin lucrarea Duhului Sfînt, primind o putere de pătrundere în tainele adevărurilor dumnezeieşti şi căreia i se comunică în parte şi adevăruri noi, la care n-ar fi putut ajunge niciodată cu puterile proprii, iar voia să se întăreşte pentru a se hotărî şi persista în cele bune; 2) aghiograful este îndemnat să scrie ceea ce ştie şi ceea ce i se va comunica, ca de sus; şi 3) aghiograful este ajutat să nu cadă în vreo greşeală. Atenagora spune că Duhul Sfînt se serveşte de gura Proorocilor ca de un organ, aşa cum flautistul sufla într-un flaut32. Sf. Ipolit lămureşte că Proorocii vorbeau numai puşi în mişcare de Cuvîntul (Logosul), Care se unea cu ei şi Care, asemenea obiectului cu care se atinge chitara, îi facea să vestească lucrurile voite de Dumnezeu. Insuflarea ne-o arată limpede Teofil al Antiohiei, în lămurirea pe care o dă în această privinţă: «Profeţii care istorisesc facerea lumii n-au fost de faţă atunci, dar era de faţă Înţelepciunea lui Dumnezeu, cea care era în El, şi Cuvîntul cel Sfînt al Său, Care este totdeauna împreună cu El. Acest Cuvînt, fiind Duhul lui Dumnezeu, Începutul, Înţelepciunea şi Puterea Celui Prea Înalt, S-a coborît asupra Profeţilor şi, prin ei, a vorbit despre facerea lumii şi despre toate celelalte.
Cuvîntul lui Dumnezeu S-a folosit de Moise ca de un organ34. În marea Sa inţelepciune, Dumnezeu vorbeşte prin oameni, asemenea oamenilor35, spre a se face înteles.

45. Sf. Scriptură poate fi înţeleasă uşor?

Nu. Întelegerea Sfintei Scripturi nu este la îndemîna fiecăruia dintre noi, oamenii, fiindcă adevărurile pe care ea ni le prezintă sunt mai presus de mintea noastră omenească, sunt adevăruri dumnezeieşti care se adresează celor credincioşi şi cu viaţă duhovnicească. De altfel, ea însăşi mîrturiseşte că tîlcuirea ei nu e lucru uşor. La întrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorociia lui Isaia, dacă înţelege ce citeşte, cel întrebat răspunde: „Cum aş putea, de nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Sf. Apostol Petru scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118 sunt nu numai o laudă sinceră a Legii Domnului, ci şi o rugăciune neîntreruptă pentru dobîndirea adevăratei ei înţelegeri.
Sf. Părinţi şi Scriitori bisericeşti au arătat, în repetate rînduri, greutăţile întîmpinate pentru înţelegerea. Sf. Scripturi. Origen spune că înţelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători în lucrurile dumnezeieşti, sau care sunt necredincioşi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindcă înţelesul Scripturii e un lucru supraomenesc36. Puţinătatea înţelegerii noastre nu poate pătrunde strălucirea dogmelor.
Aceasta e una din cauzele principale ale căderii în erezie38. Fericitul Augustin ne recomandă ca părţile neînţelese din Scriptură să le apropiem de altele, care sunt clare, spre a le pătrunde unele prin altele39. Sf. Ioan Damaschin ne îndeamnă ca: «dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ce citim, să nu ne trîndăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: „Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă pe bătrîni şi-ţi vor spune” (Deut. 32, 7). Cunoştinţa nu este a tuturor».

46. Cum trebuie interpretată sau înţeleasă Sf. Scriptură?

Sf. Scriptură cuprinde trei înţelesuri:
1. Înţelesul după literă, obştesc, sau, istoric;
2. Înţelesul mai înaintat sau sufletesc;
3. Înţelesul duhovnicesc.
Origen, care e izvoditorul acestor trei trepte ale tălmăcirii Sf. Sripturi, susţine că înţelesul cărţilor insuflate se împarte după cele trei feluri de credincioşi aflători în Biserică: cei simpli, cei înaintaţi şi cei desăvîrşiţi. «Cei simpli să-şi întărească (sufletul) ca din trupul Scripturii (numim acest înteles după literă, obştesc şi istoric); dacă însă unii au început să înainteze ceva şi pot să privească un lucru mai pe larg, să-şi întărescă (sufletul) ca din sufletul Scripturii; iar cei care sunt desăvîrşiţi şi asemenea acelora despre care Apostolul zice: „Iar înţelepciunea o propovăduim la cei desăvîrşiţi; dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpînitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dummezeu ascunsă, pe care Dumnezeu a rînduit-o mai înainte de veci spre slava noastră” (I Cor. 2, 6- 7), aceia să se întărească din însăşi legea duhovnicească, care cuprinde umbra bunurilor viitoare». Acelaşi Origen declară că înţelesul duhovnicesc este cel mai înalt şi trebuie pus înaintea celui material sau istoric41. Tîlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi e însă aceea care ţine seama de toate cele trei înţelesuri şi le foloseşte potrivit cu ideile, persoanele şi faptele biblice, cum au făcut cei mai mulţi din Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan Gura de Aur zice: «Să nu citiţi literele în chip simplu, ci să cercetaţi ideile. Dacă cineva se opreşte numai asupra cuvintelor şi nu cercetează nimic mai mult decît cele scrise, multe greşeli va săvîrşi».

47. Ce se cere pentru tîlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi?

Tîlcuirea dreaptă a Sf. Scripturi cere:
1. O viaţă curată şi înflorită de virtuţi;
2. Cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii
dumnezeieşti;
3. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sf. Tradiţii.
În privinţa curăţiei vieţii, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: «Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşază în ei, de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglinda curată şi străvezie».Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătată în Sf. Scriptură.
Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sf. Scriptură, cum observă Mîntuitorul însuşi: „De va voi cineva să facă voia Lui (Dumnezeu,), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi” (Ioan 7, 17).
Se cuvine să citim Sf. Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu, cerîndu-I mai înainte ajutorul ca s-o înţelegem şi avînd dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci cînd, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să rugăm pe preot să ne tîlcuiească acele învăţături.
Cunoaşterea adîncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tîlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinică şi adîncă înţelegere a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strînse cu Sf. Tradiţie, duse la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de Însuşi Mîntuitorul, cînd zice: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.