Combaterea celor trei obiecţiuni neoprotestante împotriva cultului Maicii Domnului

septembrie 12, 2008 Categoria: Articole, Religii si secte

Potrivit învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe Maica Domnului este „Născătoare de Dumnezeu» (Teotokos) şi «pururea Fecioară» – (aeipartenia). Ei i se cuvine supravenerare (hyperdulia) pentru că Ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu mai presus de fire şi de înţelegerea omenească. Învăţătura despre vrednicia Maicii lui Dumnezeu de a fi numită «Născătoare de Dumnezeu» şi «Pururea Fecioară» a fost formulată în anul 431 la sinodul III ecumenic^* din Efes şi a fost întărită definitiv la sinodul VII ecumenic (Niceea 787) cînd s-a hotărît că Ei i se cuvine preacinstire.

Neoprotestanţii (baptiştii, iehoviştii, adventişii etc.) nu ţin cont de istoria Bisericii Universale şi nici de învăţăturile ei formulate de-a lungul primelor secole ale creştinismului, şi în cazul învăţăturii despre Maica Domnului ei neagă vrednicia Ei de a fi preacinstită.

Obiecţiunile sectare împotriva Maicii Domnului şi a cultului Ei sunt acestea: 1) Maica Domnului a fost o simplă «femeie», întrucît 2) a avut şi alţi copii de la Iosif. 3) Ea nu poate mijloci pentru oameni pentru că există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: «omul Iisus Hristos» I Timotei 2, 5.¹

Să vedem acum care este răspunsul Bisericii Ortodoxe la aceste obiecţiuni.

1) Prima obiecţiune neoprotestantă împotriva preacinstirii Maicii Domnului: „Maica Domnului este o simplă «femeie» este argmentată de aceşti rătăciţi pe faptul că Însuşi Mîntuitorul, zic ei, i s-a adresat de mai multe ori Fecioarei Maria numind-o «femeie» (Ioan, 2, 4; Ioan 19, 26).² Şi Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre naşterea Mîntuitorului dintr-o simplă «femeie» (Gal., 4, 4).³ Deci, spun ei, atît Mîntuitorul cît şi Sfîntul Apostol Pavel nu i-au acordat Sfintei Fecioare o cinste deosebită de care s-a învrednicit ca Născătoare de Dumnezeu, ci adresîndu-i-se cu cuvîntul «femeie», ar fi considerat-o drept o femeie obişnuită care a fost căsătorită şi avut şi alţi copii.

Răspuns: Peste tot în Sfînta Scriptură, ca şi în textele menţionate, cuvintele de «bărbat» şi «femeie» sunt în general folosite pentru a marca deosebirea de gen, indiferent de starea civilă sau socială (Matei, 26, 7; Fapte, l, 10″”11; Fapte 5,35).⁴ Sfinţii Îngeri i se adresează Mariei Magdalena venită la mormîntul Domnului după Înviere cu cuvîntul «femeie» (Ioan, 20, 12″”13);⁵ la Înălţarea la cer a Mîntuitorului Sfinţii Îngeri i se adresează Sfinţilor Apostoli cu expresia «bărbaţi galileieni» (Fapte l, 10″”11).⁶

Acest mod de adresare specific acelor timpuri este folosit şi de Sfîntul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 14, 22),⁷ şi de Gamaliel în sinedriu (Fapte, 5, 34″”35).⁸ Deci termenii de «femeie» şi «bărbat» sunt folosiţi ca apelative şi mod de adresare, şi nu de dispreţ, cum afirmă unii.

2) „Maica Domnului, spun sectarii, a avut şi alţi copii de la Iosif”. La Matei 1, 24 se spune: „Şi n-a cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut pe Fiul său Cel Întîi Născut şi a chemat numele lui Iisus”, iar la Matei 13, 55: „Oare nu este acesta fiul tîmplarului?”¦ Şi surorile Lui oare nu sunt toate la noi?”.

Răspuns: Expresia „pînă ce” (eos în greacă) de la Matei 1, 24 nu determină nimic cu privire la ceea ce se va întîmpla după aceea, ci numai un punct fix după care nu ne interesează nimic.

De exemplu, citatul din Ps. 109, 1: „Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi de-a dreapta Mea pînă ce voi pune pe vrăjmaşii mei aşternut picioarelor Tale”, nu vrea să spună că după ce îi va aşterne pe vrăjmaşi, Domnul nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui. Evident că realitatea dinainte rămîne neschimbată. Vezi şi textul de la Facere 8,7: „Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pămînt. Acesta, zburînd, nu s-a mai întors pînă ce a secat apa de pe pămînt”, şi de la II Regi 6, 23: „Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii pînă ce a murit”.

Aşadar Maica Domnului este Fecioară înainte de a-L naşte pe Mîntuitorul (Isaia 7, 14),⁹ în timpul naşterii (Isaia 66, 7)¹⁰ şi după naştere (Iezechiel 44, 1-3),¹¹ într-un cuvînt este pururi-fecioară, aşa cum învaţă sinodul VII ecumenic. Apoi în modul de vorbire curent al evreilor din Vechiul Testament „întîiul născut” era folosit la modul propriu, indiferent dacă urmau sau nu copii. De altfel, Mîntuitorul este numit în alt loc şi „Unul Născut”.

Iar despre „fraţii şi surorile Domnului” de la Matei 13, 55 arătăm că la vechii evrei, ca şi în general la toţi orientalii, la unii şi astăzi, cuvintele „frate” şi „soră” se dau şi rudeniilor apropiate, de ex.: veri sau nepoţi. Astfel, ştim că Avraam îl numea pe nepotul său Lot, „frate”. Aşa-zişii „fraţi” ai Domnului sau „fraţii lui Iisus”: Iacob, Iosif, Simon, Iuda şi aşa-zisele „surori” (conform textului de la Matei 13, 55-56; Marcu 6,3; Luca 4, 23; Ioan 2, 12; Ioan 6, 42; Ioan 7, 3-5; Fapte 1, 14)¹² nu sunt decît rudele, verii şi verişoarele Lui.

Aceştia sunt copii Mariei lui Cleopa, numită „sora” Maicii Domnului (Ioan 19, 25).¹³ Doar Sfîntul Evanghelist Ioan precizează calitatea de soră („sora Mamei Lui”), precum şi cea de soţie a lui Cleopa. La rîndul lor, şi Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu arată că acei „fraţi” ai Domnului sunt copii Mariei şi ai lui Cleopa, dintre care amintesc de doi: Iacob şi Iosif. Deci, această Marie, soţia lui Cleopa „“ şi nu Maica Domnului „“ era mama adevărată a celor numiţi „fraţii lui Iisus”.

Ei sunt de fapt veri de-al doilea, veri secundari, pentru că însăşi mama lor, Maria lui Cleopa, deşi este numită „sora Maicii Domnului” era în realitate verişoara ei primară, întrucît se ştie că Maica Domnului a fost singurul copil al părinţilor ei, Ioachim şi Ana. Specialiştii spun că din cauza sărăciei vocabularului ebraic prin cuvîntul „ah” – „frate” (în greacă „adelfos”) se înţelegeau mai multe grade de rudenie: fraţi de sînge, fraţi vitregi, veri primari sau secundari, unchi, nepoţi şi chiar cumnaţi (Facere 11, 31; Facere 12, 5; Facere 13, 8).¹⁴

Aşa trebuie deci înţeleasă expresia „fraţii Domnului” şi nu altfel pentru că dacă ar fi avut fraţi Mîntuitorul n-ar fi încredinţat-o pe Mama Lui ucenicului Ioan înainte de a muri pe cruce (Ioan 19, 26-27).

3). Maica Domnului nu poate să mijlocească pentru oameni, pentru că singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este Iisus Hristos (I Timotei 2, 4-6).

Răspuns: În textul de la Timotei 2, 2-4 se vorbeşte despre jertfa obiectivă sau generală a lui Hristos pentru toţi oamenii. Mijlocirea lui Hristos pentru mîntuirea noastră este alta decît cea a Născătoarei de Dumnezeu. Ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu mai întîi prin viaţa ei curată, prin suferinţa produsă de sabia păcatelor omeneşti în sufletul ei (Luca 2, 35),¹⁵ iar după mutarea Ei la cer prin rugăciune (Ioan 19, 26; Psalm 44, 5-11),¹⁶ iar Hristos prin propria jertfa Sa pe cruce (Ioan 3, 14-15; Evrei 9, 5- 12).¹⁷

Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii Maicii Domnului pe lingă Fiul ei, Iisus Hristos, sunt confirmate de cele ce au avut loc la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3-10), unde Mîntuitorul, a ascultat şi a împlinit ruga Maicii Sale, săvîrşind aici prima minune. Rolul de mijlocitoare al Sfintei Fecioare se face evident şi din mărturisirea pe care o face la Buna-Vestire, că „de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca l, 48); căci aşa după cum prin întruparea şi naşterea Mîntuitorului Ea a devenit Maică a Domnului, tot aşa a devenit Maică a tuturor drept-credincioşilor creştini născuţi prin apa Botezului pentru Împărăţia Cerurilor, fiind şi mijlocitoarea lor înaintea lui Iisus Hristos „“ Judecătorul cel Drept şi Nemitarnic.

Note:

 Cuvîntul „sinod” (- sinodalitate) vine de la grecescul „sinodos”. Traducerea latină a cuvîntului „sinod” este „concilium”. Sinodul este adunarea episcopilor unei Biserici locale (sinod local), sau a episcopilor Bisericii Universale (sinod ecumenic) care are autoritatea de a lua decizii cu privire la învăţătura, morala, disciplina şi misiunea Bisericii” (Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Edit. I.B.M.B.O.R., 1994, p. 352).

În general vorbind, primul sinod din istoria Bisericii Creştin-Ortodoxe a avut loc în anul 49-50 la Ierusalim, fiind numit „sinodul apostolic” (Fapte 15) întrucît la acest sinod au participat toţi apostolii prezenţi la Cincizecime (Fapte 2). În urma unor dezbateri la care ia cuvîntul Sf. Petru, arătînd cazul botezului lui Corneliu, Sfîntul Pavel şi Sf. Iacob, ruda Domnului şi preşedintele sinodului, se hotărăşte ca noii creştini să fie scutiţi de ritualul legii iudaice.

Ei trebuiau să păzească următoarele norme: 1) să nu mai jertfească la idoli; 2) să se ferească de desfrînare, care era uneori unită cu cultul unr zei; 3) de mîncarea sîngelui „“ în care se socotea că este viaţă; şi 4) mîncarea cărnii animalelor sugrumate. Într-un cuvînt la acest sinod a fost hotărîtă primirea păgînilor în creştinism fără ritualul iudaic de tăiere împrejur cu toate celelalte rînduieli ale tradiţiei iudaice.

1 „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus,”I Timotei 2, 5

2 „A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.” (Ioan, 2, 4).

„Deci Iisus, văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26).
3 „Iar cînd a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobîndim înfierea.” Gal., 4, 4-5.

4 Matei, 26, 7: „S-a apropiat de El o femeie, avînd un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe cînd şedea la masă”. Fapte, l, 10″”11: „Şi privind ei, pe cînd El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lîngă ei, îmbrăcaţi în haine albe”; Fapte 5,35: „Şi a zis către ei: Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni.”

5 „Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezînd, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan, 20, 12″”13).

6 Fapte, l, 10″”11: „Şi privind ei, pe cînd El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lîngă ei, îmbrăcaţi în haine albe”.

7 „Şi stînd Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi,” (Fapte 2, 14, 22).

8 „Şi ridicîndu-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puţin, Şi a zis către ei: Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni.” (Fapte, 5, 34″”35).

9 „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14).

10 „Înainte de a se zvîrcoli în dureri de naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu” (Isaia 66, 7).

11 „Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. Cit priveşte pe rege, el se va aşeza acolo, ca să mănînce pîine înaintea Domnului; pe calea porţii va intra şi pe aceeaşi cale va ieşi” (Iezechiel 44, 1-3).

12 „Şi stăteau, lîngă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 25-26). „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii (verii) Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile (verişoarele) Lui au nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?” (Matei 13, 55-56).

13 „Şi stăteau, lîngă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus, văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 25-26).

14 „Şi a luat Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său, şi pe Sarai, nora sa, şi femeia lui Avram, fiul său, şi a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să meargă pînă în ţara Canaanului; dar au mers pînă la Haran şi s-au aşezat acolo” (Facere 11, 31).
„Şi a luat Avram pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toii oamenii, pe care-i aveau în Haran, şi au ieşit, ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan” (Facere 12, 5).
„Atunci a zis Avram către Lot: „Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi.” (Facere 13, 8).

15 „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi.” (Luca 2, 35).

16 „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, felei Tale se vor ruga mai-marii poporului. Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată.
Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie. Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie. Aduce-se-vor în palatul Împăratului. În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii; pune-i-vei pe ei căpetenii peste tot pămîntul. Pomeni-vor numele tău în tot neamul; Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului.” (Psalm 44, 5-11).

17 „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15); „Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvîrşit, nu făcut de mînă, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său, şi a dobîndit o veşnică răscumpărare” (Evrei 9, 5- 12).

Teodor Arctos

/eph.md/