Cunoasterea Lui Dumnezeu prin asemanarea cu Hristos in atot-omenirea Sa

iulie 14, 2008 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Sofronie Saharov

Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mîntuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rînduială: Tînărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfîntului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sînt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pămînteşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfînt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvîntării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sînt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sînt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pîntecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se preda în şcolile de theologie? – Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în mănăstire…

Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvîntul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvîntare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămîne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: Care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică.

Pentru ce ne este atît de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s”™a dat un privilegiu mai mare decît au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: Omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfîntul Munte, şi dintru bun început s”™a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea – atît este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu. Vedenia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul nostru şi dupră asemănare. Astfel chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „după asemănare”? – „După asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în parte, sau o asemănare adîncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „după asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?

Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? – Făcîndu-ne asemănători pînă la identitate cu Dumnezeu, dobîndim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu – este însuşi Dumnezeu. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s”™a descoperit lui Moisi ca EU SÂNT CEL CE SÂNT. În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de Dumnezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpînitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai nainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, cînd a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.

Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfînt şi Fără de început este nemăsurat de mare, pînă şi pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanţele lui atît de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr”™o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sînt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.” Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început, şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, şi am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricîte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfîrşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că sîntem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru – către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? – Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvîrşi păcatul. Printr’o astfel de străduinţă ascetică – „a nu săvîrşi păcatul” – ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită – la Siluan? Pentru că el a dobîndit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într”™o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfînt ca şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat? – Este nevoie să ne ferim de tot gîndul negativ faţă aproapele în cercul restrîns al frăţiei mănăstireşti… Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele cîteva miliarde de oameni ai Pămîntului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? – A-i purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfîrşitul este atunci cînd conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog”: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvîntului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! – Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam”: Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfînt.” În toată clipa întîlnind neajunsurile omului, el gîndea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.” Şi de fiecare dată cînd se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări – de orice ar fi fost, totdeauna gîndea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfînt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfînt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că pînă şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adînci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Iar conflictele sînt de negîndit în Fiinţa Dumnezeiască.

Şi deci cînd vă vom părăsi, rogu-vă, mîntuiţi-vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într’o zi m-am întîlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decît sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? – Am dobîndit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v”™am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfîrşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mîntuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gîndiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întîmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decît pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,” şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urît fără pricină, aşa şi voi veţi fi urîţi pentru Numele meu.” Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădăcineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oamenilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului Evreu – purtătorul primelor principii ale Descoperirii.

Rugăciunea cît se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sînt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mîntuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Cînd începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atît de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcîndva voiu spune cîteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…”

Astfel, „Our Father…” is our true patrology.

Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din „Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004