UNICEF, pe copiii nenascuti cine ii salveaza de chiureta?!

May 15, 2008 Categoria: Articole, Biserica si societate, Familia, Morala, Avort, EUtopia

Sâmbătă seara, pe 10 mai, într-un cadru festiv, strălucitor, Televiziunea publică a desfăşurat sub egida UNICEF o campanie de 4 ore pentru strângerea fondurilor necesare modernizării a 25 de maternităţi româneşti, care vor deveni „spital – prieten al copilului”.
Minunată iniţiativă, lăudabilă intenţie, importante sume.

Probabil toată ţara (şi eu, desigur), de la preşedinte până la ultimul pensionar (adică acela cu cea mai amărâtă pensie) şi până la cel mai mititel telespectator (care şi-a donat „uriaşa” alocaţie) – cu toţii am fost mişcaţi de mesajul campaniei: „copiii noştri au dreptul la condiţii mai bune în maternităţi şi la hrană naturală – alăptarea la sân, încă din prima zi de viaţă”. Toată floarea vieţii publice româneşti, şi nu numai, a defilat solidar întru atingerea scopului acestei acţiuni, fericită şi emoţionată că poate pune umărul la schimbarea situaţiei dezastruoase din maternităţile noastre. Pe ecran alternau imaginile dureroase ale unor copii mutilaţi de foamete şi războaie – cu momentele artistice în care copiii noştri, sănătoşi şi fericiţi, dansau şi cântau pentru că, nu-i aşa?, trebuie să recunoaştem că în România e mult, mult mai bine… Gazda emisiunii ne-a îndemnat serios să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce avem. Ce bine că nu suntem ca negresele alea din Niger – câtă ignoranţă e acolo, habar nu au de contraceptive, fac copii cu nemiluita!

Chiar mă întreb şi eu, o mămică fericită din România, când se va deştepta lumea asta?!

„Uite, la noi, e foarte bine: poţi să te îndopi cu pilule până la menopauză (chiar dacă ele sunt, de fapt, avortive), poţi să-ţi bagi în tine un sterilet (care te va bombarda sistematic cu hormoni) şi, dragă, e foarte simplu: dacă rămâi grea – faci avort – ce atâta discuţie?! Doamne, bine că nu m-am născut în Niger. Acolo fiecare femeie naşte cam şapte copii – groaznic!; în viaţa lor nu au auzit de avort prin aspirare sau chiuretare, nici de avort prin injectarea copilului cu clorură de potasiu, de pildă; ce să mai spun de experienţe cu embrioni, reducţie fetală etc. – astea-s lucruri din altă galaxie… Cred că aş înnebuni să-mi ştiu copilul bolnav sau malformat, chinuindu-se toată viaţa, chinuindu-ne şi pe noi, părinţii; n-aş suporta aşa ceva, sunt prea miloasă şi sensibilă – aleg avortul…”

TREZIŢI-VĂ, OAMENI BUNI, PÂNĂ NU NE VA ÎNGHIŢI CU TOTUL OCEANUL ĂSTA DE IPOCRIZIE ŞI DE INCONŞTIENŢĂ!
Îmi permit să îl parafrazez pe Ţuţea şi să spun că nigerianca aia cu şapte copii, care nu a făcut în viaţa ei avort, se mântuieşte înaintea noastră – iar noi, cucoane sofisticate pe tocuri, cu perspectiva până-n vârful nasului doar, nici că o să avem parte de raiul lui Dumnezeu. Suntem educate, suntem feministe şi profund europene – avem drepturi totale asupra corpului nostru, de parcă un copil în pântece e un maţ sau o unghie, sau vreo măsea stricată – dăm cu anestezic, îl scoatem bucăţi şi îl aruncăm la coş.

Suntem niste dumnezei, de fapt, avem drept de viaţă şi de moarte – pe ăsta îl las, pe ăsta îl dau afară; dacă pruncul e depistat bolnav – nu merită să trăiască, nu corespunde; sau: mi-e aşa milă de el, ce viaţă va avea?! – deci îl omor. Aş putea chiar să zic că multora dintre noi – femei sau barbaţi, că doar vina nu e unilaterală – nici nu ne mai plac copiii. Ba sunt prea mulţi - se umple lumea de guri flămânde! (în timp de britanicii, de exemplu, aruncă anual la gunoi mâncare de un miliard de euro)… Ba vrem un anume gen, sau nu vrem copii chiar acum, avem alte planuri – o să fac altul, copiii sunt gălăgioşi, fac mizerie, se cresc greu - noi când ne mai trăim viaţa ?!!!

Pentru că suntem superioare (nu ca nişte nigerience analfabete) noi, doamne şi domnişoare, ştim să ne descurcăm: mergem la clinică, plătim ceva, e chiar ieftin, „lepădăm copilul” şi apoi putem face un spa mic. Ce dacă are 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile?! E corpul meu, fac ce vreau cu el!

Simţiţi minciuna care colcăie în inimile noastre? Realizaţi în ce stare de degradare sufletească trăim dacă noi, mame şi taţi, am ajuns să ne fie mai mare milă de flori, peşti şi câini, pe care îi protejăm prin lege, decât de copiii noştri pe care îi facem bucăţi şi îi dăm pe gâtul weceului?!

Lăcrimăm şi ne oripilăm la vederea vreunui căţel fugărit printre blocuri de hingheri, ieşim cu pancarte să milităm pentru viaţa bietelor animale, fluturăm steaguri pe care scriem „Nu-l ucideţi pe Lăbuş – e şi el un suflet” … iar pe proprii copii, care nici măcar cât un câine nu se pot apăra, îi omorâm cu sânge rece. Toate lucrurile astea vorbesc despre noi: ne dau măsura decăderii noastre, dovedesc cât de mutilaţi sufleteşte suntem, cum am ajuns mai sadici, mai sângeroşi decât animalele şi cât de mult ne-am îndepărtat de poruncile lui Dumnezeu şi de buna Sa rânduială, imprimată lumii încă de la creaţie.
Gala UNICEF – utilă campanie, dar pentru copiii care au avut şansa să vadă lumina zilei. Că de cei care sunt în pântecele mamelor – ştim foarte bine cum să scăpăm. După principiul: ce nu se vede - nu există. Uităm că un copil are drepturi încă din momentul conceperii sale, nu doar după naştere. Pe unii îi hrănim, pe alţii îi omorâm. Unora le umplem camera de jucării, iar altora nici măcar nu le îngăduim să se nască. Şi facem asta în numele libertăţii, al puterii personale, al emancipării sau modernizării.

Numai Dumnezeu are libertate absolută şi putere absolută. Libertatea noastră este condiţionată de starea de ascultare – suntem creaturile Lui şi doar rămânând în ascultare şi în har putem gusta adevarata libertate. Când alegi să faci rău, decazi din libertatea ta, te laşi pe tine rob demonilor şi patimilor, din om liber devii sclav. Cred că ar trebui să ne dorim foarte mult să fim liberi – liberi de păcate…

În marea aceasta de suferinţe, adăugăm în continuare crimă după crimă. La fiecare 30 de secunde e avortat un copil. Ne plângem că nu avem populaţie activă, că îmbătrâneşte neamul, dar nu facem nimic pentru a ne educa tinerii împotriva practicii avorturilor. Perspectivele sunt sumbre, presa anunţă situaţii demografice dezastruoase, dar nu facem nimic pentru a schimba starea de fapt.

Mai sunt totuşi oameni, ştiuţi doar de Dumnezeu, care refuză să-şi avorteze copiii şi se străduiesc să-i mai salveze pe alţi câţiva de chiureta ginecologului. Între ei, neobosit şi plin de râvnă, trudeşte părintele Tănase de la Valea Plopului, alături de asociaţia pe care o conduce – PROVITA. Activitatea domniei sale o găsiţi expusă în multe publicaţii, dar şi pe impresionante pagini de internet. Munca aceasta merită cunoscută şi susţinută.

Se apropie 1 iunie, ziua tuturor copiilor – născuţi. Copilaşii nenăscuţi, deşi au şi ei o zi anume (de Buna Vestire), mai trebuie să aştepte până ce oamenii mari îi vor trata ca pe nişte fiinţe umane cu drepturi depline. Şi dacă noi am avut şansa de a fi lăsaţi să ne naştem, iar părinţii noştri ne-au iubit atât de mult încât nu ne-au avortat, să le permitem şi altor suflete ce sunt gata să vină pe lume să mărturisească odată cu noi: “Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptura aşa de minunată !” (Psalmul 138).

Prof. Mihaela Grigore
/laurentiudumitru.ro/blog/