Impartasirea cu catolicii sau Iuda la Cina cea de Taina

februarie 20, 2008 Categoria: Articole, Danion Vasile, Ecumenism, Religii si secte

„Nici un Iuda să nu se apropie de această masă, nici un Simon Magul” [38; 583].

Sfîntul Ioan Gură de Aur

În Cuvîntul despre vînzarea săvîrşită de Iuda, Sfîntul Ioan Gură de Aur scrie: „Pe cînd ucenicii mîncau şi beau, a luat Iisus pîinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mîini, a săvîrşit rugăciunea cea de mulţumire, a frînt-o şi a zis către ucenici: Luaţi şi mîncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frînge, spre iertarea păcatelor. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis: Acesta este sîngele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe cînd Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sîngele pe care tu l-ai vîndut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sîngele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai tîrguit cu fariseii cei necucernici! Cît de mare este dragostea lui Hristos! Cît de mare este nerecunoştinţa lui Iuda! Domnul îl hrănea şi sluga Îl vindea pe Domnul. El Îl vindea pentru treizeci de arginţi şi Domnul Îşi vărsa sîngele Său; încă şi pentru vînzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dînsul. Şi Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vîrtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfîntă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfîntă; căci Apostolul Pavel zice: Oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sîngelui Domnului! (I Cor. 11, 27) [122; 170-171].

La Cina cea de Taină, Mîntuitorul le”‘a spus apostolilor: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alţii, nedumerindu”‘se despre cine vorbeşte. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care”‘l iubea Iisus. Deci Simon Petru i”‘a făcut semn acestuia şi i”‘a zis: Întreabă cine este despre care vorbeşte. Şi căzînd acela astfel la pieptul lui Iisus, I”‘a zis: Doamne, cine este? Iisus i”‘a răspuns: Acela este, căruia Eu, întingînd bucăţica de pîine, i”‘o voi da. Şi întingînd bucăţica, a luat”‘o şi a dat”‘o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el (Ioan 13, 21″‘27).

Tîlcuind aceste versete, Sfîntul Chiril al Alexandriei scrie: „Căpetenia necredinţei, a planului de ucidere a lui Hristos şi a pregătirii tuturor relelor a intrat în inima vînzătorului, şi Satana întreg s”‘a sălăşluit în el[1], îndată ce i”‘a dat Hristos bucăţica de pîine. Dar să nu socotească cineva că bucăţica aceasta de pîine a fost cauza primirii Satanei. Nu vom ajunge la astfel de măsură a prostiei, nici nu ne vom goli atît de mult de judecata cuvenită, încît să cugetăm că prin aceasta s”‘a dat binecuvîntare intrării celui rău. Vom spune totuşi că nu e contrar adevărului să vedem aici o explicaţie a acestui fapt. Deşi se împlinise toată iubirea faţă de el şi nu lipsise nici un semn din cele prin care i s”‘a arătat toată cinstirea şi atenţia, a rămas în aceleaşi intenţii, neîndreptîndu”‘se prin căinţă de la gîndul rău, nestrămutîndu”‘şi inima de la sfatul necuvenit, nelăcrimînd pentru cele la care îndrăznise să gîndească, ci a însetat încă mai rău după finalitatea necredinţei. De aceea, învins fiind el de relele îndrăzneli, a intrat în sfîrşit diavolul în el, aflînd inima lui ca pe o poartă lipsită de veghea celui ce trebuia să o păzească, şi mintea, fără uşă şi fierbinte la cele ce voia să le gîndească şi să le facă” [15; 808].

În comentariile care se fac acestui fragment din capitolul al 13″‘lea al Evangheliei după Ioan, se vorbeşte despre greşeala celor care se apropie de Sfintele Taine cu nevrednicie. Sunt oameni care vin să se împărtăşească după ce nu s”‘au spovedit cum trebuie, ascunzînd păcate grave, sau alţii care s”‘au împărtăşit deşi erau opriţi de duhovnic. Există chiar cazuri în care unii se împărtăşesc fără să se spovedească.

Sfîntul Teodor Studitul face o paralelă extrem de interesantă între îndrăcirea vînzătorului Iuda la Cina cea de Taină şi împărtăşirea la eretici. El i”‘a scris unei egumene care fusese prigonită pentru că cinstea icoanele: „Ai ales mai bine să pătimeşti pentru Hristos decît să te împărtăşeşti cu împărtăşania eretică ce desparte de Hristos. Căci cel ce se împărtăşeşte cu ea este străin de moştenirea lui Hristos, precum Iuda” [83; 89][2]. El ne”‘a învăţat că „împărtăşania de la eretici nu e simplă pîine, ci otravă care vatămă nu trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul” [83; 93].

Învăţătura aceasta este foarte importantă astăzi, cînd se pune din ce în ce mai des problema intercomuniunii, a împreun㔑împărtăşirii dintre ortodocşi şi non”‘ortodocşi. Pe vremea cînd era doar cardinal, actualul papă Ratzinger a declarat: „Pentru intercomuniunea (împreun㔑împărtăşirea „“ n.n.) cu ortodocşii, Biserica Catolică nu trebuie să insiste neapărat în privinţa primirii dogmelor din cel de”‘al doilea mileniu creştin” [113; 235]. Altfel spus, nu trebuie ca ortodocşii să fie forţaţi să primească ereziile promovate de Biserica Catolică după schismă, e de ajuns ca ei să treacă cu vederea învăţătura despre Filioque, pe care Biserica a declarat”‘o eretică încă înaintea Marii Schisme de la 1054, prin Sinodul din Constantinopol din 867.

Iată că ereticii de astăzi nu se mulţumesc să îi cheme pe ortodocşi la împreun㔑rugăciune, ci vor să se ajungă şi la împreună-împărtăşire. Iată ce învaţă însă Tradiţia Bisericii „“ prin glasul Sfîntului Teodor Studitul „“ în această problemă: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pîine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pîinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos” [83; 133]. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi pîinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul” [83; 156].

Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 46[3], se spune: „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar?” [30; 33].

Se pune însă întrebarea: poate că e greşită împărtăşirea interconfesională, dar ce e greşit în rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii? În canonul anterior, adică în Canonul 45, se spune: „Episcopul sau presbiterul, sau diaconul, dacă numai s”‘a rugat împreună cu ereticii, să se caterisească: iar dacă le”‘a permis acestora să săvîrşească ceva ca clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se afurisească” [30; 32]. Ar trebui să fie clar că se osîndeşte nu doar intercomuniunea, ci şi împreun㔑rugăciunea, chiar dacă pedeapsa este mai mică. Orice explicare a acestui canon potrivit teoriei ecumeniste a ramificaţiilor este o călcare flagrantă a canonului.

Sfîntul Teodor Studitul ne arată care sunt urmările lepădării canoanelor şi a predaniilor ortodoxe: „Cei care au cutezat cu capul descoperit să calce Evanghelia şi să dea anatemei pe cei ce au ales să nu o calce, ce grijă mai au pentru canoane? Căci şi acestea [canoanele] sunt pecetluite de Duhul Sfînt şi prin dezlegarea lor sunt dezlegate [nimicite] toate cele care ţin de mîntuirea noastră” [83; 36″‘37].

Mai mult încă, Sfîntul Teodor arată că învăţătura cea adevărată nu este pe placul celor care judecă toate după înţelepciunea acestei lumi: „Mulţi păruţi înţelepţi şi arhierei la arătare şi păruţi sfinţi, [care au trăit] în vremurile de demult, au fost osîndiţi. Dar puţini înţelepţi adevăraţi, care au vieţuit în frica lui Dumnezeu, au luminat ca luminători în lume „“ fiindcă începutul înţelepciunii este a te înfricoşa de Dumnezeu „“ şi multă vreme nu păreau că sunt vrednici. Fiindcă omul caută la faţă, dar Dumnezeu la inimă Se uită” [83; 82].

Astăzi, mulţi se întreabă: „Dar de ce să fie rea împreun㔑rugăciunea cu catolicii şi cu protestanţii, că doar facem parte din aceeaşi mare Biserică a lui Hristos? Doar ei nu sunt eretici”¦”

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este clară: nu există ceva intermediar între adevăr şi erezie. Orice călcare în picioare a învăţăturii Bisericii este erezie. Toţi protestanţii şi neoprotestanţii stau sub condamnarea Bisericii. Chiar şi dacă singura lor erezie ar fi respingerea icoanelor, şi în rest ar fi ortodocşi, ar avea aceeaşi osîndă ca iconoclaştii condamnaţi la al şaptelea Sfînt Sinod Ecumenic. Cine spune că iconoclaştii nu sunt eretici a lepădat învăţătura ortodoxă a Sfintelor Sinoade.

Cît priveşte erezia catolică, ea a fost condamnată de multe ori de Biserica Ortodoxă. Există astăzi teologi şi chiar ierarhi care nu acordă importanţă Sfîntului Sinod de la Constantinopol din 867, convocat de Sfîntul Fotie cel Mare[4]. Există alţii care trec cu vederea Sinodul de la Ferarra”‘Florenţa din 1438″‘1439, la care majoritatea episcopilor ortodocşi au semnat unirea mincinoasă cu Biserica Catolică. Dar, întorcîndu”‘se la scaunele lor, au mărturisit: „Ne”‘am vîndut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia şi, pierzîndu”‘ne credinţa curată de mai înainte, ne”‘am făcut azimiţi. Tăia”‘ni”‘s”‘ar mîinile ce au semnat nelegiuita hotărîre! Smulge”‘ni”‘s”‘ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii!” [111; 148].

Chiar dacă, în ziua de astăzi, din ce în ce mai mulţi teologi vor să repete greşeala unirii cu catolicii făcută la Sinodul de la Ferrara”‘ Florenţa „“ care a fost condamnată de înşişi ierarhii ortodocşi care semnaseră unirea „“, totuşi Tradiţia Bisericii le stă împotrivă. Sfîntul Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să semneze unirea la sinodul mincinos, a spus despre catolici: „Aceştia nu sunt doar schismatici, ci şi eretici”¦ Deci nu trebuie să facem unirea pînă ce nu se vor lepăda de adăugirea la Crez şi vor mărturisi Crezul la fel ca şi noi ” [118; 94].

În Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, care este cel mai important document ortodox privitor la ereziile catolice, scrie clar: „Părerea cea nouă că «Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi de la Fiul» este potrivnică lămuririi hotărîte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (In. XV, 26): «Care de la Tatăl purcede», şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade Ecumenice: «Care de la Tatăl purcede» (Simbolul credinţei). [„¦] O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, [„¦] este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel (se numesc „“ n.n.) eretici, după hotărîrea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: «Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfîntul Duh, este eretic» (Mărturisirea credinţei). [„¦] Biserica declară că această părere nouă mai sus arătată, că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici”¦” [30; 529].

Chiar dacă se face abstracţie de mărturia Sfîntului Marcu al Efesului sau de Enciclica patriarhilor ortodocşi, cultul Bisericii Ortodoxe ne învaţă acelaşi lucru. După cum se poate citi în Molitfelnic, catolicul care vrea să intre în Biserica Ortodoxă trebuie să se lepede de înşelare. Preotul îl întreabă: „«Te lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care ai fost pînă acum?» Răspuns: «Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării catolice, întru care am fost pînă acum». Întrebare: «Afuriseşti toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici?» Răspuns: «Afurisesc toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici». După aceasta zice către dînsul: «Întoarce”‘te către Răsărit şi te închină Domnului la Carele ai venit». Iar el, întorcîndu”‘se către Răsărit, se închină pînă la pămînt o dată, zicînd aşa: «Închinu”‘mă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unuia Dumnezeu Carele este în Treime sfînt, nedespărţit, mărit şi închinat». Preotul zice: «Binecuvîntat este Dumnezeu, Cela ce voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie; binecuvîntat fie în veci. Amin». Şi îndată îi dă lui capătul epitrahilului în dreapta, zicînd: «Intră în Biserica lui Dumnezeu, care te”‘a depărtat de la dezbinarea catolică, şi să ştii că te”‘ai izbăvit din lanţurile morţii şi din pieirea cea veşnică; să urăşti toată dezbinarea şi tot eresul”¦Â»” [4; 690].

Cel care s”‘a lepădat de erezia catolică şi intră în Biserica lui Hristos prin ungerea cu Sfîntul Mir trebuie să semneze „Mărturisirea de credinţă dată în scris de către cei ce se întorc la Ortodoxie de la schismă sau eres”, care se încheie astfel: „Cred şi mărturisesc că la pregătirea Sfintelor Daruri nu se poate întrebuinţa azima, adică pîine nedospită şi nesărată, ci pîine de făină de grîu curat din aluat dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşirea credincioşilor nu se face numai cu ostia, cum obişnuiesc catolicii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu scumpul Sînge al Domnului, Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, tainic prefăcute prin puterea Duhului Sfînt la Sfînta Liturghie, dreapta credinţă necunoscînd decît un singur fel de cuminecare: sub amîndouă chipurile, atît pentru preoţi, cît şi pentru popor; şi deci lepăd şi aceste înnoiri ale catolicilor. În sfîrşit, cred şi mărturisesc toate cele ce Sfînta Biserică Ortodoxă învaţă a crede şi a mărturisi, şi mă leg prin aceasta că voi păzi această credinţă în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca o moştenire nepieritoare” [4; 696″‘697].

Chiar dacă slujba aceasta a fost cenzurată din Molitfelnice, ea exprimă cu obiectivitate punctul de vedere al Tradiţiei. Iar cenzurarea ei e o dovadă de îndepărtare de predaniile Sfinţilor Părinţi. Dar, dacă slujbele se pot cenzura, istoria nu poate fi schimbată (chiar dacă se încearcă mutilarea ei prin uitare).

În Viaţa Sfîntului Spiridon al Trimitundei, care a apărat credinţa în Sfînta Treime la primul Sfînt Sinod Ecumenic, putem citi o minune făcută spre ruşinarea catolicilor care au o învăţătură greşită despre Dumnezeu şi despre Sfînta Liturghie:

„André Pizanis, conducătorul flotei veneţiene şi guvernatorul insulei Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în Biserica Sfîntului, pentru a se sluji acolo Liturghia, după ritul latin, în fiecare zi. El gîndea că în acest fel va aduce mulţumire Sfîntului pentru eliberarea de sub jugul turcesc a Insulei. Dar cum ar fi putut Sfîntul Spiridon, apărătorul Ortodoxiei, să permită să se realizeze Sfînta Jertfă, Dumnezeiasca Liturghie, în cuvioasa sa biserică, de preoţi ne”‘ortodocşi şi cu azimă? Sfîntul îi apăru de două ori guvernatorului în vremea somnului şi i”‘a poruncit să abandoneze proiectul său. Dar acela nu făcu ascultare, acordînd mai multă încredere unui teolog care”‘i spuse că visul său este de la diavolul. Acesta îi ameninţa chiar şi pe preoţii care alcătuiau «garda» de la racla Sfîntului, care refuzau şi ei o astfel de inovaţie. Văzînd că apariţia Sfîntului Spiridon nu l”‘a deturnat pe guvernator de la ambiţiile sale, focul cuprinse depozitul de pulbere „“ pulberăria „“ al cetăţii. Explozia zgudui straşnic locuinţele din jurul depozitului şi îi ucise pe André Pizanis şi pe toţi care erau împreună cu el, inclusiv mulţi latini (catolici). André Pizanis fu atins de două schije uriaşe, care”‘i deschiseră două găuri în gît, iar nenorocitul său teolog se află şi el mort într”‘o curte interioară a casei. Garda care avea în pază pulberăria l”‘a văzut pe Sfînt care s”‘a apropiat cu două torţe în mîini. Dar el, gardianul, fu salvat prin purtarea de grijă a Sfîntului, care l”‘a luat şi l”‘a dus pînă la Biserica Răstignirii. Un veneţian, locuitor în Corfu, care se afla în podul casei sale în acel moment, a văzut trei flăcări izbucnind din clopotniţa bisericii Sfîntului şi care s”‘au îndreptat către fortăreaţă. Şi, imediat după aceea, rezerva de muniţie a garnizoanei a explodat. În aceeaşi noapte, la Veneţia, o flacără căzu peste portretul lui Pizanis şi”‘l arse cu totul, fără ca nimeni din casă să înţeleagă cum s”‘a petrecut aceasta şi fără ca vreunul să pătimească alt rău. Toate aceste evenimente extraordinare „“ o minune, o slavă a Ortodoxiei „“ s”‘au petrecut în 12 noiembrie[5] 1718” [115; 57″‘58][6].

Da, prin această minune Dumnezeu a arătat că în bisericile ortodoxe nu trebuie să se facă liturghii eretice (fie ele catolice, monofizite sau de altă culoare heterodoxă).

E adevărat că, pentru omul contemporan, această minune este greu de înţeles: ne”‘am făcut un idol din Zeul toleranţei[7] şi uităm că Dumnezeul Cel viu apără adevărul Ortodoxiei. Uităm că la Ierusalim Sfînta Lumină vine an de an în chip minunat la ortodocşi şi doar la ortodocşi, nu la alţii. Uităm că Dumnezeu vrea să păstrăm predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi.

Sfîntul Ioan Gură de Aur i”‘a mustrat aspru pe cei care vroiau să facă pogorăminte trecînd cu vederea înşelarea: „Ascultaţi ortodocşilor şi nu faceţi pogorăminte ereticilor. Ascultaţi păstorilor şi înfioraţi”‘vă şi să nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvîntul. Nu daţi loc diavolului, nu daţi vînat lupilor. [„¦] Păstorilor, şi nu fiţi părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă mustraţi”‘le pe faţă, după cum şi apostolii şi dumnezeiescul părinte David au avut multe necazuri din pricina lor şi multe lupte, mustrînd şi certînd, dîndu”‘i în vileag şi rugîndu”‘se lui Dumnezeu împotriva lor şi zicînd: «Pînă cînd păcătoşii, Doamne, pînă cînd păcătoşii se vor făli?»” [83; 173]. Mai mult încă, întrucît şi pe vremea sa erau voci care spuneau că rătăcirile nu sunt rătăciri sau că nu pot fi combătute cu cuvintele Sfintei Scripturi, Sfîntul Ioan a spus: „Mie îmi vine să lăcrimez cînd aud pe unii din Biserica noastră zicînd că nu sunt spuse acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai de către mireni, ci şi de către cei ce par păstori şi care ţin locurile [scaunele] apostolilor şi prorocilor, însă nu şi vieţuirea [acelora]. Către ei este vreme potrivită a zice: «Vai vouă, călăuzitori orbi şi neînvăţaţi şi neîntăriţi; înfrumuseţători ai hainelor şi nu ai cărţilor, care lepădaţi cuvîntul lui Dumnezeu şi slujiţi pîntecelui; al căror dumnezeu e pîntecele şi slava întru ruşine. Voi folosiţi pînă la capăt laptele şi lîna şi carnea turmei, dar nu vă grijiţi de oi? Cum, dar, veţi scăpa, fiind fără de grijă faţă de o asemenea mîntuire?»” [83; 166].

Biserica lui Dumnezeu va rămîne în picioare, oricît de mulţi vor încerca să o atace. Şi mărturia ei aceeaşi. Părintele Ioanichie Bălan l”‘a întrebat pe părintele Dumitru Stăniloae: „Învăţătura de credinţă ortodoxă ne învaţă că nu este mîntuire în afară de Biserică. Cum trebuie înţeles acest lucru?” Părintele Dumitru, care este considerat „patriarhul teologiei romîneşti”, a răspuns: „Numai cel ce trăieşte în Biserica Ortodoxă, păstrînd credinţa ei integrală în Hristos şi primindu”‘L pe El prin Taine, Îl găseşte pe Hristos întreg, şi numai în ea. Păcătuind din slăbiciune, omul obţine iertare pentru că o cere. Neîntîmplîndu”‘se aceasta în formaţiile creştine desprinse de trupul Bisericii Ortodoxe, cum s”‘ar putea mîntui membrii lor? Aceştia aud numai cuvîntul despre Hristos din exterior, ca despre cineva exterior, dar nu”‘L primesc cu lucrarea Lui în ei înşişi prin Taine. S”‘ar putea ca în mod excepţional să fie mîntuiţi unii dintre ei, prin alte fapte care se abat de la spiritul general al acestor formaţii. Dar nu se poate avea o siguranţă în aceasta” [118; 183″‘184].

Acest răspuns rezumă foarte clar învăţătura Sfinţilor Părinţi”¦

Danion Vasile

[1] Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „A intrat într”‘însul satana, adică întru cele mai dinăuntru ale inimii lui s”‘a vîrît, şi a cuprins sufletul lui. Pentru că mai înainte din afară îl supăra pe el, prin patima iubirii de argint, iar acum desăvîrşit l”‘a stăpînit pe el, şoptindu”‘i lui vinderea (lui Hristos „“ n.n.)” [70; 344].

[2] În aceeaşi scrisoare, Sfîntul Teodor îi vorbeşte egumenei despre o formă de prigonire extrem de ciudată: „Fiind erezie şi unele monahii stăruind în lepădarea împărtăşaniei [eretice], după cum [faceţi] voi acum, răzbunătorii eretici, cuprinşi de nebunie, cu mînă silnică le”‘au deschis gurile şi le”‘au vărsat [pe gît] împărtăşania lor” [83; 90] .

[3] În acest canon se condamnă şi recunoaşterea botezurilor eretice. Deşi astăzi, în cele mai multe cazuri, catolicii sau protestanţii sunt primiţi în Biserica Ortodoxă doar prin mirungere, ceea ce implică o recunoaştere a botezului eretic prin pogorămînt în momentul renunţării la erezie, în unele părţi, cum ar fi Sfîntul Munte Athos, ei sunt primiţi prin botez, după cum învaţă vechile predanii, botezul anterior nefiind considerat valid.

[4] Care este prăznuit de Biserica Greciei între cei trei Sfinţi noi mari ierarhi, alături de Sfîntul Grigorie Palama şi de Sfîntul Marcu al Efesului. În Viaţa sa, tipărită în limba romînă de Editura Egumeniţa, în anul 2006, aflăm un subiect extrem de actual: confruntarea dintre ortodoxie şi heterodoxie.

[5] De atunci, în fiecare an, credincioşii din Kerkira prăznuiesc cu mare bucurie această minune. Se face o slujbă dedicată acestei minuni.

[6] Această minune este foarte puţin cunoscută în Romînia. Pentru a îndrepta situaţia, în prezent se lucrează la traducerea cărţii Cuviosului Atanasie din Paros, Judecata cerului. Toate teologumenele moderniste se risipesc în faţa lucrării minunate a lui Dumnezeu de vădire a adevărului.

[7] În jurnalul unui luteran, Ferdinand von Wrangell, citim că a fost întrebat de Sfîntul Herman din Alaska: „«Ştii dumneata ce este adevărul şi unde îl poţi afla?» Am văzut că era momentul să vorbesc de credinţa noastră luterană şi i”‘am răspuns: «Noi suntem convinşi că Îl avem pe Hristos, întrucît respectăm credinţa fraţilor noştri întru Iisus Hristos». Părintele Herman: «Nu, nu! Cei ce au părăsit adevărata Biserică Ortodoxă nu se află pe calea cea dreaptă»” [32; 73].