Nasterea Domnului: 25 decembrie sau 7 ianuarie ?! (I)

Adaugat la decembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Stil de calendar

Mi-am amintit de cuvintele Mîntuitorului Hristos: „Şi nimeni, bînd vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: e mai bun cel vechi” (Luca 5, 39). Şi în acest caz e binevenit şi obligatoriu străvechiul sfat: „Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pilde, 22, 28), sau chiar şi acea maximă latină: „Quieta non movere!” („Nu atinge ceea ce este aşezat”) – adică a nu încălca tradiţiile existente în acel sau alt domeniu sau regiune. Deseori, cînd se discută problema calendarului mulţi declară cu îndrăzneală că, de fapt, calendarul nu este o dogmă şi nici un principiu constant, neschimbător. Dar nimeni şi niciodată n-a afirmat inversul, de aceea această problemă şi are un scop, cred eu, viclean: de a prezenta lucrurile astfel, ca şi cum calendarul n-ar avea nici o valoare pentru viaţa Bisericii şi în el se poate de făcut orice „revoluţii” pseudo-ştiinţifice, pentru a nu „rămînea în urmă” de societate, pentru a ne moderniza, sau potrivit afirmaţiilor intelectualilor noştri „nu putem să rămînem înapoiaţi pentru totdeauna cu calendarul învechit”. Unii mai admit şi asemenea pretenţii: cum că din cauza sărbătoririi Naşterii Domnului pe stil vechi, nu pot „întîlni şi sărbători pe deplin Anul Nou (civil)”, deoarece la 1 ianuarie (stil nou) sîntem încă în postul Naşterii”.
Continuare…

Sfînta Muceniţă Varvara

Adaugat la decembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 17, 2026

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: „Cine le-a făcut pe acestea?”. Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: „A cui mînă a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: „Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioara a întrebat: „Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: „Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: „Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?”

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: „Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă”.

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: „Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit”. Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: „Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: „Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?” Meşterii au răspuns: „Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: „Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc”. Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: „Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: „Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet”. Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: „Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut”. Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: „Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?” Iar ea a răspuns: „Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare – a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: „În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?” Sfînta a grăit: „Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătînd cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: „Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: „N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?” Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: „N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: „Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta”. Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: „O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: „Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii”.

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: „Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: „Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă”.

Sfînta a răspuns: „Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: „Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios”.

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: „Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta”.

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: „Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta”. Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini”. Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ioan Damaschin

Adaugat la decembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 17, 2026

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decît aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luînd cetatea slăvită, făcînd multă răutate creştinilor, pe unii omorîndu-i, iar pe alţii vînzîndu-i în robie, încît pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.

Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrînd întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfîntului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfînt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpînitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire ca aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberîndu-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dînd mînă de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămînţă în Israil şi ca o scînteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dînşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născîndu-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcînd un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescînd pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dînsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vînarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blîndeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sîrguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobîndit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducîndu-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în tîrguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întîmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vîndură pe el în tîrg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzînd la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzînd închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rînduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sînt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicînd, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzînd pe bătrîn plîngînd şi după haină cunoscîndu-l că este monah, s-a apropiat de dînsul, vrînd a-l mîngîia în necaz şi i-a zis: „Pentru ce plîngi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: „Nu plîng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sînt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tînguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsînd după mine moştenitor”. Mirîndu-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mîhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpîne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sînt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pămîntului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care au atîta podoabă şi cu atîta înţelepciune sînt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvîrşit le-am învăţat. Deci, atîtea daruri avînd, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavînd nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pămînt talantul stăpînului său. Deci, pentru aceasta plîng şi mă tînguiesc, că precum se mîhnesc părinţii cei trupeşti cînd vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mîhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămînă după mine moştenitor, la atîta bogăţie de înţelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrîn: „Nu te mîhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicînd acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat cu sîrguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decît multe alte daruri. Deci, luînd cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa şi-l mîngîia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dîndu-i toată îndemînarea şi odihna; apoi a zis către dînsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sînt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punîndu-i înaintea lui pe amîndoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămînînd sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dînşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dînşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dînşii prin învăţătură, creşte-i prin blînda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

Fericitul bătrîn Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luînd pe amîndoi copiii, îi învăţa pe dînşii cu toată sîrguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepînd toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflînd-o vîntul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adîncul înţelepciunii. Amîndoi învăţînd cu sîrguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pămîntului au învăţat-o aşa, încît se părea că sînt ca oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cîntările bisericeşti cele alcătuite de dînşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dînşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcîndu-se desăvîrşiţi, atît întru înţelepciunea cea duhovnicească, cît şi în cea lumească. Ioan atît a sporit încît chiar dascălul se minuna de dînsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covîrşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mîndrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cît face mai mult rod, cu atît îşi pleacă la pămînt ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cît creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atît se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gîndurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpînul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încît acum chiar şi pe mine mă covîrşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adîncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpîne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvîrşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mîntuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mîhnit, nevrînd să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mîhnească pe bătrîn, ci a făcut după voia lui şi, dîndu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergînd s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind pînă la sfîrşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvîrşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după cîţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemînd pe Ioan, a voit a-l face mai întîi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrînd şi s-a făcut stăpînilor în cetatea Damascului, mai mare decît tatăl său.

În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădînd sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu rîvna pentru buna credinţă, urmînd lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dînsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţînd sabia cuvîntului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sînt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.

Deci, se sîrguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvîntului. Acestea ajungînd la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcîndu-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mîna lui şi să o ceară de la dînşii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mîna lui Ioan, pe care, cerînd-o cu vicleşug, au dat-o în mîna împăratului. Iar acela a dat-o în mîna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mîna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpînirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpînirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpînesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dînşii, neavînd nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpînirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sînt sub mîna mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decît aceasta mi se pare a nu fi alta decît a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată pînă la sfîrşit. Însă, un creştin care petrece în stăpînirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mîini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

Amîndouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luîndu-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luînd seama scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hîrtia aceasta văd că sînt asemenea cu scrisoarea mîinii mele; dar n-a scris mîna mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cîndva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?” Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i taie mîna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sîrguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea cîtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mînios păgînul, îndată a poruncit a se desăvîrşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sîngele său. Iar după tăiere, a spînzurat-o în tîrg, în mijlocul cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sîngelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mînie barbarul şi a trimis către dînsul să-l roage, zicînd: „Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, cîtă vreme stă spînzurată în văzduh mîna mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpînul meu, porunceşte ca să mi se dea mîna s-o îngrop în pămînt, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mîna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luîndu-şi mîna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzînd la pămînt înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mîinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinînd din adîncul inimii şi, plîngînd, zicea: „Preacurată Stăpînă, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mîna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întîmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mîna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mîna aceasta oricîte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate cîte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicînd acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutînd spre dînsul şi zicînd: „Iată mîna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mîhni. Însă osteneşte-te cu dînsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptîndu-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mîna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mîntuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stînd în picioare şi, ridicîndu-şi mîinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cîntînd cîntare nouă şi zicînd: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvîntat, întru tărie, mîna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărîma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dînsa pe vrăjmaşii sfărîmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cîntînd cîntări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegînd pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemînd pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mîna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mîna, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mîinii ce a fost tăiată. Văzînd-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mîna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicînd: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultîndu-mi rugăciunea cea cu multă sîrguinţă, a vindecat cu mîna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mîna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luînd seama la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mînie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintîi şi fii cel dintîi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvîrşească în stăpînirea noastră”. Ioan, căzînd la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dînşii, unul pe altul rugînd şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblînzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcîndu-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dînsul şi acolo, închinîndu-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfîntului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma sa cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpînirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dînsul, căci un om ca acela a venit întru atîta smerenie şi sărăcie, încît voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrînd a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrînd să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covîrşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicînd că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrîn oarecare, simplu cu obiceiul, avînd însă şi multe cunoştinţe şi osîrdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.

Luînd bătrînul pe Ioan în chilia sa şi, începînd al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întîi i-a dat acest fel de orînduială ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sîrguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decît tămîia. Aceste rînduieli erau un început al lucrurilor care se săvîrşesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngîmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi pînă în sfîrşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa pînă la sfîrşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gîndurile sale sînt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sînt greşite. Pentru aceea să se sîrguiască a nu-şi lăsa gîndul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru ca mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvîrşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbîndu-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintîi, adică în minte.

Nişte rînduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dînsul: „Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

Toate învăţăturile acestea ale bătrînului au căzut în inima lui Ioan ca o sămînţă într-un pămînt bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lîngă acel bătrîn de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunîndu-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cîrtire. Nici măcar cu gîndul nu s-a împotrivit cîndva poruncii bătrînului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mînie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mîini lucrul, iar în gură cîrtirea, cînd împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Cînd va veni unul ca acela întru săvîrşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvîrşesc faptă bună, cînd lucrează ceva, dar au în sînul lor şarpele cîrtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cîrtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrînd bătrînul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mîinilor lor, şi a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vînd coşurile cu mai mare preţ decît în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decît cel rînduit”.

Atunci a rînduit bătrînul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decît se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvîntul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpînitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpînului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător pînă la moarte. Şi îndată, zicînd „Binecuvîntează părinte”, a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vînzînd în tîrg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cît costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi rîdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.

Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpînirii sale, stînd acolo în dreptul lui şi luînd seama bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftînd din inimă s-a apropiat de dînsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orînduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atîta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atîta smerenie şi sărăcie. Iar el, luînd preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncînd la pămînt pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dînsul, mîndria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

După cîtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămînînd singur, plîngea după fratele său nemîngîiat. Ioan îl mîngîia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mîngîiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plîngînd, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cîntări de umilinţă spre mîngîierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temîndu-se să nu calce porunca bătrînului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tînguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicînd: „Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întîmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu putînd a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că putînd a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încît să nu ştie, nici să audă el despre aceasta”.

Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cîntă la înmormîntări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sînt deşertăciuni!” şi celelalte care şi pînă acum se cîntă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducîndu-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cînta troparele cele alcătuite. Iar cînd s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cîntînd şi, intrînd înăuntru, a început cu mînie a zice: „Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plîngi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cîntări?” Ioan, spunînd pricina cîntării sale şi, arătîndu-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzînd cu faţa la pămînt. Însă bătrînul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dînsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tînguia înaintea chiliei bătrînului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sînt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergînd, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stîlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrînul: „Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine”. Bătrînul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobîndi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mîna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirîndu-se de cuvîntul aspru şi neînduplecat al bătrînului. Iar Ioan, întîmpinîndu-i şi închinîndu-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătîndu-i împietrirea bătrînului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sîrguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţîndu-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, părîndu-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingîndu-se de necurăţenie cu mîinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adîncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzînd stareţul o smerenie ca aceea, s-a umilit şi alergînd a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mîinile, zicînd: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!” Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrînului, căzînd cu faţa la pămînt cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngîmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugîndu-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luîndu-l, l-a dus de mînă în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintîi împreună cu bătrînul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrînului în vis noaptea, Stăpîna lumii, Preacurata şi binecuvîntata Fecioară, zicînd: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decît aceea care a izvorît din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sîrguinţă la apă şi cîţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vîndă împătimirile lor şi mergînd să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atît în dogme, cît şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – şi va cînta Domnului Dumnezeu cîntări noi, care vor covîrşi cîntările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cîntările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cînta cîntare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cîntarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cîntă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvînt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineaţa, chemînd bătrînul pe Ioan, a zis către dînsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfînt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorît pînă în adînc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cîntări izvorîtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi pînă astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicînd astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit”. Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurîndu-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura” şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mîna lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi pînă acum se hrănesc credincioşii, avîndu-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un rîu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dînsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cîntărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai tîrziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemînd şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrînd a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfîntului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mîntuirea sa. Apoi, adunînd toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptînd, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atît lui şi Bisericii lui Hristos, cît şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

Apoi, ajungînd întru desăvîrştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcînd lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvîntata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

Cuviosul Ioan, episcopul Polivatului

Adaugat la decembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 17, 2026

Cuviosul părintele nostru Ioan, încă de cînd era tînăr, ura desfătările şi plăcerile lumeşti, şi îşi împodobea viaţa cu post şi înfrînare. Pentru aceasta a şi fost hirotonit episcop al Polivatului, urcînd în chip legiuit toate treptele bisericeşti. După ce i s-a încredinţat păstorirea poporului, a adăugat la nevoinţele sale pustniceşti de mai înainte, alte nevoinţe, iar la osteneli, alte osteneli.

Cînd Leon Isaurul a luat cu nevrednicie sceptrul împărăţiei şi a început să hulească sfintele icoane, acest sfînt bărbat s-a dus la Constantinopol şi a mustrat cu tărie necredinţa împăratului. Apoi s-a întors la turma sa, i-a învăţat pe credincioşii săi cu de-amănuntul credinţa şi i-a făcut să fie gata cu toţii să-şi verse sîngele pentru dreapta credinţă.

Vieţuind aşa, a părăsit cele de jos şi s-a mutat la Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care Îl dorea.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Iuliana, care de sabie s-a săvîrşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Ghenadie, arhiepiscopul Novgorodului.

Sfîntul Prooroc Sofonie

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2026

Sfîntul prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon; tatăl său se chema Husia, unchiul său Godolia, iar strămoşii săi au fost Amoria şi Ezechia. El a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu (precum numele lui se tîlcuieşte); pentru că, avînd mintea sa totdeauna curată şi îndeletnicindu-se cu gîndire către Dumnezeu, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri, cunoscînd multe taine ale lui Dumnezeu, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă, pentru care a grăit mai înainte împlinirea lor. El a proorocit despre dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, despre împrăştierea iudeilor şi despre venirea lui Hristos, iar după aceea, despre întoarcerea neamurilor către Hristos; apoi a murit şi a fost îngropat în casa sa, aşteptînd învierea cea de obşte a tuturor. El avea chipul asemenea cu al Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, avînd barbă mică şi era rotund la faţă.

Cuviosul Părinte Sava

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2026

Cuviosul părintele nostru Sava din tinereţile sale a iubit pe Hristos, iar lumea a urît-o. El, mergînd la Cuviosul Serghie, a luat chip îngeresc şi bine s-a nevoit, plăcînd lui Dumnezeu, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunile, cu smerita cugetare şi cu toate faptele cele bune, dorind ca să primească de la Domnul bunătăţile cele cereşti. Multe ispite a răbdat de la demoni, pe care i-a biruit cu ajutorul Celui Preaînalt şi a împărăţit peste patimi. Apoi cu povăţuirea învăţătorului său, marele Serghie, s-a dus din locaşul Sfintei Treimi şi s-a sălăşluit în pustie. Acolo vieţuia în munţii ce se numeau Storoji, în sus pe rîul Moscova, aproape de Zvenigrad ca de o stadie de loc, iar de la împărăteasca cetate a Moscovei, ca patruzeci de stadii depărtate, unde sfîntul petrecea bine viaţa călugărească în linişte, răbdînd frigul nopţii şi purtînd greutatea zădufului zilei.

Pentru viaţa lui cea plină de fapte bune, au început a veni la sfînt din multe locuri, monahi, oameni şi mireni mulţi, vrînd a vieţui lîngă dînsul şi a se folosi de el. Iar sfîntul, primind pe toţi cu dragoste, se făcea lor chip de smerenie întru ostenelile cele călugăreşti, scoţînd apă şi ducînd-o pe umerii săi. Şi alte lucruri de trebuinţă singur făcea, ca să înveţe pe fraţi a nu se lenevi şi a nu-şi pierde zilele în nelucrare, adică în lenevire, care este pricinuitoare a toată răutatea.

După aceasta a venit la fericitul părintele nostru Sava un oarecare domn iubitor de Hristos, pe care l-a rugat să le zidească în locul acela o mănăstire. Acela a dat sfîntului aur destul, spre zidire; şi apoi sfîntul, împlinind rugămintea acelui domn, s-a apucat şi a ridicat o biserică Preacuratei Maicii lui Hristos, în cinstea slăvitei naşterii Sale. Deci a făcut mănăstire foarte frumoasă şi mare pentru petrecerea călugărilor cea de suflet mîntuitoare, în care bine a păscut turma cea adunată întru Hristos, scoţînd-o la păşunea cea duhovnicească. Fiind şi el asemenea vieţuitor ca dumnezeiescul Serghie, multe fapte bune a isprăvit întru Hristos.

Ajungînd apoi întru adînci bătrîneţi, a căzut în neputinţă trupească şi zăcînd puţin, a chemat pe fraţi şi i-a învăţat pe ei din dumnezeieştile Scripturi, ca să-şi păzească curăţia cea trupească, să aibă iubire de fraţi, să se împodobească cu smerenie şi să se nevoiască în post şi în rugăciune. Apoi el le-a pus în locul său egumen pe unul din ucenicii săi şi a poruncit tuturor fraţilor să petreacă în ascultare şi în supunerea egumenului. Iar la sfîrşit, dînd tuturor pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă, întru bună mărturisire, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua a treia a lunii decembrie, bineplăcînd în toate stăpînului său Hristos.

Auzind despre moartea sfîntului, domnii şi toţi boierii şi cei ce vieţuiau primprejur, cum şi toţi iubitorii de Hristos, cetăţenii din Zvenigrad, alergară cu mare dragoste la îngroparea părintelui, aducînd pe bolnavii lor. Petrecîndu-l cu cîntările de psalmi cele de îngropare, l-au pus cu cinste în biserica Preasfintei Născătore de Dumnezeu, cea zidită de dînsul, în partea din dreapta. Cinstitele lui moaşte izvorăsc pînă în ziua de azi multe feluri de vindecări, celor ce vin cu credinţă, întru slava lui Hristos, Dumnezeului nostru, care face minuni preaslăvite prin plăcuţii Săi şi după moartea lor.

Iată cîteva din minunile Cuviosului Sava.

Mulţi ani trecînd după moartea cuviosului, egumenul mănăstirii aceleia, cu numele Dionisie, într-o noapte după obişnuita sa pravilă, culcîndu-se să se odihnească după osteneală, i s-a arătat un monah cinstit, cu bun chip şi cu cărunteţe împodobit, pe care l-a auzit, spunînd: „Dionisie, sculîndu-te degrabă, zugrăveşte chipul meu pe icoană”. Iar Dionisie l-a întrebat pe el: „Cine eşti tu, părinte, şi cum este numele tău?” Iar bătrînul cel cu bunăcuviinţă a răspuns: „Eu sînt Sava, începătorul locului acestuia”. Iar Dionisie, deşteptîndu-se din somn, a chemat pe un bătrîn oarecare cu numele de Avacum, care era unul din ucenicii Cuviosului Sava, şi l-a întrebat cum era chipul fericitului Sava; iar Avacum a început a-i spune chipul, asemănarea şi mărimea staturii părintelui şi învăţătorului său. Atunci a zis egumenul către dînsul: „Adevărat este, frate, căci cu acest chip mi s-a arătat mie Cuviosul Sava în această noapte şi mi-a poruncit ca să-l zugrăvesc pe icoană”. Deci, grăbindu-se egumenul, a zugrăvit frumos chipul sfîntului, căci însuşi el era pictor. Şi dintru acea vreme a început a se face minuni şi vindecări, la mormîntul Cuviosului Sava.

Un om îndrăcit, cu numele Iuda, a fost adus în locaşul cuviosului, pentru care, cînd se săvîrşea cîntarea de rugăciune a strigat: „Amar mie, că pier!” Din acel ceas s-a făcut sănătos. Apoi, celor ce-l întrebau care este pricina strigării lui, zicea: „Am văzut deasupra mormîntului Cuviosului Sava un bătrîn cu bunăvoinţă, ţinînd o Cruce şi umbrindu-mă cu dînsa; iar din Cruce a ieşit o văpaie mare şi peste tot m-a ars; pentru aceea am strigat, iar cu focul acela a fost izgonit din mine duhul cel necurat”.

Fraţii locaşului aceluia odinioară au cîrtit asupra egumenului Dionisie şi, născocind multe minciuni şi clevetiri asupra lui, l-au pîrît stăpînitorului, marelui domn Ioan. Iar stăpînitorul, crezînd clevetirea lor, a poruncit degrabă să aducă pe egumen înaintea sa. Atunci egumenul fiind în mare mîhnire, i s-a arătat noaptea în somn fericitul Sava, zicînd: „Pentru ce te mîhneşti, frate? Mergi neîndoindu-te şi grăieşte cu îndrăzneală, căci Domnul va fi cu tine, ajutîndu-ţi”. Asemenea s-a arătat şi unora din cei ce cîrteau, zicîndu-le: „Pentru aceasta aţi ieşit din lume? Şi aşa aţi voit a vă săvîrşi nevoinţa vieţii voastre celei monahiceşti? Voi cîrtiţi, iar egumenul se roagă pentru voi cu lacrimi. Cine va birui cîrtirea voastră sau rugăciunile părintelui vostru?” Deci, stînd egumenul şi fraţii înaintea stăpînitorului, s-au ruşinat clevetitorii iar egumenul a fost întors cu cinste la mănăstirea sa.

Un călugăr oarecare din aceeaşi mănăstire era bolnav de ochi de multă vreme, încît nu putea să vadă nicidecum lumina. Deci, fratele acela într-o zi apropiindu-se de mormîntul sfîntului, a căzut cu lacrimi cerînd tămăduire şi a şters ochii săi cu acoperămîntul care era deasupra mormîntului. Văzînd un frate din cei ce stau acolo, l-a defăimat, zicînd: „Nu vindecare vei dobîndi, ci mai mult îţi vei umple ochii cu praf”. Dar acela, atingîndu-se cu credinţă de mormîntul sfîntului, a dobîndit vindecarea ochilor săi celor vătămaţi. Iar fratele cel ce defăima îndată a fost lovit cu orbire năpraznică şi a auzit un glas, zicînd către dînsul: „Ai aflat ceea ce ai căutat, ca prin tine şi alţii să se înveţe a nu lua în rîs şi a huli minunile ce se fac de plăcutul lui Dumnezeu”. Atunci cel ce orbise, căzînd cu mare frică şi cu tînguire la mormîntul Sfîntului Sava, îşi ceru iertare, care a dobîndit-o, însă nu degrabă, ci după multe rugăciuni cu lacrimi şi pocăinţă.

Odată au venit tîlharii, noaptea, în mănăstirea acestui sfînt, ca să prade biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi, cînd s-au pornit spre fereastra ce este deasupra mormîntului cuviosului părinte, s-a arătat lor un munte mare pe care nu le era cu putinţă niciodată a se sui pe dînsul. Apoi a căzut peste dînşii frică şi cutremur şi s-au dus ruşinaţi. Aceasta singuri tîlharii aceia au mărturisit mai pe urmă, venind cu pocăinţă în mănăstire şi binevieţuind în pocăinţă.

Altădată a venit în mănăstirea aceea un boier oarecare cu numele Ioan şi cu porecla Irtişeb, aducînd pe pat un fiu al său bolnav, anume Gheorghe, care de multă boală nu putea acum nici să grăiască. Iar călugării, făcînd pentru dînsul cîntare de rugăciune, au turnat în gura bolnavului must mănăstiresc şi îndată bolnavul a început a grăi; apoi, vindecîndu-se boala sa, a mîncat pîine de la masa călugărilor şi s-a făcut sănătos. Iar tatăl său, Ioan, bucurîndu-se foarte mult pentru tămăduirea fiului său, mare mulţumire a dat lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntul Sava. Apoi, ca şi cum ar grăi cu un om viu, grăia cu cuviosul, zicînd: „O, cuvioase părinte, am în casa mea slugi şi slujnice cuprinşi de felurite boli; deci, cred că, de vei voi, poţi şi pe aceia a-i tămădui”. Şi, cerînd de la egumen puţin cvas (suc de fructe), s-a întors la casa sa, împreună cu fiul său cel vindecat. După ce a ajuns acasă, a poruncit să aducă la sine pe una din roabele sale, cu numele Irina, care era oarbă şi mută şi a turnat în urechile ei cvas din care adusese din mănăstirea cuviosului Sava; de asemenea a uns şi ochii ei cei orbi şi îndată a văzut Irina şi a auzit bine cu urechile. Atunci toţi s-au minunat cu spaimă de măririle lui Dumnezeu. Aşijderea, chemînd pe o slugă a sa, cu numele de Artemie, care era surd de şapte ani, i-a turnat din acelaşi cvas în urechile lui şi acela s-a tămăduit. Apoi a adus şi pe o fecioară oarbă cu numele Chiliohia şi aceea prin ungerea cu cvas a văzut. Însă nu cvasul făcea nişte minuni ca acelea, ci binecuvîntarea şi rugăciunile Cuviosului Sava şi credinţa cea mare a lui Ioan. După cîtăva vreme însuşi Ioan îmbolnăvindu-se, acelaşi fel de doctorie a folosit şi a dobîndit vindecare.

Egumenul mănăstirii aceleia, cu numele Misail, căzînd într-o boală grea, se deznădăjdui de viaţa sa şi era aproape de moarte. Iar odată, eclesiarhul mănăstirii aceleia, cu numele Gurie, vrînd să tragă clopotul pentru Utrenie, mergea către clopot. Şi, cînd a fost în dreptul uşilor bisericii, l-a întîmpinat un bătrîn cu bunăcuviinţă şi a început a-l întreba: „Cum se află cu sănătatea egumenul vostru?” Iar Gurie i-a spus despre boala lui. Dar bătrînul cel cu bunăcuviinţă i-a zis: „Mergi şi îi zi lui ca să cheme în ajutor pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pe începătorul locului acestuia, pe bătrînul Sava şi va redobîndi sănătatea. Iar tu, frate, deschide-mi uşile bisericii ca să intru într-însa. Iar Gurie s-a îndoit şi n-a vrut să deschidă mai înainte de a trage clopotul şi a îndrăznit a-l întreba pe el cine şi de unde este? Iar bătrînul care se arătase, nezicînd nimic mai mult, a mers către uşile bisericii şi îndată s-au deschis singure şi a intrat înăuntru bătrînul. Atunci Gurie, întorcîndu-se cu frică în chilie, la tovarăşul său, a început a-l defăima pe el, zicînd: „Pentru ce n-ai încuiat uşile bisericii? Că iată, am văzut că a intrat un bătrîn necunoscut în biserică, prin uşile deschise”. Iar tovarăşul lui îi spunea cu jurămînt cum că de cu seară a încuiat uşile. Deci, aprinzînd lumînarea, a alergat la biserică şi a aflat uşile închise şi încuiate cu toată întăritura, precum făcuse de cu seară tovarăşul lui Gurie. Iar după Utrenie, Gurie spuse tuturor ceea ce văzuse şi auzise şi, toţi ziceau că, bătrînul care s-a arătat, a fost sigur Cuviosul Sava. Iar egumenul auzind aceasta a poruncit să-l ducă la mormîntul cuviosului şi rugîndu-se cu sîrguinţă pentru tămăduirea sa, a dobîndit sănătate cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuviosului Sava.

Şi alte multe minuni şi tămăduiri se săvîrşeau la mormîntul plăcutului lui Dumnezeu unde şi acum se săvîrşesc la cei ce aleargă cu credinţă, cu darul lui Dumnezeu şi rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuviosului Sava, pe care şi noi îl rugăm ca şi durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, să le vindece cu rugăciunile sale fierbinţi, către Hristos Domnul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ioan Tăcutul

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2026

Tăcutul cel vrednic de laude netăcute, Sfîntul şi cuviosul părinte Ioan s-a născut în Nicopoli din Armenia, avînd tată pe Encratie şi maică pe Eftimie. El s-a născut în al patrulea an al împărăţiei binecredinciosului împărat Marcian, în a opta zi a lunii ianuarie şi a fost luminat cu Sfîntul Botez; pentru că părinţii lui erau creştini binecredincioşi, care în toată Armenia erau vestiţi prin mulţimea bogăţiei şi a cinstei. Tatăl lui era voievod şi mult putea la împărat, ca cel ce avea trecere la dînsul. Aşa de slăvit părinte avea fericitul Ioan. Aceasta s-a spus, nu ca să-l fericim pe el şi să-l lăudăm pentru numele lui cel bun, pentru că din faptele cele bune se fericesc sfinţii şi se proslăvesc, iar nu din neamul cel bun, ci ca să ştim din ce slavă s-a pogorît în smerenie acest plăcut al lui Dumnezeu. Deci a fost crescut împreună cu fraţii săi, în bună petrecere şi dumnezeiască Scriptură, desăvîrşit învăţîndu-se.

Încă tînăr fiind, părinţii lui s-au dus către Domnul, lăsînd fiilor multă avuţie, care fiind împărţită între fraţi, fericitul Ioan, luînd partea sa, a zidit cu dînsa o biserică în numele Preacuratei şi Preabinecuvîntatei Fecioare Maria, în cetatea Nicopoli. Apoi, lepădîndu-se de lume, a luat asupra sa chipul cel monahicesc în al optsprezecelea an al vîrstei sale. Deci petrecea viaţă călugărească lîngă acea biserică, împreună cu alţi zece călugări, bine nevoindu-se. Căci în toţi anii tinereţii sale mare sîrguinţă avea de aceasta, adică pe trup să-l facă rob duhului, ca să nu fie rob al pîntecelui, nici să fie stăpînit de patimi. Şi s-a făcut bărbat minunat în fapte bune, bun şi iscusit povăţuitor, apoi şi egumen al fraţilor săi.

Apoi ajungînd la douăzeci şi opt de ani ai vieţii sale, episcopul cetăţii Coloniei s-a mutat către Domnul, iar cetăţenii mergînd la mitropolitul Sevastiei, cereau un episcop pentru cetatea lor. Deci făcîndu-se alegere spre a se şti care ar fi vrednic de o asemenea înaintare, Ioan, egumenul Mănăstirii Nicopoli, se purta prin gurile a tot poporul, cum că este vrednic a primi scaunul episcopiei Coloniei. Dar, ştiind smerenia lui cea mare, cunoşteau că nu va voi a primi dregătoria episcopiei. Pentru aceea mitropolitul a trimis la dînsul ca şi cum l-ar fi chemat pentru o altă trebuinţă. Iar după ce sfîntul a venit, l-a silit ca să fie episcop şi, sfinţindu-l, l-a înălţat pe scaunul Coloniei.

Luînd cîrma Bisericii, nu şi-a schimbat pravila şi nevoinţa sa cea călugărească; căci el niciodată nu-şi spăla trupul său, păzindu-se cu deadinsul ca nu numai de altul să fie văzut cu trupul gol, dar nici singur pe sine să nu se vadă cîndva gol, aducîndu-şi aminte de goliciunea lui Adam. De aceea nu se spăla în baie, ca nu prin spălare să-şi descopere trupul său. Şi toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu şi a petrece în post şi în rugăciuni şi în curăţia cea trupească şi sufletească; adică a avea totdeauna gîndurile sale curăţite şi a surpa toată înălţarea ce se ridică asupra înţelegerii lui Dumnezeu; apoi a-şi robi toată înţelegerea sa în ascultarea lui Hristos.

Astfel, vieţuind în fapte bune, s-a făcut şi altora chip de viaţă bună; căci, căutînd asupra lui, şi alţii se îndreptau şi începeau a vieţui în fapte bune, dintre care era Pergamie, fratele lui după trup, bărbat slăvit care avea mare cinste la împăratul Zinon şi la Anastasie, care a fost după Zinon. Acela, văzînd pe fratele său, adică pe fericitul Ioan, vieţuind cu sfinţenie, se umilea cu sufletul şi avea mare sîrguinţă ca să placă lui Dumnezeu. Asemenea şi Teodor, nepotul lui, care a fost mai pe urmă la binecredinciosul împărat Iustinian în mare cinste, auzind de viaţa moşului său, cea întocmai cu a îngerilor, s-a folosit de el şi a început cu toată casa sa a vieţui cu plăcere de Dumnezeu. Apoi atît de îmbunătăţit s-a făcut prin faptele sale cele bune, încît singur împăratul şi dregătorii lui se minunau de cinstita viaţă şi înţelegere a lui Teodor, cum şi de credinţa lui cea dreaptă şi de milostivire. Pentru că în toate acestea a sporit Teodor, avînd pildă viaţa cea fără de prihană a fericitului Ioan, unchiul său.

Cînd purtătorul de Dumnezeu, părintele Ioan, în al zecelea an al episcopiei, îndrepta bine Biserica lui Hristos, a luat stăpînire asupra Armeniei bărbatul surorii lui, Maria, care se numea Pazinlic. Acela, fiind îndemnat de demon, a început a tulbura şi a face rău Bisericii, cea încredinţată lui Ioan, pentru supărarea fericitului, amestecîndu-se în lucrurile cele duhovniceşti; iar pe cei ce, pentru pedeapsă, fugeau în biserică, îi scotea cu sila, nelăsînd pe slujitorii şi ispravnicii bisericilor a avea purtare de grijă de lucrurile bisericeşti.

Fericitul Ioan de multe ori îl ruga, cu smerenie, să înceteze a se amesteca în lucrurile Bisericii şi de a-i face supărare şi silă. Iar el nu numai că nu-l asculta şi petrecea neîndreptat, ci şi mai rău se înfuria, mai ales că acum sora fericitului se dusese din viaţă. Pentru aceea a fost nevoit sfîntul a se duce la Constantinopol, la împăratul Zinon, că îl durea inima pentru răutatea ce se făcea Bisericii. Ajungînd acolo, a luat ajutor pe Eftimie, arhiepiscopul Constantinopolului, şi acela i-a ajutat cu mijlocirea sa către împărat.

După acestea, fericitul Ioan, văzînd gîlceava şi tulburarea lumii acesteia, a cugetat să lase episcopia şi să meargă în sfînta cetate Ierusalim ca să slujească lui Dumnezeu în linişte. Deci, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a slobozit pe cei ce erau împreună cu dînsul, adică preoţi şi clerici şi s-a dus singur la malul mării, neştiind nimeni şi, urcîndu-se într-o corabie, a mers către sfînta cetate a Ierusalimului; şi venind în bolniţa sfintei cetăţi în care era zidită casa de rugăciuni în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, a rămas acolo cîtăva vreme, cu unul din cei săraci. Iar el, văzînd gîlceava poporului, se mîhnea foarte, dorind un loc mai liniştit. Deci se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate un loc plăcut, fără tulburare şi lesnicios pentru mîntuire.

Într-o noapte, rugîndu-se el cu sîrguinţă pentru aceasta, a căutat în sus şi a văzut că îndată s-a arătat o stea prea luminată, avînd asemănarea Crucii, care s-a apropiat de dînsul şi a auzit glas din lumina stelei, zicînd: „De voieşti a te mîntui, urmează razei acesteia”. Iar el îndată cu bucurie a mers după dînsa şi a fost dus de acea stea în lavra cea mare a Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Sava, la treizeci şi opt de ani ai vieţii sale, fiind atunci patriarh al Ierusalimului Salustie.

Acolo a aflat Sfîntul Ioan pe Cuviosul Sava, împreună cu o sută şi patruzeci de fraţi locuitori ai pustiei, petrecînd în mare sărăcie trupească, dar în multă bogăţie sufletească. Deci a primit Cuviosul Sava pe fericitul Ioan şi l-a dat economului spre slujba monahicească, neştiind comoara darului lui Dumnezeu ce se tăinuia în Ioan. Şi, deşi Sfîntul Sava avea darul mai înainte-vederii, Dumnezeu a tăinuit înaintea lui taina aceasta, cum că Ioan este episcop, iar acum a lăsat pentru Dumnezeu episcopia sa şi, ca unul din cei proşti, a venit la dînsul. Nimeni să nu se minuneze de aceasta, că şi cei mai înainte-văzători uneori nu văd mai înainte. Căci ei numai aceea o văd mai înainte şi o proorocesc, pe care o descopere lor Dumnezeu, iar ceea ce nu le descopere, pe aceea nu o cunosc. Aşa şi Elisei proorocul, pentru Sumaniteanca, a zis către sluga sa: „Las-o pe ea, pentru că sufletul ei este mîhnit în dînsa şi Dumnezeu a ascuns aceasta de către mine şi nu m-a vestit”.

Deci, fiind primit Ioan în lavră, slujea cu toată supunerea şi osîrdia în toate slujbele ce i le poruncea economul. În acea vreme se zidea în lavră o casă pentru străini şi s-a rînduit fericitul Ioan să slujească lucrătorilor. Deci slujea lor, fierbîndu-le bucate, aducîndu-le apă, dîndu-le pietre şi suferind toate ostenelile de la zidire.

După doi ani de petrecere în lavră, a fost rînduit să fie primitor de străini şi slujea fraţilor cu toată smerenia, blîndeţea şi dragostea. Apoi Cuviosul Sava a început a zidi o mănăstire de obşte, pentru cei noi începători, ca şi cei ce vor vrea să se lepede de lume, mai întîi să se îndrepteze în viaţa de obşte şi după aceea să se primească în lavră. Căci zicea sfîntul: „Precum înaintea rodului merge floarea, aşa, mai înainte de viaţa pustnicească, să meargă viaţa cea de obşte, ca în viaţa cea de obşte cei noi începători, ca nişte pomi răsădiţi, să înflorescă cu pîrga ostenelilor; iar în lavră să aducă rodurile cele desăvîrşite ale nevoinţelor”. Lavra Cuviosului era în pustie, iar chinovia mai aproape de lume. Deci, zidindu-se aceea, iarăşi a fost rînduit fericitul Ioan ca să slujească lucrătorilor. Atunci avea două slujbe acest cuvios şi iubitor de osteneală: a sluji străinilor şi a aduce pe umerii săi pîine şi bucate fierte şi nefierte la lucrătorii ce zideau mănăstirea, pentru viaţa de obşte, care era departe de casa de străini, mai mult decît zece stadii.

Într-o slujbă ca aceea ostenindu-se el un an şi plăcînd tuturor fraţilor, i-a dat Cuviosul Sava o chilie liniştită, în care a locuit fericitul Ioan trei ani, petrecînd cinci zile în săptămînă acolo, neieşind şi negustînd nimic în acele zile, nici fiind văzut de cineva, se îndeletnicea numai în cele către Dumnezeu, iar sîmbăta şi Duminica mai înainte decît toţi intra în biserică şi sta într-însa cu frică şi cu umilinţă, mai ales în vremea dumnezeieştii Liturghii. Iar din ochii lui, neîncetat ieşeau pîraie de lacrimi, încît se mirau toţi fraţii de un dar ca acela ce era într-însul şi primea hrana împreună cu fraţii în acele două zile.

După trei ani, fericitul Ioan a fost ales iconom şi i-a ajutat Dumnezeu în toate, încît, cu ostenelile lui şi cu slujbele ce făcea, s-a binecuvîntat şi s-a înmulţit lavra.

Deci, împlinind el bine slujba iconomiei, a voit Cuviosul Sava să-l facă preot, ca pe un vrednic şi desăvîrşit călugăr. Şi, luîndu-l, a mers cu dînsul în sfînta cetate a Ierusalimului, la patriarhul Ilie, care fusese după Salustie. Spunîndu-i viaţa lui Ioan cea plină de fapte bune, l-a rugat să hirotonească pe Ioan preot. Patriarhul, chemînd pe Ioan în biserică a voit să-l hirotonească. Ioan, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa, a zis către sfîntul patriarh: „Preasfinţite Părinte, am un cuvînt de taină către sfinţia ta. Deci, porunceşte-mi să-ţi spun deosebi şi, dacă mă vei judeca pe mine a fi vrednic de preoţie, nu mă voi lepăda”.

După ce l-a luat patriarhul de-o parte, Cuviosul Ioan s-a aruncat la picioarele lui Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, jurîndu-l ca nimănui să nu spună cuvîntul pe care voieşte a-l spune. Şi făgăduind patriarhul că îi va păzi taina, Ioan a zis: „Eu, Părinte, am fost episcop al cetăţii Colonia, dar de vreme ce s-au înmulţit păcatele mele, pentru aceea am lăsat episcopia şi am fugit. Deci, m-am judecat eu însumi a sluji fraţilor, fiind tare cu trupul, ca ei să ajute cu rugăciunile lor neputinciosului meu suflet”.

Iar patriarhul Ilie auzind acestea s-a înspăimîntat şi chemînd pe Cuviosul Sava, i-a zis: „Oarecare fapte ascunse mi-a spus mie Ioan, pentru care nu poate să fie preot, deci de acum să petreacă în linişte şi nimeni să nu-l supere”. Zicînd acestea patriarhul i-au slobozit pe ei în ale lor. Iar Cuviosul Sava s-a mîhnit foarte de aceasta şi ducîndu-se din lavra cea mare, ca de treizeci de stadii, într-o peşteră, s-a aruncat pe pămînt înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce, Doamne, m-ai trecut cu vederea, tăinuind de către mine viaţa lui Ioan şi m-am înşelat, socotindu-l pe el a fi vrednic de preoţie? Deci acum, Doamne, să-mi spui cele despre dînsul, pentru că este mîhnit sufletul meu pînă la moarte. Căci vasul pe care eu l-am socotit a fi ales, sfînt şi de trebuinţă şi vrednic a primi dumnezeiescul mir, înaintea măririi Tale este netrebnic şi nevrednic”.

Într-o rugăciune ca aceea şi în lacrimi petrecînd Cuviosul Sava toată noaptea, i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: „Nu este Ioan vas netrebnic, ci este vas ales; dar cel ce este episcop, nu poate să se facă preot”. Acestea zicînd îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Sava a alergat cu bucurie în chilia lui Ioan şi, îmbrăţişîndu-l, a zis: „O, părinte Ioane, tu ai tăinuit înaintea mea darul lui Dumnezeu care este în tine, iar Dumnezeu mi l-a descoperit”. Atunci Ioan a zis: „Mă mîhnesc, părinte, căci am vrut ca nimeni să nu ştie taina aceasta, iar voi v-aţi înştiinţat de dînsa; deci eu nu voi să mai vieţuiesc în părţile acestea”. Iar Sava s-a jurat lui că nu va spune nimănui taina. Deci din acea vreme fericitul Ioan, liniştindu-se, şedea în chilie şi nu se ducea la biserică, nici nu vorbea cu cineva şi nimeni nu mergea la dînsul, fără numai unul singur, ascultătorul care îi slujea. Ci, închizîndu-se singur în chilie, ieşea numai o dată într-un an, cînd se făcea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, întru al cărei nume era zidită biserica din lavră. Iar cînd patriarhul Ilie venea la praznic în lavră, atunci ieşea Ioan din chilia sa, ca să se închine patriarhului; căci patriarhul iubea foarte mult pe Ioan şi îl cinstea pentru smerenia lui.

Săvîrşindu-se patru ani ai liniştirii lui Ioan, cuviosul părinte Sava s-a dus în părţile Schitopolei şi a zăbovit acolo mult. Iar fericitul Ioan, dorind o viaţă mai deosebită, pustnicească, s-a dus în pustia ce se chema Ruva, într-al cincizecilea an de la naşterea sa. Şi a petrecut în pustia aceea nouă ani, hrănindu-se cu buruienile ce se cheamă melagrie, care cresc prin pustia aceea. Iar la începutul sălăşluirii a rătăcit prin rîpi şi prăpăstii, încît nu afla peştera sa şi, slăbind de osteneala căii, a căzut. Apoi deodată a fost luat în sus de o putere dumnezeiască nevăzută, precum odată proorocul Avacum, şi a fost dus în peştera sa. După cîtăva vreme, cercînd cuviosul cărările pustiei aceleia, a cunoscut locul acela în care rătăcise, fiind depărtat de la peştera lui ca de cinci stadii.

După aceea a venit la dînsul un frate şi a vieţuit împreună cu dînsul puţină vreme. Iar într-un an, apropiindu-se praznicul Paştelui, a zis fratele către stareţ: „Părinte, să mergem în lavră ca să prăznuim ziua Paştelui şi apoi iarăşi ne vom întoarce. Căci iată, la un praznic ca acesta nu avem aici nimic de mîncat, afară de aceste melagrii”. Iar Sfîntul Ioan nu a voit să meargă, deoarece Cuviosul Sava încă nu se întorsese în lavră din părţile Schitopolei. Iar către fratele ce-l ruga pe el a zis: „Să nu ne ducem de aici, frate, ci să credem că Cel ce a hrănit şase sute de mii de popor israilitean în pustie patruzeci de ani, Acela şi pe noi ne va hrăni aici şi la praznicul Paştelui ne va trimite nu numai cele de trebuinţă, ci şi de prisos, pentru că grăieşte în Scriptură: Nu te voi lăsa pe tine, nici nu mă voi depărta de la tine. În Evanghelie deasemenea, grăieşte, zicînd: Nu vă îngrijiţi, zicînd ce vom mînca sau ce vom bea? Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc, că vă trebuie acestea toate. Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Deci rabdă, fiule şi călătoreşte pe calea cea cu nevoi. Pentru că odihna şi moleşirea trupului de aici naşte munca cea veşnică, iar omorîrea trupului găteşte odihna nesfîrşită”.

Nişte cuvinte ca acestea ale cuviosului neascultîndu-le fratele, a lăsat pe părinte şi s-a dus în lavră. Deci, ducîndu-se, fratele a venit la cuviosul un om necunoscut, avînd un catîr încărcat cu multe bunătăţi: pîini curate şi calde, untdelemn, brînză proaspătă, ouă, o vadră de mied (vin de miere) şi pe toate acestea, omul care venise, le-a pus înaintea părintelui, apoi îndată s-a dus. Iar cuviosul, văzînd cercetarea lui Dumnezeu, cu bucurie a mulţumit Lui. Apoi fratele, mergînd spre lavră, a rătăcit în cale şi, umblînd trei zile prin pustietăţi nestrăbătute şi prin locuri neumblate, s-a ostenit foarte, încît abia a găsit iarăşi peştera cuviosului, flămînd, însetat şi slăbit de osteneala căii. Dar, văzînd atîtea bucate şi băuturi trimise cuviosului de Dumnezeu pentru praznic, s-a minunat şi se ruşina a căuta în faţa sfîntului, pentru împuţinarea necredinţei sale. Apoi, căzînd la picioarele bătrînului, îşi ceru iertare. Iar sfîntul, iertîndu-l, i-a zis: „Cu adevărat, să ştii, frate, că Dumnezeu în pustie poate să pregătească masa robilor Săi”.

În acea vreme Alamundar, domnul saracinilor care era sub stăpînirea perşilor, a năvălit cu mare mînie asupra Arabiei şi a Palestinei, ucigînd şi robind popoarele. Atunci, mulţime de barbari s-au împrăştiat prin pustia aceea şi s-a vestit prin mănăstiri să se păzească cu dinadinsul de năvălirea barbarilor. Deci, părinţii lavrei celei mari au trimis la acest cuvios Ioan Tăcutul, vestindu-l despre barbari şi sfătuindu-l să se întoarcă în lavră primindu-şi chilia ca să petreacă într-însa. Iar fericitul Ioan n-a vrut să-şi lase peştera sa liniştită din pustie, deşi se cam temea de barbari. Însă zicea în sine: „Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi dacă nu mă va sprijini pe mine Domnul şi nu mă va îngriji, apoi pentru ce mai vieţuiesc?”. Aşa, avînd ocrotitor pe cel Preaînalt, a petrecut în locul său fără îndoială. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte totdeauna de robii Săi şi-i păzeşte în toate căile lor, vrînd să păzească întreg şi fără temere pe plăcutul său, i-a trimis ca strajă un leu mare şi înfricoşat, care nedepărtat îl străjuia pe el ziua şi noaptea. Şi de cîte ori barbarii năvăleau asupra sfîntului, totdeauna leul acela cu furia sa cea cumplită, pornindu-se asupra lor, îi rănea şi-i izgonea. Iar fericitul Ioan, văzînd acestea, mulţumea lui Dumnezeu că n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

După aceasta, întorcîndu-se Cuviosul Sava în ţara sa, a venit la fericitul Ioan în pustie şi a zis către dînsul: „Iată, Domnul te-a păzit pe tine de năvălirea barbarilor, dîndu-ţi strajă simţitoare. Deci fă şi tu ceea ce este lucru omenesc; sculîndu-te fugi, precum au făcut şi alţi părinţi pustnici”. Cu acestea şi cu mai multe cuvinte sfătuindu-l cuviosul, l-a scos din pustie şi aducîndu-l în ţara cea mare, i-a dat lui chilie; şi iarăşi a început fericitul Ioan a vieţui în lavră, la cincizeci şi şase de ani de la naşterea sa, neştiind nimeni taina lui, cum că era episcop, afară de preasfinţitul patriarh Ilie şi de Cuviosul Sava, dar şi aceia tăinuiau.

Trecînd multă vreme, Dumnezeu a binevoit a descoperi taina aceea tuturor fraţilor, în acest chip. Un bărbat oarecare din părţile Asiei, cu numele Aterie, cinstit cu dregătoria arhiepiscopiei, venind în Ierusalim, s-a închinat lemnului Crucii Domnului, cea de viaţă făcătoare şi sfintelor locuri şi mult aur şi argint împărţea săracilor şi mănăstirilor. Apoi a ieşit din sfînta cetate, sîrguindu-se a se întoarce la moşia sa. Deci, suindu-se în corabie şi pornind puţin, s-a ridicat un vînt potrivnic pe mare, pentru care pricină a fost nevoit a se întoarce în Ascalon, unde a rămas două zile. Cînd a vrut iarăşi să plece, i s-a arătat în somn îngerul Domnului, zicînd: „Nu se cuvine ţie a pleca la moşia ta, pînă nu te vei întoarce în sfînta cetate şi vei merge în ţara avei Sava; că acolo vei afla pe avva Ioan Tăcutul, bărbat drept şi plin de fapte bune, care a fost episcop şi pentru Dumnezeu toate le-a trecut cu vederea, smerindu-se cu sărăcia cea de bunăvoie şi cu ascultarea”.

Deşteptîndu-se din somn Aterie, s-a întors în Ierusalim şi, venind în ţara Cuviosului Sava a întrebat despre Ioan Tăcutul; apoi înştiinţîndu-se de chilia lui, a venit la dînsul şi a petrecut acolo două zile, rugîndu-l şi jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu, ca să-i spună neamul său, moşia şi episcopia. Iar el, văzînd bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru aceea, i-a spus toate cu de-amănuntul. Din acea vreme s-a făcut înştiinţare prin toată lavra, că Ioan Tăcutul este episcop. Şi toţi s-au mirat văzîndu-l pe el atît de smerit.

După aceasta, cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele Sava s-a mutat către Domnul în ziua a cincea a lunii decembrie la şaptezeci de ani ai vieţii lui Ioan. Dar Ioan nu s-a întîmplat a fi la despărţirea sufletului de trup a Cuviosului Sava; pentru aceea foarte s-a mîhnit cu duhul şi se tînguia pentru despărţirea lui. Apoi i s-a arătat în vedenie Cuviosul Sava, zicînd: „Nu te mîhni pentru plecarea mea, părinte Ioane, pentru că deşi m-am despărţit cu trupul de tine, însă cu duhul sînt împreună cu tine”.

Iar Ioan a zis: „Roagă pe Domnul, părinte, ca să mă ia şi pe mine cu tine”. Răspuns-a Sava: „Nu se poate aceasta acum, că are să vină mare ispită asupra lavrei şi vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre mîngîierea şi întărirea acelora care vor să lupte bine împotriva ereticilor, pentru credinţa cea dreaptă”. Acestea auzind fericitul Ioan, şi-a venit întru sine şi se bucura cu duhul pentru vedenia şi pentru vorbirea ce avusese cu Cuviosul Sava; dar se mîhnea cu inima pentru ispita ce avea să vie. Apoi i-a venit dorinţa a vedea cum se desparte sufletul de trup. Pentru care pricină, cînd s-a rugat lui Dumnezeu, a fost răpit cu mintea în Sfîntul Betleem şi a văzut murind, lîngă biserica care era acolo, un bărbat străin al cărui suflet se lua de îngeri către cer, cu cîntări dulci. Aceasta văzînd-o cu ochii minţii, fericitul Ioan s-a sculat şi s-a dus la Betleem şi a aflat trupul bărbatului celui răposat lîngă biserică, precum a văzut în vedenie – că în acel ceas murise în care îl văzuse Ioan – şezînd în chilie, sufletul lui luat de îngeri în cer cu cîntări. Deci, cuprinzînd moaştele lui, le-a sărutat cu dragoste. Apoi, în acelaşi loc le-a îngropat cu cinste şi s-a întors la chilia sa.

Doi ucenici ai fericitului Ioan, anume Teodor şi Ioan, au povestit lui Chiril monahul, scriitorul vieţii acestuia, zicînd: „După răposarea Cuviosului Sava am fost trimişi de părintele nostru în Liviada, pentru oarecare trebuinţă şi trecînd Iordanul, ne-au întîmpinat pe noi oarecine, zicînd: Păziţi-vă că este un leu înaintea voastră! Iar noi, cugetînd, am zis: Puternic este Dumnezeu, să ne păzească cu rugăciunile părintelui nostru, pentru că după porunca lui călătorim. Acestea zicînd, am mers şi îndată am văzut venind împotriva noastră un leu înfricoşat. Deci ne-am înspăimîntat foarte, încît lipsind din noi puterea n-am putut fugi, ci am rămas ca nişte morţi. Şi iată deodată s-a arătat între noi părintele nostru, Cuviosul Ioan, poruncindu-ne să nu ne temem. Atunci leul, ca şi cum ar fi fost lovit cu biciul şi izgonit, a fugit de la noi, iar părintele s-a făcut nevăzut. Deci noi, răsuflînd uşuraţi, ne-am văzut de cale şi am rămas nevătămaţi. Apoi, săvîrşind ascultarea care se poruncise nouă, cînd ne-am întors la părintele, el a căutat spre noi şi a zis: „Vedeţi, fiilor, că m-am aflat împreună cu voi la trebuinţă; dar şi aici mult am rugat pe Dumnezeu pentru voi şi a făcut cu voi mila Sa”.

Aceasta s-a povestit lui Nirim, de către un ucenic al lui Ioan, cum că acest mare pustnic, mulţi ani s-a hrănit numai cu pîine, iar în loc de sare obişnuia cenuşă, aşa încît îşi mînca pîinea sa cu cenuşă. Iar odată, uitînd să-şi închidă fereastra chiliei, în vremea mesei sale, s-a aplecat ucenicul şi l-a văzut mîncînd pîine cu cenuşă; deci s-a mîhnit stareţul că s-a văzut o postire ca aceea a lui, iar ucenicul vrînd să-l mîngîie a zis: Nu numai tu faci aceasta, părinte, ci mulţi părinţi ai lavrei acesteia împlinesc scriptura care zice: Cenuşă ca pîinea am mîncat. Şi aşa a mîngîiat pe stareţ.

În acea vreme s-a scornit eresul lui Origen şi, mulţi înşelîndu-se cu dînsul, se tulbura Biserica lui Dumnezeu. Iar alţii, tare împotrivindu-se eresului, aveau ajutor pe acest cuvios Ioan Tăcutul, care atunci netăcînd, ci, luptîndu-se cu tăria cuvîntului ce era ca o sabie împotriva ereticilor, tăia şi strica învăţăturile cele hulitoare ale lui Origen. Această ispită, ce era să vină asupra Bisericii, a fost proorocită lui Ioan în vedenie de Cuviosul Sava; pentru că nu puţină prigoană a fost asupra ei de la eretici, încît mulţi din părinţii cei nevoitori, vătămîndu-se cu învăţăturile cele ereticeşti, se îndoiau şi se clăteau cu mintea. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu a avea în lavra aceea pe Ioan în trup, spre mîngîierea celor slabi cu sufletul şi spre întărirea celor neputincioşi.

Într-acea vreme a venit la dînsul de la mitropolia Schitopolei Chiril, care a fost mai pe urmă scriitorul vieţii lui. Acesta singur povesteşte aşa: Vrînd să ies din casa mea, ca să mă duc în sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo într-o mănăstire oarecare să primesc viaţa călugărească, mi-a poruncit iubitoarea de Hristos, maica mea, ca din cele ce vor fi pentru mîntuirea sufletului, nimic să nu încep a face decît numai cu sfatul şi porunca fericitului Ioan, ca nu cumva să cad în eresul lui Origen, la începutul stării mele.

Deci, ajungînd la Ierusalim, am venit în lavra Sfîntului Sava şi m-am închinat vrednicului de fericire Ioan; apoi descoperindu-i tot gîndul meu, ceream de la dînsul un sfat folositor. Iar el mi-a zis mie: „De voieşti a te mîntui, să mergi în mănăstirea marelui Eftimie”. Iar eu, plecînd de la dînsul ca un tînăr şi fără de minte, n-am ascultat porunca lui, ci, mergînd la Iordan, am intrat în mănăstirea ce se zice a Rundinitei. Şi nu numai că mi-a fost drumul rău, ci şi în boală mare am căzut şi am fost cuprins de mîhnire, că eram străin şi neputincios cu trupul. Apoi mi s-a arătat în vis Cuviosul Ioan, zicîndu-mi: „De vreme ce nu m-ai ascultat, pentru aceea ai fost pedepsit cu boala aceasta. Deci acum, sculîndu-te, mergi în Ierihon, şi acolo în casa de străini a lui avva Eftimie, vei afla pe un oarecare călugăr bătrîn. Să-i urmezi aceluia în mănăstirea lui Eftimie şi te vei mîntui”. Iar eu deşteptîndu-mă din somn m-am simţit sănătos cu tot trupul. Apoi m-am dus la Ierihon, după porunca sfîntului părinte şi am aflat, precum mi-a zis, pe un călugăr bătrîn, cinstit şi cu bună pricepere; acela m-a dus în mănăstirea marelui Eftimie şi m-am sălăşluit într-însa. Adeseori veneam în lavra Sfîntului Sava la Cuviosul Ioan şi mare folos sufletesc primeam de la dînsul.

Odată eram tulburat şi îngreuiat de gînduri sataniceşti, pe care mărturisindu-le cuviosului, îndată am dobîndit uşurare cu sfintele lui rugăciuni şi s-a întors pacea în inima mea. Aceasta singur a spus-o Chiril monahul. Acesta este Chiril acela care a fost trimis de Cuviosul Ioan în lavra Suchiei, cu cărţi la Cuviosul Chiriac pustnicul, precum se scrie în viaţa lui.

Odată, şezînd Chiriac lîngă fereastra chiliei Cuviosului Ioan, a venit un om cu numele de Gheorghe, aducînd pe fiul său muncit de diavol pe care, punîndu-l lîngă fereastră, omul s-a dus. Iar pruncul plîngînd, l-a cunoscut pe el Sfîntul Ioan că are duh necurat. Deci, făcîndu-i-se milă de dînsul, a făcut rugăciune şi l-a uns pe el cu untdelemn sfinţit şi îndată a ieşit din copil duhul cel necurat şi s-a făcut sănătos din ceasul acela. Iar ava Evstatie, bărbatul cel credincios şi binecuvîntat, care, după Serghie, a primit peştera Cuviosului Sava, spunea aceasta: „A năvălit odinioară, zicea el, asupra mea duhul hulii şi mă tulburau foarte gîndurile rele asupra lui Dumnezeu şi asupra celor dumnezeieşti şi eram foarte mîhnit. Apoi am venit la fericitul Ioan Tăcutul şi, spunîndu-i nevoia mea, căutam ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Iar el, sculîndu-se, s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu. Apoi a zis către mine: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, că de acum nu se va mai apropia de tine gîndul hulii”. Şi aşa a fost precum mi-a zis bătrînul, că dintr-acea vreme n-am mai simţit în mine gîndul hulii niciodată”.

O femeie de neam din Capadochia, cu numele Raina, diaconiţă la sfînta biserică din Constantinopol, a venit la Ierusalim, avînd cu sine pe nepotul său, care era în dregătorie. Acesta, în adevăr, era bărbat cu fapte bune, dar nu se unea cu sfînta sobornicească Biserică, de vreme ce se ţinea de credinţa cea rea a lui Sevir. Iar acea binecredincioasă diaconiţă punea multă sîrguinţă ca să-l întoarcă pe el către buna credinţă şi să-l unească cu Sfînta Biserică. Pentru aceea pe fiecare din sfinţi îi ruga să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul. Deci, auzind de Sfîntul Ioan, a dorit ca şi acestuia să i se închine. Dacă s-a înştiinţat că nu intră în lavră parte femeiască, a chemat pe Teodor, ucenicul lui Ioan, şi l-a rugat ca să ia pe omul care a venit cu ea şi să-l ducă la sfîntul bătrîn, pentru că credea căci cu rugăciunile lui va întoarce Dumnezeu inima cea împietrită a acelui rău credincios şi-l va face vrednic împărtăşirii cu soborniceasca Biserică. Deci, luînd Teodor pe bărbatul cel întunecat cu eresul, a venit cu dînsul la bătrîn şi s-a închinat după obicei. Iar cînd a zis ucenicul „Binecuvîntează-ne pe noi, părinte!” bătrînul a zis ucenicului: „Pe tine te binecuvintez, iar acesta care a venit cu tine nu este binecuvîntat”. Iar ucenicul a zis: „Nu aşa părinte, ci pe amîndoi să ne binecuvîntezi”. Răspuns-a bătrînul: „Cu adevărat pe celălalt nu-l voi binecuvînta, pînă cînd nu se va lepăda de cugetarea cea rea ereticească şi va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească”. Acestea auzind cel răucredincios, s-a mirat de darul bătrînului cel mai înainte-văzător şi prin acea minune schimbîndu-se, a făgăduit cu adevărat că se va împărtăşi cu cei dreptcredincioşi. Atunci l-a binecuvîntat pe el bătrînul şi cu învăţăturile sale cele de Dumnezeu insuflate, luînd din inima lui toată îndoiala, l-a împărtăşit cu preacuratele Taine; şi aşa, făcîndu-l dreptcredincios, l-a liberat cu pace.

De aceasta înştiinţîndu-se binecredincioasa diaconiţă Raina, mai multă dorinţă avea să vadă cu ochii săi pe sfîntul bătrîn şi s-a gîndit să se îmbrace în haine bărbăteşti şi să vină la dînsul în lavră, ca să-şi mărturisească gîndurile sale. Iar bătrînul, înştiinţîndu-se prin înger de acel gînd al ei, a trimis la dînsa, zicînd: „Să ştii că deşi vei veni la mine precum ai gîndit, însă nu mă vei vedea; deci nu te osteni şi rămîi la locul unde eşti acum, căci eu mă voi arăta ţie în vis şi voi asculta cele ce vrei să-mi spui şi îţi voi spune şi eu cele ce-mi va da Dumnezeu a-ţi grăi”. Iar diaconiţa, auzind acestea, s-a înspăimîntat de vederea mai înainte a Cuviosului Ioan, căci de departe vedea gîndurile omeneşti şi a petrecut la un loc, aşteptînd arătarea lui.

Într-o noapte, dormind, i s-a arătat cuviosul în vis, zicînd: „Iată Dumnezeu m-a trimis la tine; spune-mi ce voieşti?” Iar ea a mărturisit gîndurile sale şi a primit de la dînsul vindecarea ce dorea. Şi învăţînd-o cuviosul, s-a făcut nevăzut; iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a dat mulţumire lui Dumnezeu.

Locul unde era chilia cuviosului era pietros şi uscat şi nu era cu putinţă a creşte acolo nici copaci, nici buruieni, pentru asprimea locului, care nu avea nici o umezeală. Iar cuviosul, luînd odată o sămînţă de smochin, a zis către ucenicii săi, Teodor şi Ioan: „Ascultaţi-mă pe mine, fiilor. De va da Dumnezeu dar acestei seminţe, ca să crească pe această piatră vîrtoasă şi va odrăsli stîlpări şi va face roade, apoi să ştiţi că-mi va dărui Dumnezeu loc de odihnă în împărăţia cerului!” Acestea zicînd, a semănat sămînţa aceea pe piatră, aproape de chilia sa. Iar Dumnezeu care a odrăslit toiagul lui Aaron cel uscat, El a dat umezeală şi pietrei celei vîrtoase şi seminţei de smochin răsădite, ca să arate ce dar are de la El credincioasa Lui slugă. Deci, odrăslind smochinul din piatră şi crescînd cîte puţin, a ajuns pînă la acoperişul chiliei, apoi toată chilia a acoperit-o cu ramurile sale. Şi după o vreme a adus şi roadă, trei smochine, pe care, luîndu-le bătrînul, cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi, sărutîndu-le, le-a mîncat împreună cu ucenicii. Apoi, după ce a mîncat smochinele acelea, a început a se pregăti de moarte, fiind acum întru adînci bătrîneţi. El vieţuind toţi anii vieţii sale o sută patru, a adormit întru Domnul, Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului sfinţitului Mucenic Teodor, arhiepiscopul Alexandriei.

Sarut mana, maicuta mea

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Avort, Tinerii

Sunt eu, cel din pantecele tău, care-ti soptesc la ureche cat sunt de speriat, de trist si de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezand ca-ti sunt o grea povară… Dar tu nu stii cat e de greu să nu-ti aud cantecul de leagăn, să nu mă bucur de mangaierile tale, să nu îti văd chipul tău, maicuta dragă.

Cat as vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorător de tihnă, liniste, pace si bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună si cum am învinge toate necazurile si mai ales ce frumoasă ar fi viata alaturi de tine.

As vrea si eu să mă pot bucura de frumusetea cerului senin, să alerg cu voiosie prin campul înflorit, să-ti împletesc mandra cununită si să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certărete…

Ti-as încănta sufletul cu multe ghidusii, iar drăgălăseniile mele ti-ar descreti fruntea în clipele de cumpănă. Te-as ocroti si m-as face scut împotriva necazurilor.

Nu gandi că sunt mic si neputincios, pentru că primindu-mă pe mine în viata ta, măicută bună, pe Pruncul Hristos Îl primesti. Tresar de bucurie gandind cum ti-ai rezema capul obosit pe umărul meu si cată putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătranetilor tale.
Continuare…

Sfîntul Prooroc Avacum

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2026

Sfîntul prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii şi luarea poporului în robie şi a plîns foarte mult văzînd mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar cînd a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pămîntul ismailitenilor şi a fost pribeag în pămînt străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcîndu-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arînd pămîntul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului.

Odată el a făcut fiertură şi a dumicat pîine în vas şi a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, voi să duceţi pîine secerătorilor”. Acestea zicînd, a ieşit din casă şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis: „Avacume, du prînzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Şi apucîndu-l îngerul Domnului de creştet l-a ridicat de părul capului şi l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute şaizeci şi cinci de stadii şi a strigat Avacum zicînd: „Daniile, Daniile, primeşte prînzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu”. Şi Daniil a zis: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Şi sculîndu-se Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăşi a pus pe Avacum la locul lui în pămîntul iudaic.

El a proorocit şi despre întoarcerea poporului din Babilon, ca şi despre naşterea Domnului Hristos şi încetarea legii celei vechi; şi a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.

Sfînta Muceniţă Miropia

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2026

Sfînta fecioară Miropia s-a născut în cetatea Efesului, din părinţi creştini şi a fost luminată cu sfîntul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viaţă. A fost crescută apoi de maica sa în frică de Dumnezeu şi avea dragoste a merge adeseori la mormîntul Sfintei muceniţe Ermionia, una din fetele Sfîntului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaşte curgea mir plin de tămăduiri. Deci luînd Miropia din mirul sfintei muceniţe Ermionia şi dîndu-l neputincioşilor, îi tămăduia. Împărăţind atunci Decie şi pornind prigoana asupra creştinilor, maica sa a luat pe Miropia şi s-au dus în insula Hiului, unde avea o moştenire. Închizîndu-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.

Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creştin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat şi cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaş. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfinţenie credinţa în Hristos şi se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie şi l-a aruncat într-o rîpă spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor; şi a pus strajă de departe ca să nu fure creştinii trupul mucenicului.

Sfînta fecioară Miropia, pornindu-se cu rîvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale şi a luat în taină trupul mucenicului şi tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înştiinţat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri şi a poruncit ca să-i poarte pe dînşii prin toată insula aceia şi să-i ispitească zicînd că de nu vor afla trupul cel furat pînă la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.

Atunci văzînd Sfînta Miropia pe străjeri chinuiţi cu lanţuri, legaţi şi tîrîţi, şi mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia şi capetele lor, s-a umilit cu sufletul şi a zis în sine: „Dacă aceştia pătimesc aşa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, şi vor fi tăiaţi, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”. Şi îndată a strigat către dînşii: „O! prietenilor, trupul pe care l-aţi pierdut, eu l-am luat, pe cînd voi dormeaţi”.

Ostaşii auzind aceasta îndată au luat-o şi au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicînd: „Stăpînul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfîntă: „Adevărate sînt cele grăite despre tine?”. Sfînta a răspuns: „Adevărat”. Şi a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci aceasta?”. Iar dînsa a răspuns: „Îndrăzneaţă sînt, mustrînd ticăloşia şi nebunia ta!”.

La aceste cuvinte mîndrul ighemon s-a pornit spre mînie şi îndată a poruncit să o bată pe dînsa cu toiege, fără milă; şi a fost bătută mult. Apoi a fost tîrîtă de cosiţele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniţă, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopţii, rugîndu-se sfînta, a strălucit o lumină în toată temniţa; o ceată de îngeri au stat înaintea ei şi în mijlocul lor era Sfîntul Isidor, cîntînd toţi cîntarea cea întreit sfîntă. Căutînd Sfîntul Isidor la muceniţă, a zis: „Pace ţie, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi şi vei primi cununa cea gătită ţie”. Acestea zicînd Isidor, îndată Sfînta muceniţă Miropia, bucurîndu-se, şi-a dat Domnului duhul său şi s-a umplut temniţa de negrăită bună mireasmă, pe care şi străjerii temniţei, mirosind, se înspăimîntară şi se minunară. Iar unul dintr-înşii, văzînd şi auzind toate acelea, alergînd la preot, i-a spus toate cu amănuntul şi a primit Sfîntul Botez; după aceea a dobîndit sfîrşit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropia l-au luat creştinii şi l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.