Cuviosul Părintele nostru Toma Defurchinu

decembrie 23, 2007 Categoria: Calendar

decembrie 23, 2026

Cuviosul Părintele nostru Toma era de loc din ţinutul care se întinde la poalele muntelui Chimeneu. Părinţii lui erau oameni de rînd, dar aveau tot ce le trebuia pentru trai. Încă de pe cînd era copil, sfîntul dispreţuia pe toate cele din lume şi-i era dragă viaţa călugărească, căci obişnuise de mic să se ducă cu tatăl său la mănăstiri. De aceea a fost dat să deprindă virtutea şi să înveţe Sfintele Scripturi la un dascăl în una din acele sfinte locaşuri. În scurtă vreme a învăţat Psaltirea, cuvintele apostolilor şi toată slujba bisericească. Aşa a fost începutul vieţuirii lui virtuoase. Cînd copilul a ajuns în vîrstă, a îmbrăcat haina cea îngerească şi a pornit fără întoarcere spre luptele cele împotriva vrăjmaşilor.

Pe vremea aceea unul din mai-marii Constantinopolului, cu numele Galolict, a zidit o mănăstire alături de rîul Sangarin. A înştiinţat pe episcopul locului de aceasta şi l-a rugat să-i aleagă pe cei mai învăţaţi monahi din mănăstirile de sub stăpînirea să, ca să-i aşeze în noua mănăstire zidită de el. Episcopul a primit şi l-a sfătuit ca dintre monahii adunaţi să pună stareţ al mănăstirii pe fericitul Toma, care era bărbat vestit şi îndreptar desăvîrşit al înfrînării.

Şi a ocîrmuit sfîntul mănăstirea aceea destui ani; şi pe cît se ascundea de oameni prin smerenia sa, pe atît se făcea cunoscut tuturora ca locaş a fel şi fel de virtuţi. Se necăjea însă pentru că era tulburat de cei ce veneau la el. Şi ce născoceşte? A căutat printre fraţii mănăstirii pe cel mai ales şi a poruncit că acesta să fie stareţ. Iar el, însoţit de rugăciunile lor, a plecat şi a locuit singur într-un loc foarte potrivit pentru linişte, la poalele unui munte.

Odată au venit la el doi mireni foarte cucernici, care l-au rugat să-i tundă călugări şi să-i fie ucenici. Pe aceşti doi mireni, ca pe nişte trimişi de la Dumnezeu, i-a îmbrăcat în haine sfinţite şi le-a pus numele ca şi celor dintîi ucenici ai lui Hristos, unuia Ioan, iar altuia Petru. Şi făcea împreuna cu ei rugăciuni stăruitoare către Domnul.

Dar n-a suferit multă vreme născocitorul răutăţii să-şi vadă biruite vicleniile şi meşteşugurile lui. Mai întîi a trimis asupra sfîntului mulţime de ţînţari, care l-au chinuit vreme de trei ani; apoi a trimis cel viclean asupra cuviosului muşte mari care l-au chinuit alţi trei ani; după aceea a trimis asupra sfîntului furnici, care l-au chinuit alţi trei ani.

Văzînd însă că sfîntul rabdă toate fără să cîrtească a trimis vicleanul asupra sfîntului mulţime de şerpi care-l înconjurau, încolăcindu-se de trupul sfîntului în toată vremea. Dar sfîntul a răbdat şi această ispitire. Cînd însă un balaur înfricoşător îl împiedică să săvîrşească Sfînta Liturghie, sfîntul, după ce a săvîrşit Sfînta Liturghie, fără să se dezbrace de veşmintele preoţeşti, a ieşit afară fără frică, zicînd balaurului: „Urmează-mă, fiară, ca să vezi sfîrşitul şi pieirea ta, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu!”. Şi fiara apucîndu-se cu dinţii de poalele felonului, era tras tîrîş de cuvios. Depărtîndu-se sfîntul ca la o bătaie de săgeata, a ajuns la o prăpastie care avea de o parte şi de alta munţi; şi a stat acolo la rugăciune. Pe lîngă alte cuvinte, a adăugat la sfîrşit şi pe acestea: „Doamne, Cel ce ai spus că cei ce cred în Tine vor călca peste şerpi şi peste scorpii, binevoieşte ca şi eu cel prea mic, să calc după cuvîntul Tău peste această fiară!”. Şi cum a grăit sfîntul aceste cuvinte, s-a ridicat balaurul şi s-a cufundat în prăpastie; munţii cei de pe cele două margini ale prăpastiei s-au prăbuşit peste balaur, aşa că prăpastia s-a umplut şi a ajuns loc şes. Atunci şi toţi şerpii care se aflau în chilia sfîntului s-au dus la locul unde pierise balaurul şi acolo au fost mîncaţi de păsările cerului.

De atunci dar, scăpînd cuviosul de ispite, a primit de la Dumnezeu harul vindecărilor şi al prezicerilor; iar el se supunea la şi mai aspre nevoinţe pustniceşti. Şi pentru că iubea liniştea şi pentru că vedea că sunt mulţi cei ce vin la el şi-l tulbură, s-a gîndit să se ducă în locurile cele mai pustii ale munţilor. Pe Ioan l-a rînduit stareţ al mănăstirii, iar lui Petru i-a arătat mai dinainte harul mai înainte vederii. Şi n-a fost dezminţită prezicerea cuviosului Toma cel sfinţit dar, după ce a rînduit bine toate treburile turmei sale, a plecat de acolo şi s-a dus într-un loc necălcat de picior omenesc şi neumblat. Trăia acolo singuratic ca o pasăre şi stătea închis toată vremea postului. Iar dacă se întîmpla ca unul din fraţi să cadă în vreo primejdie sufletească, cerceta pe fraţi vreme îndelungată, le dădea povăţuiri mîntuitoare şi se suia iarăşi la locul acela necălcat de picior omenesc, ca la un loc plin de mare desfătare.

Vieţuind aşa mulţi ani şi ajungînd la adînci bătrîneţi, i s-a slăbănogit trupul şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Ierarh Ioasaf.

Tot în această zi, pomenirea Fericitei Anghelina.