Înnoirea bisericii din Lida a Sfîntului Gheorghe

Adaugat la noiembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 16, 2026

Slăvitul Gheorghe, marele mărturisitor al lui Hristos, s-a născut pe vremea lui Diocleţian, din tată capadocian şi maică palestiniancă. Şi dobîndind creştere minunată, avînd fire bună şi rădăcină cinstită şi sfîntă – căci părinţii lui din vechi strămoşi erau cu ales neam şi cu bună credinţă -, s-a făcut prea viteaz şi strălucit în războaie. Pentru acest lucru a fost cinstit de Diocleţian ca tribun vestit, cu rangul de numerie, încă pe cînd era tînăr; după aceea, pentru bărbăţia lui cea covîrşitoare, a fost înaintat comit, tăinuindu-se pînă atunci şi necunoscînd nimeni că era creştin.

Împlinind douăzeci de ani, a rămas orfan de tată, care şi-a pierdut viaţa în luptele dreptei credinţe. Iar Sfîntul, plecînd cu maica sa din Capadocia, a trecut în Palestina, de unde era ea, şi unde avea multe lucruri de moştenit. Şi fiindcă s-a întîmplat a muri şi maica sa în acea vreme, i-a rămas multă avuţie, din care, luînd avere cu sine destulă, s-a dus la Diocleţian, poftind să ia mai mare stăpînire decît cea dintîi. Dar, văzîndu-i pe păgîni că au atîta ură asupra creştinilor, a hotărît mai întîi să-şi împartă averile sale pe care le avea cu sine la săraci, apoi să declare înaintea lui Diocleţian şi la tot sfatul şi divanul că este creştin, care lucru l-a şi făcut degrabă. Deci, împărţind la săraci averile ce avea şi dînd libertate robilor săi şi făcînd aşezămînt şi rînduială pentru averile rămase în Palestina, în ziua a treia – cînd se ţinea sfatul stăpînitorilor de prin toată împărăţia romanilor ca să scoată din mijlocul lor pe creştini -, a venit singur în mijlocul divanului şi al sfatului unde se afla Diocleţian.

Propovăduind pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-a dat la iveală buna credinţă. Pentru aceasta, fiind prins, a fost supus la tot felul de chinuri cumplite, căci a fost împuns cu suliţa în pîntece, a fost pus pe o roată, bătut cu vine de bou de multe ori, aruncat într-o groapă plină cu var; dar fiind păzit nevătămat de toate, prin darul lui Dumnezeu, a atras către credinţa cea în Hristos pe împărăteasa Alexandra, femeia lui Diocleţian; şi, afară de dînsa, a creştinat şi pe un oarecare Glicherie şi pe altul, cu numele Atanasie. Apoi a înviat pe un om din morţi şi nenumărată mulţime de oameni a adus la credinţa lui Hristos, făcînd felurite minuni numai cu chemarea Domnului.

Deci, făcînd el acestea, a fost închis în temniţă după porunca lui Diocleţian şi legat cu lanţuri de fier. Dar în acea noapte i s-a arătat în vedenie Hristos, binevestindu-i bunătăţile care-l aşteaptă pe dînsul. Şi, deşteptîndu-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a rugat pe păzitorul temniţei să dea voie slujitorului obişnuit să vină la dînsul.

Făcînd păzitorul temniţei după voia lui, a intrat robul său care stătea afară de temniţă, şi Sfîntul i-a arătat scrisorile cele aducătoare aminte ale sale, adică diata (testamentul) pe care o scrisese mai înainte. Robul, văzînd pe stăpînul său în legături, închinîndu-se lui, zăcea jos la pămînt plîngînd. Dar Sfîntul, ridicîndu-l, îl îndemna să fie cu inimă bună. După aceea, i-a spus lui vedenia şi i-a poruncit cu tot dinadinsul ca, după moartea sa, să-i ia trupul şi diata pe care o făcuse mai înainte de a fi prins şi să le ducă în casa patriei sale, care era în Palestina, şi să se aibă frică de Dumnezeu. Apoi să nu îndrăznească să nu facă vreuna din cîte sînt scrise în diată. Deci, fiindcă el a făgăduit şi s-a învoit a face toate cîte i-a poruncit, a luat binecuvîntare şi iertare şi s-a dus de la Sfîntul.

A doua zi, Sfîntul Gheorghe, fiind adus iarăşi la cercetare şi neplecîndu-se lui Apolon, ci mai vîrtos zdrobind cu rugăciunea şi sfărîmînd pe idolii care erau în capişte, i s-a tăiat capul. Dar robul său, luînd prea cinstit trupul sfîntului împreună cu diata lui, s-a dus în Palestina, unde, împreună cu alţi creştini, cu multă cinste şi evlavie au îngropat sfîntul şi mucenicescul trup. Apoi a săvîrşit, ca un rob recunoscător şi mulţumitor, toate cîte îi poruncise Sfîntul.

După aceasta, n-a trecut multă vreme şi a strălucit dreapta credinţă. Căci, luînd domnia împăratul Constantin, de-a pururea pomenitul şi marele împărat întocmai cu apostolii, aceia care iubeau dreapta credinţă au dobîndit libertate. Iar cei ce iubeau pe mucenicul, i-au zidit Sfîntului o biserică mare şi prea frumoasă în Lida. Apoi, ridicînd mult pătimitul şi sfîntul trup al mucenicului, din locul cel neînsemnat în care zăcea, şi aducîndu-l în acea cetate, au pus la iveală pe cel vrednic de multă lumină şi de mai multă arătare; şi, printr-însul a făcut înnoire bisericii aceleia, care era din nou zidită de dînşii, fiind atunci ziua a treia a lunii noiembrie; iar moaştele lui erau ca nişte izvoare de-a pururea curgătoare, cu daruri de minuni celor care se închină lui cu credinţă.

Astfel preamăreşte Dumnezeu pe cei ce-L preamăresc pe Dînsul. Deci, de atunci, Biserica lui Dumnezeu a luat obiceiul ca în fiecare an, în aceeaşi zi, să prăznuiască aducerea moaştelor Sfîntului Mucenic, întru slava şi lauda lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi a însuşi marelui mărturisitor Gheorghe. Amin.

Minunea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe

Adaugat la noiembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 16, 2026

Amira al Siriei a trimis pe nepotul său în cetatea Diopoli, pe care saracinii o numesc Rempli, ca să cerceteze oarecare pricini ce avea acolo. În cetatea aceea este o biserică minunată a Sfîntului Gheorghe, pe care văzînd-o de departe saracinul acela, a poruncit slugilor să-i ducă lucrurile sale în catehumena bisericii, că acolo vrea să poposească. Apoi a poruncit să ducă şi cele douăsprezece cămile ale lui în biserică, să se odihnească. Preoţii bisericii îl rugau să nu facă acest lucru necuviincios şi neplăcut lui Dumnezeu. Iar el, înfricoşîndu-i, a poruncit să le ducă. Dar cum au intrat cămilele în biserică, o, minune! au căzut toate jos şi au murit. Văzînd nepotul lui Amira semnul acesta, s-a mirat de puterea cea mare a Sfîntului Gheorghe şi a poruncit să scoată cămilele afară din biserică.

A doua zi s-a dus preotul să slujească Sfînta Liturghie şi saracinul privea din catehumenă să vadă ce are să facă. Iar iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, i-a deschis ochii minţii lui şi i-a arătat înfricoşata minune ce urmează:

În vremea cînd preotul săvîrşea dumnezeieştile Taine, saracinul a văzut cum preotul a înjunghiat un copil mic şi foarte frumos, apoi sîngele lui l-a turnat într-un pahar sfinţit, iar trupul l-a tăiat şi l-a pus într-un discos sfinţit; şi, cînd s-a isprăvit chinonicul (cîntarea de la sfîrşitul Liturghiei), a văzut saracinul pe preot că a tăiat trupul pruncului bucăţele şi împărtăşea poporul cu cărnurile şi cu sîngele pruncului şi se minuna foarte.

După ce a săvîrşit preotul dumnezeiasca Liturghie, a luat prescurile cele mai bune şi le-a dus în dar saracinului, care l-a întrebat: „Ce sînt acestea?” Iar preotul a răspuns: „Acestea sînt din prescurile pe care le slujim noi în Biserica noastră”. Atunci saracinul i-a zis cu mînie: „Dintru acestea ai slujit tu liturghie astăzi? Au nu te-am văzut eu că ai înjunghiat fără de milă un prunc mic şi prea frumos şi sîngele lui l-ai turnat în pahar, iar trupul lui l-ai tăiat bucăţele şi l-ai pus pe discos şi le-ai împărţit poporului? Toate acestea pe care le-ai făcut tu, necuratule şi ucigaşule, au nu le-am văzut eu?”

Acestea auzindu-le preotul, s-a cutremurat şi, căzînd la picioarele saracinului, a zis: „Slăvit să fie Domnul nostru, Care te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, a vedea o înfricoşătoare minune ca aceasta. Din aceasta eu cred că tu eşti mare om înaintea lui Dumnezeu şi că El vrea să te aibă numărat printre cei mîntuiţi”.

Saracinul, rămînînd uimit de cuvintele preotului, a zis: „Oare prescurile acestea sînt chipul celor ce am văzut eu?” Preotul a răspuns: „Aşa, domnul meu, aşa sînt şi aşa le credem; cum că pîinea şi vinul pe care le aducem la Liturghia noastră sînt Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar vederea aceasta pînă acum eu nu m-am învrednicit niciodată s-o am, căci sînt păcătos, ci văd înaintea mea numai pîine şi vin. Însă, de vreme ce Domnul Dumnezeul meu te-a învrednicit pe tine, stăpînul meu, să vezi o taină ca aceasta, cred că eşti mare om; căci Părinţii cei mari ai Bisericii noastre, ca oameni prea vrednici vedeau această minunată taină”.

Saracinul, auzind acestea şi minunîndu-se foarte, s-a plecat jos şi s-a gîndit mult timp. După aceea, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn şi-a venit în sine şi, poruncind slugilor lui să iasă afară, a zis preotului: „Precum văd şi precum deplin mă încredinţez, credinţa creştinilor este adevărată; şi, vai mie! că mi-am petrecut viaţa cu minciună şi deşertăciune în credinţa saracinilor cea cu adevărat păgînă. Dar de vreme ce este voia lui Dumnezeu ca să mă mîntuiesc, botează-mă, ca să slujesc măcar de acum înainte lui Dumnezeu cu conştiinţă curată!”

Preotul i-a răspuns: „Nu îndrăznesc, domnul meu, să te botez, căci unchiul tău este împărat şi, aflînd de aceasta, mă va ucide şi pe mine şi va strica şi bisericile noastre. Dar dacă voieşti, pleacă în taină de aici şi du-te la patriarhul Ierusalimului, fără să te cunoască, şi el te va boteza”.

Saracinul, auzind acestea, a găsit o haină de păr şi, îmbrăcîndu-se cu dînsa, într-o noapte a fugit pe ascuns şi s-a dus la Ierusalim la patriarh, fără să fie cunoscut; şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat să-l boteze.

Dacă s-a botezat, după a opta zi a zis către patriarh: „Cu darul lui Dumnezeu m-am făcut creştin; deci ce se cade să fac, ca să mă mîntuiesc?” Patriarhul i-a răspuns: „Dacă voieşti să te mîntuieşti, du-te la Muntele Sinai, unde se află monahi cucernici şi îmbunătăţiţi, fă-te monah şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu”.

El s-a dus la Muntele Sinai şi, făcîndu-se monah, a petrecut acolo trei ani; şi deprinzîndu-se cu toate faptele creştineşti de la monahii aceia, a ajuns în mari sporiri ale faptelor bune. După aceea, a rugat pe egumen să-i dea voie să se ducă la Rempli şi, luînd binecuvîntare, s-a dus acolo. Intrînd în Biserica Sfîntului Gheorghe, l-a întîmpinat preotul cel de Dumnezeu cinstitor, acela de care am spus mai înainte şi, arătîndu-i-se lui cine este, i-a zis: „Iată că, cu dumnezeiescul dar şi prin rugăciunile tale cele bine primite, m-am făcut creştin şi monah, însă am mare dorinţă să văd pe Domnul Iisus Hristos. Pentru aceea te rog cu căldură, să mă înveţi ce se cade să fac ca să-mi împlinesc dorinţa”.

Atunci preotul, slăvind pe Dumnezeu, i-a zis: „Du-te la Amira, unchiul tău, şi înaintea lui şi a tuturor saracinilor, mărturiseşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, Făcător a toată zidirea; cum că S-a făcut om şi a făcut preaslăvite minuni în lume şi S-a răstignit, S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi cu slavă S-a înălţat la ceruri. Deci, făcînd asta cu îndrăzneală, vei vedea pe Domnul”.

Atunci, de-a pururea pomenitul monahul acela, plecîndu-se dumnezeieştilor cuvinte ale cucernicului preot, a plecat îndată şi s-a dus la locul unde era unchiul său; iar noaptea, suindu-se în minaretul geamiei lor, a început a striga: „Alergaţi aici, o, saracini, că am să vă spun vouă cuvînt!”

Aceia, auzind aceasta, au alergat cu făclii şi, aflînd pe monahul acela, l-au întrebat ce are să le spună. Monahul le-a zis: „Ce-mi daţi să vă spun unde este nepotul lui Amira, care a fugit pe ascuns?” Aceia au răspuns: „Dacă ne vei spune aceasta, îţi vom da bani cîţi vei voi”.

Monahul a zis: „Duceţi-mă la Amira, ca să-i spun!” Atunci, numaidecît l-au dus la Amira cu bucurie, zicînd: „Monahul acesta ştie unde este nepotul tău”. Amira l-a întrebat de-l ştie cu adevărat. Monahul a răspuns: „Da, cu adevărat ştiu, căci eu însumi sînt; însă acum sînt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfîntul Duh, într-o Dumnezeire, şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Pururea Fecioara Maria şi a făcut mari minuni în lume, apoi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat şi S-a înălţat la Cer, apoi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi va să vină iarăşi, să judece viii şi morţii”.

Acestea auzindu-le Amira, unchiul său şi, spăimîntîndu-se, a zis: „Ce ai pătimit, ticălosule, de ţi-ai lăsat casa, bogăţiile şi slava ta şi umbli aşa defăimat ca un cerşetor? Nu te întorci la credinţa ta, să mărturiseşti prooroc pe Mohamed şi să vii iarăşi în starea ta cea dintîi?” Iar monahul a răspuns: „Eu cîte bunătăţi aveam atunci cînd eram saracin, erau toate de partea diavolului. Iar aceste haine de păr pe care le port acum sînt lauda mea, bogăţia mea şi arvună a slavei ce am să dobîndesc pentru credinţa cea adevărată a Hristosului meu; iar pe Mohamed, care v-a amăgit pe voi, îl defăimez şi credinţa în el o urăsc şi de la dînsa mă întorc şi o anatemizez”.

Cu toate acestea, lui Amira fiindu-i milă de dînsul, a zis saracinilor care se aflau acolo: „El şi-a pierdut mintea şi nu ştie ce zice; scoateţi-l afară şi izgoniţi-l!” Iar aceia au zis: „Pe acela care a anatemizat pe proorocul nostru şi credinţa noastră şi care este vrednic de cumplită moarte îl slobozeşti? Apoi şi noi ne lepădăm credinţa noastră şi ne facem creştini!”

Atunci Amira, temîndu-se de dînşii să nu facă vreo răscoală asupra lui, le-a dat libertate să facă cu dînsul orice vor voi. Iar ei, scrîşnind din dinţi, au răpit pe fericitul monah şi, scoţîndu-l afară din cetate, au aruncat cu pietre în el, dar el chema numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aşa s-a săvîrşit de-a pururea pomenitul, întru bună mărturisire; şi, mergînd cu îndrăzneală către Domnul, pe Care L-a dorit, a luat cununa mărturisirii.

Pentru aceea, în fiecare noapte s-a arătat multă vreme o stea strălucitoare deasupra grămezii de pietre şi lumina toată partea aceea, care lucru văzîndu-l saracinii, se minunau. Trecînd vreme multă, Amira a dat voie creştinilor care, scoţînd sfintele moaşte ale mărturisitorului din grămada de pietre – o minune! -, le-au aflat întregi şi nestricate, avînd multă bună mireasmă. Pe care moaşte cu evlavie sărutîndu-le, le-au îngropat cu laude şi cu cîntări de psalmi, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin.

Despre fumat – o abordare ortodoxă

Adaugat la noiembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Laurentiu Dumitru, Sanatate, Tinerii

MULTI CRESTINI se intreaba de ce este considerat fumatul un pacat. Ca doar nu-i pomenit in Biblie, spun acestia, si pe buna dreptate, pentru ca tutunul intra in Europa mult mai tarziu, pe la anul 1500. Dar asta nu inseamna ca obiceiul fumatului n-ar fi daunator vietii trupesti (dupa cum se precizeaza pe pachete) si, implicit, vietii sufletesti.

Patima cu pricina este una din cele mai raspandite printre tineri [1] si din nefericire din ce in ce mai multi nu o mai trateaza ca patima. E adevarat ca, pe langa problema dramatica a drogurilor, tutunul trece la prima vedere drept inofensiv. Dar a spune ca sunt rele mai mari nu inseamna ca relele mai mici nu mai au consistenta lor. Azi se spune mai mult ca oricand raului bine si binelui rau si asta-i cu adevarat grav.

Continuare…

Treptele iubirii de vrăjmaşi

Adaugat la noiembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

Iubirea de vrajmasi dupa Sfantul Siluan Athonitul

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: „Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

„Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
Continuare…

Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie, Anempodist, Elpidifor, Aftonie şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la noiembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 15, 2026

Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea la idoli şi plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor în pămîntul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curţile lui, erau în taină şi trei creştini: Achindin, Pigasie şi Anempodist, care, slujind într-ascuns lui Hristos, pe mulţi îi aduceau, cu învăţăturile lor, la aceeaşi dreaptă credinţă.

Pe aceştia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci şi pe alţii îi vatămă cu aceeaşi credinţă ca şi cu o otravă. Împăratul a zis cu mînie către clevetitori: „Pentru ce voi, ştiindu-i pe unii ca aceştia de demult, nu mi i-aţi arătat, nici nu i-aţi adus la mine?” Ei au răspuns: „De vei porunci, stăpînitorule împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta”.

Deci, îndată poruncind împăratul, trimişii s-au dus să-i prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinţii, au găsit uşile încuiate, căci credincioşii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune şi nu voiau să deschidă oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii aceia, stricînd uşile i-au prins şi, legîndu-i, i-au dus înaintea împăratului. Dar împăratul, căutînd spre dînşii, a început a-i întreba cu blîndeţe, zicînd: „De unde sînteţi, fiii mei?” Iar sfinţii au răspuns: „De ţara noastră întrebi, împărate? Moşia noastră şi viaţa noastră este Preasfînta Treime, Cea de o fiinţă şi nedespărţită – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Unul Dumnezeu”.

Împăratul a zis: „Foarte îndrăzneţi sînteţi; şi chiar cutezaţi a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu ştiţi care sînt rănile şi feluritele chinuri”. Sfinţii au răspuns: „Sîntem îndrăzneţi pentru Dumnezeul nostru şi, pentru El, sîntem gata să primim tot felul de chinuri şi răni. Şi dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra noastră chinurile pe care le ştii şi vei cunoaşte dacă ne vom lepăda de Dumnezeul nostru!”

Pe cînd sfinţii grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul Dumnezeu şi defăimînd pe împărat pentru a lui mulţime de zei, acesta s-a mîniat şi a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinţi, întinzîndu-i pe pămînt, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinţii, fiind astfel bătuţi, binecuvîntau pe Dumnezeu într-un glas, zicînd: „Vezi, Doamne, nu ne lăsa şi nu Te depărta de la noi, ca să cunoască toţi că mîna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne, ajută-ne nouă”.

Acestea cîntînd sfinţii în timp ce erau torturaţi, au slăbit cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alţi ostaşi ca să-i bată. Şi au fost bătuţi multă vreme, încît ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ţinut singur Dumnezeu viaţa lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înşii. Împăratul, văzînd o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau, se mira de aceasta. Deci s-a înspăimîntat şi îndată a căzut de pe scaunul cel împărătesc. Iar sfinţii au strigat către dînsul, zicînd: „Domnul nostru, Care ţi-a dat ţie viaţa, Acela te ridică pe tine iarăşi, ca să vezi în noi puterea Lui”. Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost lovit de moarte şi, alergînd, l-au ridicat. El, abia suflînd, s-a sculat şi, venindu-şi în fire, mai mult s-a mîniat, părîndu-i-se că sfinţii i-au făcut lui farmece; căci păgînii se deprinseseră a socoti vrăjitorii şi farmece, minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinţii Săi, fiind ei plini de toată lucrarea diavolească.

Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spînzure pe Sfinţii Mucenici şi sub dînşii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături şi prin foc.

Sfinţii, multă vreme stînd spînzuraţi, aveau în gurile lor această cîntare: „Luminătorul şi Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vîndut pentru noi şi ai fost scuipat, ocărît şi, ca un făcător de rele, ai fost spînzurat pe lemn, Stăpîne, Cel ce ţii toate cu mîna, vino acum şi caută spre pătimirea noastră şi ne arată nouă mîntuirea Ta. Priveşte spre durerile noastre şi ne miluieşte şi arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer”.

Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, avînd faţa luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile şi s-a stins focul, iar sfinţii s-au făcut sănătoşi. Apoi, umplîndu-se ei de negrăită bucurie la vederea Domnului, iarăşi S-a făcut nevăzut. Iar sfinţii au stat înaintea împăratului, ca şi cînd n-ar fi fost supuşi nici unui chin. Văzîndu-i pe dînşii sănătoşi, împăratul s-a mirat şi a zis către ei: „Cum s-a întîmplat aceasta?” Iar ei au zis: „Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mîntuit pe noi Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui şi te ruşinează!”

Păgînul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos, iar sfinţii au strigat: „Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul Dumnezeu”. Şi îndată a amuţit împăratul, rămînînd fără glas. Iar sfinţii au zis către dînsul: „Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu porunceşti să ne închinăm?” Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvînt, fără numai cu ochii se tulbura. Dar sfinţii au zis: „Ce ţi s-a întîmplat, împărate, de nu vorbeşti cu noi? Oare aşa ne vom duce de la judecata ta, neluînd răspunsul cel de pe urmă?” Iar împăratul a început a arăta cu ochii şi cu mîinile celor ce stau înainte, ca să-i ia pe sfinţi şi să-i închidă în temniţă. Şi nimeni din cei ce stăteau înainte nu pricepea ce porunceşte cu ameninţarea sa.

Atunci împăratul, apucînd porfira de pe sine, a trîntit-o la pămînt şi, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele. Iar mulţimile, văzînd acestea, se minunau şi le părea rău de împăratul lor, că şi-a ieşit din minţi astfel. Dar sfinţii au zis către popor: „O! orbilor la minte, văzînd nu vedeţi şi auzind nu auziţi, că s-au învîrtoşat inimile voastre”.

Acestea grăind sfinţii, s-a arătat din cer o ceată de îngeri prea luminată, pe care mulţi din popor au văzut-o şi, neputînd să o privească, au căzut de frică la pămînt şi au crezut în Hristos. Iar sfinţii au început a cînta: Dumnezeu este puterea şi scăparea noastră, ajutor întru necazurile care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme cînd se va tulbura pămîntul. Şi iarăşi: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne şi ne izbăveşte, pentru numele Tău”.

Împăratul, neputînd face ceva, fiind mut, de mînie a început a se bate peste obraz. Dar Sfîntul Achindin, văzîndu-l aşa tulburat, a lăcrimat şi a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăieşte!”. Şi îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi. Dar nu binecuvînta pe Dumnezeu, ci mai tare Îl hulea, avînd inima împietrită. Căci, deşi a văzut asupra sa mîna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaşte adevărul, ci pe toate acestea le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinţilor Mucenici şi s-a pornit cu şi mai multă mînie asupra lor.

Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulţumire, cel dintîi cuvînt de răspuns i-a fost: „Pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce staţi înainte, vă voi pedepsi, pentru că nu m-aţi ascultat cînd vă porunceam cu ameninţare să luaţi pe aceşti necuraţi creştini şi să-i chinuiţi pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi legaseră limba”. Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier şi să pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arşi pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu cu osîrdie şi cîntau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: „Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc.

Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare şi cu inimă vitează să purtăm chinurile cele ce ne sînt puse înainte; dă şi celor ce stau împrejur, ca să cunoască numele Tău Cel Sfînt, prin care ai arătat puterea Ta şi minunile Tale”.

Acestea grăindu-le sfinţii, s-a auzit un glas din cer, zicînd: „De vreme ce cu fapta v-aţi întărit credinţa voastră, cererile voastre se vor împlini”. Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulţi din cei ce stăteau împrejur, au strigat: „Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc aceşti pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, şi afară de Dînsul nu este alt Dumnezeu. Fericiţi sînteţi voi, o!, pătimitorilor, că v-aţi făcut mărturisitori ai venirii Lui pe pămînt şi, pentru dragostea Lui, sufletele voastre le daţi spre moarte, căci vă mijloceşte vouă viaţa veşnică. Rugaţi-vă bunătăţii Lui şi pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său şi să ne scoată din adîncul pierzării”.

Iar Sfinţii Mucenici, ridicîndu-şi ochii spre cer, se rugau pentru dînşii, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce vieţuieşti întru cele înalte, caută spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr şi trimite rouă de mîngîiere moştenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine, ca să le fie lor doctorie şi tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine şi care spală necurăţia păcatelor; ca să Te ştie pe Tine toţi, că eşti Unul Dumnezeu şi toate cîte sînt, o, Împărate, să se supună stăpînirii Tale”.

Aşa grăind sfinţii, săvîrşind rugăciunea, îndată s-au pornit fulgere şi tunete înfricoşătoare şi s-a pogorît o ploaie mare. Umplîndu-se de frică şi de spaimă, necredincioşii au fugit, rămînînd cu mucenicii numai cei care crezuseră în Hristos, către care sfinţii au zis: „Nu vă temeţi, că pentru voi sînt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvîrşească peste voi Taina Sfîntului Botez”. Iar cînd toţi, într-un glas, înălţau slavă lui Dumnezeu, a fost văzută mulţime de îngeri pogorîndu-se de sus, care îmbrăcau cu haine albe poporul cel nou luminat, arătînd a fi curăţite sufletele lor cu sfînta credinţă şi cu apa cea pogorîtă de sus peste dînşii. Şi s-a stins focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit şi sfinţii s-au sculat vii şi sănătoşi; numai trupurile lor erau negre ca nişte lemne arse în foc.

Atunci împăratul, chemînd iarăşi pe sfinţi, le-a zis: „Cu toate că aţi stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veţi scăpa din mîinile mele, pînă cînd, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu groaznică moarte vă voi omorî”. Iar sfinţii, ca şi cu o gură au răspuns: „Omoară-ne precum voieşti, dar de Unul Dumnezeu, Care locuieşte în cer şi Care ne-a gătit noua viaţa veşnică, nu ne vom lepăda!”

Atunci împăratul, rîzînd, a zis: „Fiii mei şi prieteni, de vreme ce voi cinstiţi pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiţi mai mulţi dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu şi căruia mă închin. Căci şi eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc şi-l cinstesc mai mult decît pe ceilalţi, care este Dia (Jupiter) cel mare şi care e mai întîi decît toţi dumnezeii. Deci acestuia singur, închinaţi-vă împreună cu mine, iar ceilalţi zei rămînă la voia voastră, precum veţi vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.

Fericitul Anempodist a zis către împăratul: „În ce chip porunceşti să dăm cinstire dumnezeului tău?” Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, şi le-a zis lor: „Mergeţi, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia şi, precum mă veţi vedea pe mine făcînd, aşa să faceţi şi voi şi ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinţii au zis: „Tu, împărate, precum ai învăţat, aşa te roagă, iar noi, precum demult am învăţat, aşa ne vom ruga”.

Împăratul, neînţelegînd cele grăite de dînşii, se bucura, căci socotea că sfinţii acum s-au plecat către a lui închinare de idoli şi grăia către dînşii: „Pentru ce n-aţi voit mai înainte să vă plecaţi la un cuget cu noi şi să nu fi îndurat atîtea chinuri? Iar acum iertaţi-mă pe mine, care v-am chinuit pe voi şi vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate cu multă dragoste”.

Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească, pentru a merge la templul lui Dia. Intrînd în caretă, a chemat la sine şi pe Sfinţii Mucenici, ca să stea împreună cu dînsul. Iar sfinţii au răspuns: „Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială”. Şi aşa au ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luîndu-i pe ei de mîini, a intrat cu dînşii în templu şi a început a striga: „Mare este zeul Dia şi mare este puterea lui! Veniţi, iubiţii mei şi mai înainte de mine vă rugaţi lui Dia, dumnezeului cel mare”. Iar sfinţii au răspuns: „Precum porunceşti, aşa vom face”.

Făcîndu-şi semnul crucii pe fruntea lor, sfinţii au căzut în genunchi şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, au început a se ruga Unuia Dumnezeu în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh. Şi îndată s-a cutremurat locul şi templul a început a se sfărîma, iar împăratul, temîndu-se, a fugit afară cu toţi cei ce erau împreună cu dînsul. Apoi a căzut templul cu idolii şi toate cele ce erau în el s-au sfărîmat ca praful. Iar sfinţii, care au rămas neatinşi în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos şi rîdeau de neputinţa zeilor păgîneşti.

Dar împăratul s-a aprins cu iuţime asupra Sfinţilor şi a zis către dînşii: „Astfel este închinarea şi întoarcerea voastră către Dia? Aşa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre aţi stricat templul lui şi pe zei i-aţi sfărîmat?” Iar sfinţii au răspuns: „Precum de demult am învăţat, aşa ne-am şi rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii nu ştim; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgînescul templu, împreună cu necuraţii voştri zei”.

Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări şi să le umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi şi cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcîndu-se, iar căldările fiind foarte înfierbîntate şi clocotind, sfinţii au fost legaţi cu lanţuri şi sloboziţi în căldări; mai întîi pînă la brîu, apoi pînă la piept şi după aceea pînă la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer şi fiecare dintre dînşii cînta cîntarea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie grăia:

La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină. Şi marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.

Astfel, rugîndu-se sfinţii în căldări, au rămas nevătămaţi de fierberea plumbului, a pucioasei şi a smoalei şi lanţurile dezlegîndu-se singure de pe dînşii au căzut; iar sfinţii au ieşit sănătoşi în vederea tuturor. Atunci, mulţi înspăimîntîndu-se de acea înfricoşătoare minune, au cunoscut adevărul şi, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dînşii, pe nume Aftonie, văzînd acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Iar către împărat a zis: „Neîndumnezeitule şi urîtorule de oameni, împărate, pînă cînd nu vei lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i pe dînşii, decît ei răbdînd chinurile, iar tu eşti de fier şi împietrit şi nu te umileşti în inima ta”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.

Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărît, pentru tăierea capului său, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creştinii. Iată şi eu cred în Tine, mă închin Ţie şi mor pentru Tine. Deci, mîntuieşte-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta”. Şi, apropiindu-se călăul de dînsul, i-a pus funia de gît, ca să-l ducă în afara cetăţii, spre ucidere. Iar el, uitîndu-se spre Sfinţii Mucenici, a zis: „Domnii mei şi părinţilor! Nu pomeniţi răul pe care vi l-am făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgîn, ci vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu ceata celor ce cred în El şi să-mi facă parte cu voi în împărăţia Lui”. Iar Sfinţii Mucenici au zis: „Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte de noi şi fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă şi-ţi va răsplăti după credinţa ta!”

Atunci Aftonie, închinîndu-se sfinţilor, a mers în afara cetăţii şi, chemînd Preasfînt numele lui Iisus Hristos, şi-a plecat sub sabie grumazul şi, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurîndu-se. Iar creştinii, luînd trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos. Apoi pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună în saci de piele şi să-i arunce în mare. Şi aceasta făcîndu-se, s-a arătat Sfîntul Aftonie, cu trei îngeri umblînd pe mare şi, scoţînd pe Sfinţii Mucenici din mare, i-a dezlegat din saci şi i-a adus pe uscat, vii şi sănătoşi, ca şi cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.

Auzind împăratul că Sfinţii Mucenici sînt vii, s-a mîniat asupra ostaşilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea că nu l-au ascultat şi că i-au slobozit. Pentru aceea, întîi a tăiat mîinile ostaşilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare. Iar ei, luîndu-şi sfîrşitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind numele Lui cel sfînt, crezînd şi rugîndu-se Lui; şi aşa au fost înecaţi în apa mării.

Apoi, Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist iarăşi au fost prinşi, închişi în temniţă şi ferecaţi în obezi. Iar împăratul, tulburîndu-se, s-a dus în cămara sa şi, culcîndu-se pe pat, a chemat pe boierii săi şi a grăit către dînşii cu mînie, zicînd că l-au lăsat pe el singur a se osteni cu judecăţile ce le făcea asupra creştinilor şi cu chinurile acestora şi nu-l ajutau deloc nici cu cuvîntul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicînd că nu este lucru folositor să te îndeletniceşti cu judecăţi ca acestea şi să te sîrguieşti la chinuirea nevinovaţilor creştini.

Atunci împăratul a zis către dînşii: „Ce cugetaţi ieri şi alaltăieri, cînd vă ţineaţi gura cu mîinile?” Iar unul din boieri, pe nume Elpidifor, rîzînd, a zis: „Batjocoream în minţile noastre nebunia ta şi ne gîndeam că şi noi într-atîta am fost de nebuni, ascultîndu-te pe tine”. Iar împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor peste faţă. Şi, văzînd aceasta toţi boierii, le-a părut rău şi au zis către împărat: „Să ştii, împărate, că noi nu sîntem ca tine”.

Văzînd împăratul că toţi boierii sînt la un gînd cu Elpidifor, s-a temut şi, nevrînd a-i scîrbi mai mult, a zis: „Iertaţi-mă, că de multă mîhnire mi s-a tulburat mintea”. Şi, lăsînd boierii pe împărat s-au dus, căci sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mînia şi se gîndea, ca şi pe sfinţi să-i piardă şi boierilor să le răsplătească.

A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinţii Mucenici într-o groapă, care avea multe animale sălbatice; dar şi acolo au petrecut nevătămaţi şi mîngîiaţi prin arătarea îngerului şi au fost scoşi întregi şi de acolo. După aceea, fiind spînzuraţi şi strujiţi pînă la oase, iarăşi au rămas nevătămaţi. Împăratul, neştiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Şi, mergînd sfinţii în afara cetăţii, la locul de ucidere, veneau după dînşii mulţi dintre cei ce crezuseră, plîngînd şi zicînd: „Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce ne lăsaţi pe noi fără de învăţătură?” Iar sfinţii le-au răspuns: „Milostivul Dumnezeu va rîndui pentru voi precum ştie şi precum voieşte, numai să credeţi în El fără îndoială şi Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos”.

Una din slugile împărăteşti, alergînd la împărat, l-a vestit cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creştini şi nu le dă voie să-i ucidă. Atunci împăratul a zis: „Scoateţi trei sute de oşteni înarmaţi, să ucidă pe cei ce urmează acelor înşelători”. Iar slugile i-au spus că şi unii boieri sînt în poporul acela şi chiar şi Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau dacă este cu putinţă ca să-i taie şi pe aceia împreună cu ceilalţi. Iar împăratul a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.

Elpidifor, luînd împreună cu sine pe alţi trei boieri, a venit înaintea împăratului, iar împăratul şi-a lăsat capul în piept şi a rămas tăcut multă vreme; apoi, ridicîndu-şi capul, a zis: „O, Elpidifore, ce aţi socotit, părăsind zeii părinteşti, şi împărtăşindu-vă cu înşelătorii cei creştineşti? Să ştii că nu voi cruţa pe tot cel ce crede Celui răstignit”. Iar Elpidifor a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, căci noi sîntem gata a muri pentru Hristos Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat şi drept şi nu este altul afară de Dînsul; iar zeii tăi toţi sînt diavoli, de la care noi ne întoarcem şi ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc, nu ţinem seama”.

Atunci împăratul i-a osîndit la moarte şi a dat asupra lor această hotărîre: „Elpidifor şi toţi cei ce sînt împreună cu dînsul, care au lăsat pe prea luminaţii noştri zei şi care s-au lepădat de viaţa aceasta şi moartea şi-au ales, poruncesc să fie tăiaţi de sabie, ca să primească ceea ce singuri au căutat. Şi oricare va voi să-i ia şi să le îngrijească trupurile lor, acela fără de frică s-o facă”.

Deci, îndată luîndu-i ostaşii, i-au dus după cetate la Sfinţii Mucenici şi la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, cînd s-a citit porunca împărătească, au ridicat toţi glasurile, zicînd: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieşind din această lume întunecată şi înşelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului Tău şi să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată”. Apoi au început a se săruta unul cu altul. Iar ostaşii, înconjurîndu-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, pînă la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfîntul Elpidifor.

Iar Achindin, Pigasie şi Anempodist n-au fost tăiaţi ci, după porunca împăratului, iarăşi au fost închişi în temniţă. Apoi, a doua zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor şi să ardă într-însul pe Sfinţii Mucenici. Şi cînd a scos pe sfinţi din temniţă, împăratul a zis către dînşii: „Vedeţi cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!” Iar fericitul Achindin a zis: „Mai mare cuptor ţi s-a gătit ţie în gheena, ca în el să arzi în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ţie”. Atunci împăratul a zis cu mînie: „Au, doară, diavol sînt eu?” Sfîntul a răspuns: „Şi faptele tale şi numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavoleşti şi numele tău se tîlcuieşte „împăratul diavolilor”. Deci bine te-a numit pe tine maica ta, Savorie, că eşti părtaş al diavolilor”.

Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: „Poftiţi pe maica mea să vină aici!” Şi maica sa venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul său şi, dîndu-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el şi a zis: „Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?” Iar maica sa a răspuns: „Porţi numele moşului tău, că moşul tău se numea Savorie şi tu ai, de asemenea, numele Savorie”.

Iar împăratul, arătînd cu degetul către sfinţi, a zis: „Dar aceştia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc”. La aceste cuvinte maica sa a rîs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea fiului său cel rău. Şi văzînd împăratul pe maica sa rîzînd, s-a înfuriat atît de tare, încît, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste faţă. Iar ea, alergînd, a căzut la picioarele Sfinţilor Mucenici şi, plîngînd, zicea: „Mîntuiţi bătrîneţile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele, ci, şi cu lucrul, că diavol şi satană am născut eu pe acest ticălos”.

Văzînd împăratul că şi maica sa a crezut în Hristos, a osîndit-o şi pe dînsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinţii Mucenici. Şi chiar din ostaşii cei ce stăteau înainte, douăzeci şi opt la număr, au crezut şi toţi, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist şi cu fericita maică a împăratului, au fost aruncaţi în cuptor. Acolo în foc rugîndu-se ei, şi-au dat sfintele lor suflete în mîna lui Dumnezeu. Şi cei vrednici au văzut o ceată de sfinţi îngeri împrejurul cuptorului, cîntînd şi primind sufletele sfinţilor. Apoi, ieşind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor şi stingîndu-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat şi se risipiră toţi.

Atunci venind unii din cei credincioşi la cuptor, au găsit trupurile sfinţilor întregi şi nevătămate de foc şi, luîndu-le, le-au îngropat cu cinste, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.

Preacuviosul parintele nostru Marchian cel de la Cir

Adaugat la noiembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 15, 2026

Acest cuvios parinte Marchian era de loc din Cir. Si lasîndu-si patria si stralucirea neamului sau, s-a dus în mijlocul pustiei si acolo, facîndu-si o chilioara atît de mica încît sa-i acopere numai trupul, s-a închis în ea purtînd haine de par de capra. Iar hrana sa era în toata seara douazeci si patru de dramuri de pîine. Bea înca si apa atît de putina încît numai sa traiasca. Si dupa ce a trecut cîtva timp, a cîstigat doi ucenici: pe Eusebie, care a si ramas mostenitor al colibei sale, si pe Agapitos, care aceasta îngereasca petrecere a sadit-o de al doilea la Apamia. Caci si acesti doi si-au facut mici colibe si se linisteau în ele. Cuviosul Marchian, închis fiind pururea, n-a folosit niciodata sfesnic, ci lumina dumnezeiasca îi stralucea lui în timpul noptii si-i arata alcatuirea literelor, încît vedea si citea, caci avea cu sine si o mica Psaltire. Dar odata a iesit din pustiul din jur un balaur mare, care îngrozea pe sihastrii cei împreuna cu sfîntul ca va pricinui moarte si stricaciune. Iar sfîntul cu degetul a însemnat cruce peste balaur, iar cu gura a suflat spre el, si asa cum paiele ce ramîn în tarina dupa secera sunt topite de foc, asemenea si balaurul acela degrab în mai multe bucati s-a sfarîmat. Odata au venit la el Flavian episcopul Antiohiei si episcopul Cirului si alti episcopi si însemnati barbati si cuvîntatori care, punîndu-i lui înainte multe ziceri din dumnezeiasca Scriptura, îl rugau sa iasa afara din chilie, pentru folosul fratilor. Iar sfîntul nici a le auzi acestea n-a suferit, ci a ramas în chilie închis. Acesta a întors pe multi din felurite eresuri la adevarata credinta.

Odata, sora sfîntului cea dupa trup, luînd din cetatea Cirului unele bucate potrivite pentru acest fel de pustnic, si luînd împreuna si pe fiul ei, s-au dus la cuviosul. Iar el pe sora sa n-a voit sa o vada, iar pe fiul ei si nepotul sau la primit cu bucurie, fara sa primeasca de la ea vreun dar. Iar nepotul sau cu staruinta îl ruga ca sa primeasca cele ce-i adusese maica-sa. Dar cuviosul l-a întrebat: „Cînd ati venit catre mine, cîte mînastiri si colibe pustnicesti ati trecut? Si carora ati dat din darurile voastre?” Iar nepotul i-a raspuns ca nimanui nu au dat nimic. Atunci cuviosul i-a zis: „Mergeti înapoi avînd cu voi cele ce mie ati adus. Caci pentru fireasca rudenie, si nu pentru dragostea si apropierea cea catre Dumnezeu ati adus mie acestea”. Minunatul acesta Marchian a stat catre toti mare si vestit nu numai la cei de aproape cu locuinta fiind dorit, ci si la cei mai de departe. Si fiindca a aflat ca multi se luptau si se certau ca sa ia trupul sau dupa moarte si îsi gatisera si lazi si sicrie, ca sa-l puna pe el si zidisera chiar biserici în numele lui, a jurat pe întîiul sau ucenic ca sa ascunda dupa moarte trupul sau în loc tainic, departe de chilia sa; si acestea rînduindu-le s-a mutat catre Domnul.

Sfinţii doctori fără de argint Cosma şi Damian

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2026

Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi, de neam din Asia, avînd tată păgîn şi mamă creştină, anume Teodotia. Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie, avînd vreme liberă şi fără piedici şi a slujit cu sîrguinţă lui Hristos, închinîndu-şi toată viaţa lui Dumnezeu. Ea s-a făcut ca văduva aceea pe care o lăuda Apostolul, cînd zicea că văduva cea adevărată şi singură nădăjduieşte spre Dumnezeu şi petrece în rugăciuni şi în cereri, ziua şi noaptea.

Deci, precum vieţuia Teodotia, cu plăcere de Dumnezeu, aşa îi învăţa şi pe iubiţii săi fii, Cosma şi Damian, căci i-a hrănit cu bună învăţătură, în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi, povăţuindu-i spre toată fapta bună. Iar ei, venind în vîrstă desăvîrşită, petrecînd în legea Domnului şi deprinzîndu-se în viaţa cea fără de prihană, s-au făcut ca doi luminători, strălucind pe pămînt cu faptele cele bune. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dînd sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecînd tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.

Dar ajutau nu numai oamenilor, ci şi dobitoacelor şi nu primeau nimic pentru aceasta de la nimeni, căci toate acestea le făceau nu pentru avere, adică să se îmbogăţească cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate către El dragostea lor, prin dragostea cea către aproapele; nici nu doreau slava omenească prin aceste tămăduiri, ci slava lui Dumnezeu. Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: În dar aţi luat, în dar să daţi. Pentru aceea au fost numiţi de cei credincioşi, doctori fără plată sau fără de arginţi. Astfel, petrecîndu-se viaţa lor cu bună credinţă, în pace s-au sfîrşit. Şi nu numai în viaţa lor, ci şi după moarte s-au preamărit prin felurite minuni, pentru care se cinstesc de Biserică cu pomenirea cea de peste an, ca nişte calzi folositori şi doctori, apărători ai sufletelor şi trupurilor noastre.

Iar despre viaţa lor cea bună şi despre tămăduirea cea fără de plată, există o astfel de povestire: O femeie oarecare, cu numele Paladia, zăcînd pe patul durerii de mulţi ani şi neavînd nici un ajutor de la doctori, a auzit de aceşti sfinţi că tămăduiesc toate bolile, şi a trimis la dînşii cu rugăminte ca să vină la ea, căci era aproape de moarte. Sfinţii, ascultînd rugămintea, au mers în casa ei şi îndată femeia, după credinţa sa, a dobîndit tămăduire, prin venirea la dînsa a Sfinţilor doctori şi s-a făcut sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce a dăruit robilor Săi un dar al tămăduirii ca acesta. Fiind mulţumită de acea milă a doctorilor, a vrut să-i răsplătească cu daruri. Dar aceştia n-au vrut să ia, că niciodată nu luaseră nimic de la nimeni, fiindcă nu vindeau darul pe care îl aveau de la Dumnezeu.

Deci, femeia a cugetat ca măcar pe unul dintr-înşii să-l silească prin rugăminte, să primească de la dînsa cît de puţină răsplată; şi, luînd trei ouă, a venit în taină la Sfîntul Damian, rugîndu-l să ia de la dînsa acele ouă în numele Sfintei Treimi. Iar Damian, auzind de numele lui Dumnezeu în Treime, a luat de la femeie acel mic dar, pentru jurămîntul ei cel mare, prin care l-a rugat.

Sfîntul Cosma, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a mîhnit foarte mult. Apoi, sosind mutarea din viaţă a Sfîntului Cosma, acesta a poruncit, aproape de ieşirea sufletului din trup, să nu fie pus Damian lîngă dînsul, cînd se va sfîrşi, pentru că a călcat porunca Domnului şi a luat plată de la femeie pentru tămăduire. Deci, odihnindu-se în Domnul, Sfîntul Cosma, după cîtăva vreme a venit şi ceasul sfîrşitului lui Damian, mutîndu-se din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. Iar oamenii chibzuiau unde să-l îngroape, că ştiau porunca Sfîntului Cosma şi nu îndrăzneau să pună pe Damian lîngă fratele său. Şi fiind ei în nepricepere, a alergat îndată acolo o cămilă, care fusese mai înainte îndrăcită, şi pe care o tămăduiseră sfinţii. Aceea a grăit cu glas omenesc că, fără îndoială, să-l pună pe Damian aproape de Cosma, de vreme ce nu pentru plată a luat de la femeie acele trei ouă, ci pentru numele lui Dumnezeu. Şi aşa cinstitele lor moaşte au fost puse împreună, la locul numit Firaman.

Odinioară, un bărbat oarecare din acele locuri, în vremea secerişului, a ieşit să-şi secere holda şi, slăbit de arşiţa soarelui, a mers sub un stejar să se odihnească şi, culcîndu-se, a adormit greu. Ţinînd gura deschisă, venind un şarpe, i-a intrat în gură şi în pîntece. Apoi, deşteptîndu-se omul, nu ştia ce i se întîmplase şi, mergînd în ţarină, a secerat pînă seara, apoi a venit la casa sa şi, după cină, s-a culcat. În timp ce se odihnea, şarpele a început a muşca cele dinlăuntrul lui. Iar el striga de durere şi, deşteptîndu-se toţi şi alergînd la dînsul, îl pipăiau şi nu pricepeau de unde vine acea durere. Iar el a strigat cu glas mare, zicînd: „Sfinţilor doctori, Cosma şi Damian, ajutaţi-mă!” Şi îndată ce au sosit sfinţii, l-au adormit, încît şarpele să iasă pe aceeaşi cale pe unde a intrat. Dormind omul iarăşi cu gura deschisă, prin rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian, cu puterea lui Dumnezeu au scos şarpele din om şi, ieşind acesta din gura lui, toţi cei care se aflau acolo s-au înspăimîntat de acea minune înfricoşătoare. Apoi, ieşind şarpele, îndată s-a deşteptat omul acela şi s-a făcut sănătos desăvîrşit, cu ajutorul sfinţilor celor fără de arginţi.

În acelaşi loc era un alt bărbat, pe nume Malh, ce locuia aproape de biserica Sfinţilor doctori Cosma şi Damian, care era în Firaman. Vrînd el să plece la drum lung, a dus-o pe femeia sa la biserică şi i-a zis: „Iată, eu mă duc departe, iar pe tine te las în seama Sfinţilor Cosma şi Damian, spre pază; şezi în casa ta, pînă cînd îţi voi trimite semn de la mine, pe care îl vei cunoaşte că este al meu şi, cînd va voi Dumnezeu, îţi voi trimite semnul acela şi te voi lua la mine”. Malh, încredinţînd sfinţilor pe femeia sa, a plecat la drum.

Trecînd cîteva zile, diavolul a luat chipul unui om cunoscut şi, venind la femeia lui Malh, i-a arătat un semn ca acela despre care zisese bărbatul ei. Diavolul arătîndu-i semnul, îi poruncea să meargă la bărbatul ei, zicînd: „pe mine m-a trimis bărbatul tău ca să te duc la dînsul”. Iar femeia a zis: „Semnul acesta îl cunosc, dar nu voi merge, că sînt încredinţată Sfinţilor fără de arginţi, Cosma şi Damian; iar dacă voieşti să merg cu tine la bărbatul meu, vino împreună cu mine în biserica sfinţilor şi jură-te mie, înaintea altarului, că nu-mi vei face nici un rău pe drum”. Iar diavolul a făgăduit aşa; şi, mergînd cu dînsa în biserică, înaintea altarului, s-a jurat, zicînd: „Aşa mă jur pe puterea lui Cosma şi Damian, că nu-ţi voi face nici un rău pe drum, ci te voi duce la bărbatul tău”.

Femeia, auzind jurămîntul, a crezut diavolului celui mincinos, care se arătase în chip de om cunoscut şi a pornit cu dînsul la drum. Iar înşelătorul, luînd-o pe ea, a dus-o în loc pustiu şi neumblat voind să-i facă rău şi s-o omoare. Dar ea, văzîndu-se în cea mai de pe urmă nevoie, şi-a ridicat ochii la cer şi a strigat din inimă către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule, ajută-mi cu rugăciunile Sfinţilor Cosma şi Damian şi grăbeşte de mă izbăveşte din mîinile acestui ucigaş”. Şi îndată s-au arătat grabnicii ajutători, Sfinţii cei fără de arginţi, Cosma şi Damian, strigînd asupra diavolului. Iar el, văzîndu-i pe dînşii, a lăsat femeia şi a fugit şi, alergînd la o rîpă înaltă, a căzut în prăpastie şi a pierit.

Sfinţii, luînd pe femeie, au dus-o la casa ei. Şi a zis femeia, închinîndu-se lor: „Mulţumesc vouă, stăpînii mei, că m-aţi izbăvit de groaznica pierzare; deci, rogu-vă, spuneţi-mi cine sînteţi, ca să ştiu cui să dau mulţumire pînă la sfîrşitul vieţii mele”. Iar ei au zis către dînsa: „Noi sîntem Cosma şi Damian, robii lui Hristos, cărora te-a încredinţat bărbatul tău, cînd a plecat la drum; şi pentru aceea ne-am sîrguit a grăbi spre ajutorul tău şi te-am izbăvit pe tine de diavol, cu darul lui Dumnezeu”.

Atunci femeia, auzind aceasta, a căzut la pămînt de frică şi de bucurie, iar ei s-au făcut nevăzuţi. Apoi femeia striga, lăudînd şi mulţumind lui Dumnezeu şi slugilor lui, Sfinţilor Cosma şi Damian. Şi, cu lacrimi alergînd la biserică, a căzut înaintea icoanei sfinţilor, spunînd tuturor ceea ce se făcuse, cum şi-a făcut Domnul milă de dînsa, cu rugăciunile plăcuţilor Săi. Şi grăia în rugăciune cuvintele acestea: „Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Care ai stins cuptorul cel cu foc celor trei tineri şi Care ai ajutat roabei tale Tecla, în privelişte, Îţi mulţumesc că şi pe mine, păcătoasa, m-ai izbăvit de lanţurile diavolului, prin plăcuţii Tăi, Cosma şi Damian. Mă închin Ţie, Care faci minuni mari şi preaslăvite şi Te măresc pe Tine, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, în veci. Amin”.

Sfîntul Mucenic Erminigheld

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2026

Erminigheld, fiul împăratului goţilor, Luvighild, a fost întors de la eresul arienesc la dreapta credinţă de către Leandru, episcopul Ispalitaniei, pentru care s-a mîhnit Luvighild, fiind arian, pentru că fiul său a părăsit credinţa ariană. Şi se sîrguia a-l întoarce de la dreapta credinţă iarăşi la eres. Deci îl momea pe el cu cuvinte de iubire, ca un părinte, rugîndu-l şi sfătuindu-l să lase soborniceasca credinţă şi să creadă la fel cu dînşii, ca şi mai înainte. Însă, dacă l-a văzut neînduplecat, îl înfricoşa cu ameninţări şi îl înspăimînta cu tot felul de chinuri şi răni. Iar el, petrecînd ca un stîlp neclintit în credinţă, nu lua în seamă momirile şi înfricoşările părinteşti.

Deci, mîniindu-se foarte tare, tatăl său mai întîi l-a depărtat pe fiul său de la scaunul împărătesc şi din împărăţie şi l-a lipsit de toată averea şi moştenirea. După aceea, văzîndu-l neschimbat cu mintea, i-a ferecat grumajii, mîinile şi picioarele cu obezi de fier şi l-a aruncat într-o temniţă întunecoasă şi strîmtă. Fericitul Erminigheld, deşi era tînăr cu anii, era însă bătrîn cu înţelepciunea, dispreţuind împărăţia pămîntească şi căutînd cu toată dorinţa pe cea cerească. Deci, zăcînd în temniţă legat, se ruga către Atotputernicul Dumnezeu să-l întărească în acea pătimire.

Sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paşti, Luvighild împăratul, chemînd pe un episcop dintre cei de credinţa sa cea rătăcită, l-a trimis noaptea la fiul său în temniţă, ca Erminigheld să primească eretica împărtăşire ariană din mîna episcopului aceluia. Şi, dacă se va împărtăşi cu aceasta, să fie întors iarăşi în cea dintîi dragoste părintească şi în cinstea cea de mai înainte. Iar sfîntul, răbdătorul de chinuri, îngreţoşîndu-se de episcopul arian şi mustrînd aspru credinţa lui cea rea, l-a izgonit de la sine, neprimind împărtăşirea cea eretică; şi s-a împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, de un preot dreptcredincios, care a fost trimis la dînsul, în taină, de Sfîntul Leandru, episcopul.

Întorcîndu-se episcopul arian ruşinat la împărat, i-a spus toate cele ce a auzit de la fiul său. Atunci împăratul, umplîndu-se de negrăită mînie şi scrîşnind din dinţi, îndată a trimis din sfetnicii săi, poruncindu-le să ucidă în temniţă pe fiul său, Erminigheld. Deci, mergînd aceia, i-au tăiat cinstitul cap cu securea şi au fost auzite deasupra sfîntului său trup cîntări dulci, ale sfinţilor îngeri, şi se vedeau noaptea arzînd făclii. Acest lucru privindu-l credincioşii, se bucurau şi mulţumeau lui Dumnezeu, Care a preamărit cu acest fel de minuni pe sfîntul şi dreptcredinciosul Său rob, după sfîrşitul ce a avut prin pătimire; iar cei necredincioşi se ruşinau şi se înfricoşau.

Apoi, tatăl cel ucigaş de fiu, căindu-se de nevinovata ucidere pe care o făcuse, de mîhnire a căzut în boală; apoi voia să se lepede de arieni şi să primească credinţa cea dreaptă; dar se temea de neamul lui cel răucredincios şi nu s-a învrednicit a fi rînduit cu cei dreptcredincioşi. Iar apropiindu-se sfîrşitul lui, a chemat la sine cu cinste, pe fericitul episcop Leandru, pe care mai înainte foarte mult îl ura şi-l prigonea, şi l-a rugat să-l povăţuiască la dreapta credinţă pe Rehader, fiul său cel mai tînăr, pe care îl făcuse moştenitor împărăţiei sale, şi să-l lumineze cu învăţătura sa cea de Dumnezeu insuflată, precum făcuse şi cu Erminigheld.

Murind Luvighild împăratul şi venind la împărăţie Rehader, îndată a primit dreapta credinţă, prin povăţuirea Sfîntului Leandru episcopul. Şi tot poporul goţilor, care era învecinat cu eresul lui Arie, l-a adus la buna credinţă. Iar trupul Sfîntului Erminigheld, fratele său cel mai mare, l-a slăvit cu cinstea ce se cuvenea unui mucenic al lui Hristos, împlinindu-se astfel cuvîntul Evangheliei, care zice: Dacă grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, nu va muri, apoi singur rămîne; iar de va muri, multă roadă va da. Aşa şi răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca un grăunte de grîu, singur în pămîntul goţilor a murit pentru Hristos şi a făcut rod al credinţei celei drepte pentru tot poporul pămîntului aceluia. Căci toţi au început cu dreaptă credinţă a crede în Hristos Dumnezeu Cel de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfintele Muceniţe Chirienia şi Iuliana

Adaugat la noiembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 14, 2026

Chirienia era din cetatea Tarsul, a eparhiei Ciliciei, iar Iuliana, din cetatea Rosana. Pe acestea prinzîndu-le Marcian ighemonul, în vremea împărăţiei lui Maximian, le silea să se lepede de Hristos, dar ele nu s-au supus. Atunci, a poruncit ca să i se tundă părul şi sprîncenele Chirieniei şi s-o poarte goală prin toată cetatea Tarsului, spre rîs şi batjocură. Apoi, ducînd-o împreună cu Iuliana în cetatea Rosanei, le-a dat foc; şi aşa s-au săvîrşit.

Tot în aceasta zi, Sfintii sfintitii Mucenici Ioan episcopul si Iacov preotul. Acestia au fost pe vremea lui Savorie împaratul persilor, învatînd cuvîntul credintei si îndemnînd pe multi la dreapta credinta. Au fost prinsi de slugile împaratului si, chinuindu-i cu multe feluri de chinuri, si-au luat sfîrsitul prin sabie,

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Chesarie, Dasie si a altor cinci. Acesti sfinti fiind prinsi la Damasc si cercetati cu felurite chinuri, mai pe urma si-au primit moartea prin sabie.

Sfinţii Apostoli din cei şaptezeci: Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie şi Aristobul

Adaugat la noiembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 13, 2026

Sfîntul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfîntul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfîntul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mîntuitoarea viaţă. Ostenindu-se şaisprezece ani în acea nevoinţă pentru mîntuirea omenească, a răposat cu pace.

Amplie şi Urban au fost puşi episcopi de către acelaşi sfînt, Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli, iar Urban a fost episcop în Macedonia. Ei, propovăduind pe Hristos şi pe idoli pierzîndu-i, i-au ridicat asupra lor pe evrei şi pe elini şi, fiind ucişi de către aceştia, şi-au împletit lor cunună mucenicească.

Narcis a fost episcop în Atena, Apelie în Ieraclia şi Aristobul în Britania, propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mîinile Domnului.