Cuviosul părintele nostru Simeon Stîlpnicul

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2026

În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atît întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia.

Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cîntare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blînzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care stătea aproape: „Ce înseamnă cuvintele ce se citesc ?”. Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat, arătîndu-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămînţa cea bună în pămînt bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea rîvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinîndu-se acelui cinstit bătrîn şi mulţumindu-i pentru folositoarea lui învăţătură, i-a zis: „Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mîntuirii mele !”. Apoi a ieşit repede şi nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas, zicîndu-i: „Sapă mai adînc”. Şi a săpat mai adînc. Iar cînd a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adînc, şi aşa se ostenea săpînd. Dar şi a treia oară, cînd încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: „Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori”! Această vedenie s-a săvîrşit cu dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculîndu-se, s-a dus la o mînăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzînd la pămînt, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a 8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi: „Părinte, nu sînt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Deci, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mînăstire şi să slujesc la toţi!”.

Atunci egumenul, mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mînă şi l-a dus în mînăstire, zicînd fraţilor: „Învăţaţi-l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rînduielile noas-tre”. Astfel, fiind primit în mînăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, avînd 18 ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atîta înălţime duhovnicească, încît pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci fraţii mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinţii lui l-au căutat pretu-tindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat şi mult plîngînd pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinereţe.

Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să scoată apă şi, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi-a înfăşurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz, încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: „De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de viermi”.

Auzind acestea egumenul s-a mîhnit şi, înţelegînd că sînt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: „Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?” Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristîndu-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Şi era haina lui de păr însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său.

Văzînd egumenul acestea, s-a spăimîntat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejeşte, zicea: „Lăsaţi-mă pe mine ca pe un cîine împuţit, că sînt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele.” Iar egu-menul i-a zis: „Ai optsprezece ani, deci care sînt păcatele tale?” Si-meon răspunse: „Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6).” Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa ca să nu-şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său.” Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzînd egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrînd să-i urmeze pilda, să-şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine şi fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumînări înconjurînd mînăstirea şi întrebînd: „Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai mare decît voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pămînt!”

Deşteptîndu-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflînd pe nişte păstori păscînd oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţîndu-se de la dînşii că este în acea fîntînă pustie, a mers cu sîrguinţă acolo şi a strigat: „Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?” Iar el a răspuns: „Lăsaţi-mă pe mine, sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!” Iar ei, nevrînd, l-au tras afară din fîntînă şi l-au adus în mînăstire, unde s-a nevoit fericitul cîtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mînăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizîndu-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, avînd putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungînd şi la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsîndu-i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicîndu-i: „Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat.” Atunci i-a zis cuviosul: „Pune-mi dar, părinte, pîine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană.” Deci a făcut Vassos aşa, punîndu-i pîine şi apă înăuntru, şi, astupînd uşa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecînd acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul şi, dînd la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd ca un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingîndu-se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutînd cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzîndu-l aşa ferecat, a zis: „Poate omul şi fără de obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc.” Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit şi, scoţîndu-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpînd gîndurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dînsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul folos, întorcîndu-se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, cînd tămăduia pe cineva: „Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.” Şi puteai să vezi la dînsul, adunîndu-se ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, ispani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulţime de popoare se aduna şi toţi căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare.

Supărîndu-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească un stîlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată; deci a zidit stîlpul şi pe el o chiliuţă strîmtă de doi coţi, unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Şi era acel stîlp de şase coţi înălţime. Stînd pe dînsul cîţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, avînd înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea stîlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stîlpi, multe sufe-rind pe ei, udîndu-se de ploaie, arzîndu-se de zăduf şi îngheţînd de frig. Mîncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lîngă stîlp.

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!” Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: „Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit”. A mers la dînsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul Meletie, şi văzînd o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se împotriva nevăzutului vrăjmaş.

Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi s-a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s-ar fi pogorît din cer, şi îi zicea: „Ascultă, Sime-oane, Dumnezeul cerului şi al pămîntului m-a trimis la tine, pre-cum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ţi mănînci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă”.

Acestea şi altele asemenea lor zicînd diavolul, n-a cunoscut sfîntul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicînd: „Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?”, a mişcat piciorul drept să păşească în careta de foc. Apoi, întinzînd şi mîna dreaptă, s-a însemnat cu Sfînta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins, spulberîndu-se ca praful de vînt. Cunoscînd Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în careta lui greu l-a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd: „Mîncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!”

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul şi vorbind împreună, mult s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămînt, l-a luat în mîna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd: „Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?” Iar Vasilic, deschizîndu-şi mîna, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: „Nu este acesta vierme, ci mărgăritar”. Şi i-a grăit cuviosul: „După credinţa ta s-a făcut ţie”… Şi aşa saracinul, luînd binecuvîntare, s-a dus la locul său.

După mulţi ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit să-l vadă şi plîngea mult lîngă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dînsa, ci i-a trimis răspuns, zicînd: „Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!” Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dînsa iarăşi, rugînd-o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcîndu-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscînd sfîntul sfîrşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului şi, văzînd-o, s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu-se el, sfîntul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stîlpului său. Şi cînd făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stîlpul sfîntului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrşit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rînduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit ca o peşteră mai presus de nădejde, avînd multă apă. Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare.

Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea, a băut împreună cu apa un şarpe mic şi acela a crescut în pîntecele ei şi s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei ca iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dînsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: „Daţi-i să bea din apa locului acesta”. Deci, bînd ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, tîrîndu-se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dînsa, zicînd: „Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin”. Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfîntului se făceau blînde şi ascultătoare. Iar ei, prinzînd-o, au ucis-o şi, luîndu-i pielea, şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mîncat, îndată, pedepsindu-se de mînia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul Simeon, ducînd cu dînşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spînzurat-o lîngă stîlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfîntul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a tîrît la stîlpul cuviosului şi, zăcînd înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcînd înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirîndu-se de minunea aceea prea mare.

În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigînd pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pămînt din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducîndu-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultînd mulţimea pe sfîntul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu ţărînă din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi, s-a arătat în acele părţi. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tîlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi pîndeau calea, pentru că era puternic. Iar cînd s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputînd să se ascundă de dînşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucîndu-se de stîlp ca desfrînata de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul de sus: „Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?” El a zis: „Eu sînt Ionatan tîlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!” Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l izgoneau, strigînd către Cuviosul: „Dă-ne, părinte, pe acest tîlhar, că iată şi fiarele din cetate sînt gata să-l mănînce!” Le-a răspuns fericitul Simeon: „Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru, apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine”.

Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvînt împotrivă, s-au întors cu frica şi au spus toate acestea în Antiohia. Iar tîlharul a stat şapte zile lîngă stîlp, căzînd cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plîngînd cu amar, încît şi cei ce erau acolo se umileau văzînd pocăinţa lui. După şapte zile a strigat către sfînt: „Părinte, îmi porunceşti să mă duc?” Iar părintele i-a zis: „Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?” Iar el a răspuns: „Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea”. Vorbind aşa cu dînsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfîntului Simeon, vrînd să îngroape pe tîlhar lîngă ogradă, mai marii oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: „Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!” A răspuns Cuviosul: „Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mi-ne!” Auzind acestea acei dregători şi văzînd pe tîlhar adormit, s-au înspăimîntat şi au lăudat pe Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcîndu-se, au spus în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stînd pe stîlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat, luminînd neamurile păgîne întunecate cu idoleasca închinare şi povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu aşa lucrînd întru dînsul, deşi stătea la un loc, pe mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţînd şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi, perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pîlcuri, cîte două şi trei sute; ba uneori şi cîte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lîngă stîlp, îi sfărîmau şi cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, avînd o rudă bolnavă, a rugat pe Sfîntul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfîntul, poruncind să-l aducă înaintea stîlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: „Mă lepăd”. Iarăşi l-a întrebat Sfîntul: „Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfintul Duh?” Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfîntul: „Scoală-te”. Şi îndată tînărul s-a sculat sănătos, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încre-dinţarea sănătăţii lui, a poruncit fericitul tînărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi făcut, luîndu-l în spate ca pe un snop. Văzînd această minune toţi, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit se-ceta, foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecînd a văzut în vedenie două toiege pogorîndu-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lîngă dînsul, proorocind că perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpînirii greceşti şi romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mînia cea dreaptă şi să nu trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugîndu-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începînd a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecînd Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tînăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfîntul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţîndu-l şi înfricoşîndu-l cu mînia lui Dumnezeu, netemîndu-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţînd rugăminte Cuviosului să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat, Evdochia, dupa moartea soţului ei căzînd în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a învrednicit de fericitul sfîrşit în Ierusalim şi a fost îngropată în biserica Sfîntului întîiului mucenic Ştefan, zidită de dînsa. După Teodosie cel Tînăr, luînd împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dînsul.

Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuvio-sului Simeon, a trimis la dînsul, cerînd binecuvîntare, şi a luat unt-delemn binecuvîntat de dînsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dînsul, cerînd rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei şi a născut un fiu, pe care, luîndu-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dînsul, a trimis pe fiul ei prin mîinile slugilor sale pentru binecuvintare, zicînd: „Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvîntează rodul acesta!”

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse ? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate – zice Teodorit – mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întîmplat oarecînd că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi pînă ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfîntul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducînd rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: „Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputînd mai mult să privesc la înălţimea stîlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfîntul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămînă şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sînge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gîndirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecînd s-o arate pentru nişte pricini ca acestea : Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de Dumnezeu, a venit la dînsul, zicînd: „Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul ome-nesc, să-mi spui mie: eşti om, sau o fire fără de trup ?” I-a răspuns Cuviosul: „Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea ?” Iar el a zis: „Am auzit despre tine că nici nu mănînci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sînt fireşti omului şi nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn.” Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dînsul pe stîlp, şi l-a lăsat să pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzînd-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mînca o dată pe săptămînă, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfîntului. După atîta nevoinţă, după atîtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blînd şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decît toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvînt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dînsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfîntă podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfîntului Duh. Avînd darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin rîul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pămîn-teşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mî-năstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Rînduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, pînă la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întîmplau acolo; apoi asculta nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dînsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblînzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunînd soarele, iar se întorcea la rugăciune. Avînd atîtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgînilor, biruind hulele evreilor şi pierzînd învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpînirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţînd mult pe toţi pentru folosul sufletesc.

Aşa ducîndu-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii omeneşti, s-a apropiat de sfîrşitul său, avînd de la naştere mai mult de o sută de ani – precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfîntul Simeon Stîlpnicul cel desăvîrşit întru bunătăţi, înger pămîntesc şi om ceresc. Pentru fericitul său sfîrşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: „A fost – zicea el – într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, cînd aşteptam de la dînsul obişnuită învăţătură şi binecuvîntare, dar n-a mai privit de pe stîlp spre noi. Asemenea şi sîmbătă şi Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvînt. Deci eu m-am înfricoşat şi m-am suit pe stîlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, şi mîinile strînse la piept. Părîndu-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergînd înaintea lui, am zis: „Părinte, binecuvîntează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă aproape, aşteptînd bine-cuvîntare de la tine.” Iar el nu mi-a răspuns. Şi iarăşi am zis către dînsul: „Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare ? Oare te-am scîrbit cu ceva ? Întinde-mi acum mîna ta să o sărut” şi nu mi-a răspuns. Apoi, stînd înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gîndeam: „Oare nu cumva s-a dus la Domnul?” Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscînd că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plîns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dînsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi i-am sărutat ochii, barba, gura şi mîinile lui, zicînd: „Cui mă laşi pe mine, părinte ? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci ? Unde mă voi sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care aşteaptă binecuvîntarea ta ? Ce voi zice bolnavilor cînd vor veni aici să ceară tămăduiri ? Şi cine nu va plînge văzînd stîlpul tău gol, nevăzîndu-te pe tine, luminătorul nostru ? Şi cînd mulţi vor veni de departe, căutîndu-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor tîngui ? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta sau în stînga, nu te voi afla.

Deci, plîngînd eu aşa peste dînsul, din amărăciunea sufletu-lui am adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicîndu-mi: „Nu voi lăsa stîlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvîntat! Deci pogoară-te tu şi dă binecuvîntare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gîlceavă, ci să trimiţi degrab în Antiohia, spunîndu-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala ta!”

Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurînd, am zis: „Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfîntă odihna ta!” Şi am căzut la pi-cioarele lui şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luînd mîna lui, am pus-o pe ochii mei, zicînd: „Binecuvîntează-mă, părinte!” Şi iarăşi am plîns foarte. Apoi, sculîndu-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva lucrul, m-am coborît şi am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunîndu-i despre mutarea Cuviosului. Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mînăstiri, călugări cu lumînări şi cu tămîieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime degrabă ca rîurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtîndu-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stîlp şi, luînd cinstitele moaşte le-au coborît jos şi le-au pus lîngă stîlp, plîngînd tot poporul. Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburînd împrejurul stîlpului, strigau, ca şi cum ar plînge pentru sfîrşitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plîngerii a tot poporul se revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii, cîmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plîng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătîndu-se lîngă sfintele lui moaşte şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte bătrîni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru că frica şi spaima mă cuprinseră.”

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil – care, cu puţin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stîlp – a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lîngă stîlpul Cuviosului Simeon mergînd de la pămînt spre cer, iar în mijlocul lor ridicînd sufletul vesel al Sfîntului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost che-mat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar cînd s-au pus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrînd să ia de binecuvîntare puţini peri din barba lui sfîntă, şi-a întins mîna şi îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dînsul către Dumnezeu şi către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mîna. Apoi, luînd sfintele moaşte cu psalmi şi cu cîntări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea în întîmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfîntul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului şi a limbii, şi, căzînd înaintea sfintelor moaşte, a strigat: „Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !”

Primind antiohienii trupul sfîntului mai de preţ decît aurul şi argintul l-au dus în biserica cea mare, făcîndu-se multe minuni şi tămăduiri la mormîntul lui.

După cîţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.

Cuviosul s-a săvîrşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrînd să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: „De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atît de mînia împărătească, cît şi de cutremurul cel mare al pămîntului sfărîmîndu-se, pentru aceasta sfîntul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid şi apărare”. Mai tîrziu o parte din moaştele Sfîntului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viaţa acelui sfînt.

Pe locul unde era stîlpul Cuviosului Simeon au zidit cre-dincioşii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat mînăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau. În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stîlpului şi toată partea aceea o stră-lucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela sfînt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfîntului. Şi cînd s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stîlp, şi nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile Sfîntului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întîi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfîntului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvîntătoare cu numele Sfîntului Simeon.

Iar pentru anii lui, cîţi a stat pe stîlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viaţa Sfîntului mai înainte de sfîrşitul lui, şi singur s-a sfîrşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriţi stîlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte „Ospăţ sufletesc”, în cuvîntul dintîi, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rînduiala călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizîndu-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălţimea muntelui şi pe stîlp, avînd puţin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stîlp?

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cel din lăcaşul Miasiniei

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2026

În vremea eresului iconomahilor (iconomah – luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locaşul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locaşul Miasinilor se povesteşte în viaţa Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc şes foarte frumos şi desfătător, costişă între două dealuri, care des-părţea amîndouă părţile în larg. Prin mijloc, un pîrîu repede şi curat curgea spre răsărit, care se numeşte Azor sau Azur, şi de iezere împrejur se umple şesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit şi frumos, o capişte idolească şi o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavoleşti jertfe. Pe acel loc, curăţindu-l Sfîntul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idoleşti, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfinţindu-o pe ea, a făcut locuinţă sfinţilor îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaş diavolilor şi unde se făceau jertfirile cele sîngeroase şi spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sînge şi se săvîrşeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu. Pînă aici din viaţa lui Acachie.

Deci, este arătat că lîngă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locaşul care se numea Miasina, după locul cu acelaşi nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulţi ani a ieşit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăţiei binecredinciosului împărat Mihail şi a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioşi în luna lui septembrie, ziua întîi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atîta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvîrşea sobor în locaşul acela în toţi anii, în cinstea şi slava Prea Nevinovatei Stăpînei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

În această zi facem şi pomenirea lui Isus al lui Navi, dreptul rege al israeliţilor, care a fost după Moise şi a trecut rîul Iordanului pe uscat cu tot poporul, ca şi Marea Roşie. Acest rege, pe sfîntul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, în vederea ochilor l-a văzut. Zidurile Ierihonului prin glasul trîmbiţelor le-a surpat la pămînt. Iar, bătîndu-se cu vrăjmaşii, soarele din mers l-a oprit pînă ce desăvîrşit a călcat pe potrivnicii săi. Apoi, pe popor ducîndu-l în ţara făgăduinţei, a împărţit-o cu sorţi şi s-a sfîrşit în pace.

Tot în această zi mai pomenim pe Sfînta Marta, mama Cuviosului Simeon Stîlpnicul.

Tot în această zi facem pomenirea sfintelor 40 de fecioare pustnice care cu dascălul lor, Ammum Diaconul, pe timpul împărăţiei lui Lichinie s-au prins de ighemonul Vacd, în ţara Macedoniei, iar de Ieraclie s-au adus la chinuri. Dintre acestea, zece au fost aruncate în foc, opt cu sfîntul Ammum au fost tăiate, şase cu cuţitele străpunse, alte şase, primind fiare înfocate prin gură, s-au sfîrşit. Celelalte zece, cu săbiile în inimă străpungîndu-se, muceniceşte şi-au săvîrşit nevoinţa şi toate au mers la Domnul ca să-şi ia cununa răsplătirii.

Tot în această zi se mai face pomenirea Sfintei Muceniţe Calista şi a celor de o naştere cu ea, fraţi după trup, Eliod şi Ermoghen, care în Nicomidia, prin tăiere de sabie pentru Hristos, şi-au pus capetele lor.

Adormirea lui Isus al lui Navi

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2026

Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinînd în mînă spada, şi aflînd el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadîndu-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dînd el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, avînd el osîrdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, pînă ce a înfrînt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecîndu-i prin pustie şi împărtindu-le pămîntul făgăduinţei, şi judecînd pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătîndu-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.

Pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor

Adaugat la septembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 14, 2026

Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, avînd şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spînzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzînd jos, au pierit.

Apoi a fost spînzurat Sfîntul Amun, şi l-au zgîriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfîrşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stîlpnicul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.

Aşezarea în raclă a brîului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Adaugat la septembrie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 13, 2026

Cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cel adus în Constantinopol într-un sicriaş de aur cu pecetluire împărătească, a fost pus în biserica pe care dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr o zidise în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratie, adică „tîrgul de aramă”. După mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Leon, femeia lui, Zoe, era supărată de duhul cel necurat. Pentru aceea, împăratul şi rudele lui aveau mîhnire; deci se făceau multe rugăciuni către Dumnezeu pentru împărăteasa care pătimea.

Odată i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, spunîndu-i că de se va pune pe dînsa Brîul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va lua tămăduire. Împărăteasa a spus această vedenie bărbatului ei, împăratul Leon, şi îndată împăratul a rugat pe patriarh şi a dezlegat pecetea, apoi s-a deschis sicriul şi s-a aflat întreg cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, nici cîtuşi de puţin vătămat de vechimea vremii, şi l-a sărutat pe el cu cucernicie. Cînd patriarhul l-a întins pe el deasupra împărătesei, îndată s-a scăpat de chinuirea diavolească şi a cîştigat desăvîrşit tămăduirea bolii sale.

Atunci toţi cu bucurie au preamărit pe Hristos Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Lui cîntînd cîntări de mulţumire; iar cinstitul Brîu punîndu-l într-aceeaşi raclă de aur, l-a pecetluit cu pecetea împărătească, şi a aşezat prăznuire întru cinstea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, întru aducerea aminte de minunea ce s-a făcut cu sfîntul ei Brîu, prin singurul darul acela, şi prin milostivirea şi iubirea de oameni a Aceluia ce S-a născut dintr-însa, adică lui Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Ciprian din Cartagina.

IPS Daniel este noul Patriarh al Romaniei

Adaugat la septembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, este noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales cu 95 de voturi pe IPS Daniel sa fie noului patriarh ortodox al Romaniei. IPS Bartolomeu Anania a primit doar 66 de voturi. In primul tur de scrutin mitropolitul Daniel obtinuse 80 de voturi, mitropolitul Bartolomeu – 62, iar episcopul Ioan doar 18, un vot fiind anulat. Primii doi au intrat astfel in turul doi. Sfantul Sinod i-a desemnat pe cei trei drept candidati pentru functia de patriarh al BOR dupa ce mitropolitul Olteniei, Teofan Savu, s-a retras din cursa pentru candidatura in al doilea tur de scrutin.
Continuare…

Sfinţii Alexandru, Ioan şi Pavel, Patriarhii Constantinopolului

Adaugat la septembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 12, 2026

Sfîntul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfîntului Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Cînd s-a adunat în Niceea întîiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputînd să se ducă la acel sobor, din pricina bătrîneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezînd în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvîrşirea Sinodului, Alexandru întorcîndu-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunîndu-i că i se apropie sfîrşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicînd: „După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfîntul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Cînd l-a întrebat pe cine îl va binecuvînta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfîntul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfînt”. Aşa s-a şi întîmplat.

Ducîndu-se Sfîntul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfînt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducîndu-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvîntător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfîntul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, cînd veţi striga şi vă veţi gîlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începînd, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputînd zice nimic.

Văzînd aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzînd prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătîndu-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încît Dumnezeu, Care a dăruit atîta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîţiva ani de la Sinodul cel dintîi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în sîn hîrtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: „Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gîndul zicea: „Aşa cred, precum am scris cu mîna mea, şi cum am în sînul meu”. Jurîndu-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfîntul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie de pe pămîntul celor vii.

Sfîntul rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea „Tîrgul lui Constantin”, unde era un stîlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădîndu-şi sufletul cu amar!

Văzînd cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut pînă la sfîrşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorît pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu, în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbîndească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului Alexandru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfîntul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adînci bătrîneţi; iar cînd a fost aproape de sfîrşit, oile cele cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: „Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergînd pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătînd spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicîndu-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, avînd de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

După dînsul a luat scaunul patriarhal Sfîntul Pavel, întîiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfîntul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfîrşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decît cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat pînă la sfîrşitul lui, fiind urît şi gonit de dînsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmînd lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvîntul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sînt două firi, precum cîntă şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcîndu-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bîrfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cîntarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mîntuieşte-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpîneau bisericile, după cum capul stăpîneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dînşii nu mai era rînduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunîndu-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luînd învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dînşii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfîntul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui”. Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezînd pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stînd înaintea lui. Judecătorul acela avea în mîinile sale o carte, pe care, deschizîn-d-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătîndu-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani”.

Aceasta zicînd-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzîndu-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurînd şi, chemînd pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gînd cu dînsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mîhnire vedenia visului. Amantie, auzind aceasta şi înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergînd, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trîntit la pămînt”. Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunîndu-şi unul altuia, s-au înspăimîntat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tîlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dînsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurîndu-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cîntat în biserică cîntări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemînd pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gînd cu dînsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi plăcînd lui Dumnezeu. Deci, petrecînd pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfînt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzînd marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mîhnit. Văzînd că nimic nu sporeşte, a gîndit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mînăstirea Sfîntului Flor şi a luat acolo sfînta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunînd nimănui. Ea a mers la dînsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?”

El a răspuns: „Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfînt chip al schimei. Dar mai vîrtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bîntuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mîna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întîmplat şi cu limba şi cu mîna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mîhnire este aceasta: Văd în toate părţile pămîntului, care este sub mîna voastră, că pravila credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecînd şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mîinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mîhnirea cea nemîngîiată, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi buna sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urît, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăieşti aceasta, părinte?” El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întîi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mîhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dînsul: „O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun cînd Biserica era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mîntui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mîntuire, de veţi petrece în eresul acela”.

După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul pînă atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Hristofor

Adaugat la septembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 12, 2026

Despre Cuviosul Hristofor, Ioan şi Sofronie, scriitorii cărţii ce se numeşte Limonar, au scris astfel: Cînd eram în Alexandria şi am mers la părintele Teodul, care era în Sfînta Sofia cea din Faran, stareţul ne-a spus: eu m-am tuns în călugărie în viaţa de obşte a părintelui nostru Teodosie, cea din pustia sfintei cetăţi a lui Hristos, Ierusalimul, şi am găsit acolo pe un stareţ mare, de neam roman, anume Hristofor. Deci, într-una din zile m-am închinat lui, zicînd: „Părinte, ai plăcerea şi spune-mi lucrurile tale cele din tinereţe”. Rugîndu-l eu foarte mult şi stareţul, cunoscînd că-l întreb pentru folos, a început a-mi spune astfel: „Fiule, cînd m-am lepădat de mine, aveam multă căldură şi osîrdie spre nevoinţa monahicească. Deci, ziua mă îndeletniceam în slujbe, iar seara tîrziu intram în peşteră, în care mai înainte obişnuiau a se ruga Cuviosul Teodosie şi ceilalţi sfinţi părinţi.

Intrînd în peşteră, făceam cîte o sută de metanii pe fiecare treaptă şi mă aruncam înaintea lui Dumnezeu, iar toate treptele erau în număr de optsprezece. Intrînd în peşteră, petreceam acolo rugîndu-mă, pînă ce lovea în toacă de cîntarea Utreniei şi atunci ieşeam din peşteră la biserică. Astfel am petrecut unsprezece ani, neschimbîndu-mi pravila aceasta, ostenindu-mi trupul cu postire multă şi cu înfrînarea gîndurilor în slujbele ce mi se porunceau; deci, răbdam toată lipsa în necîştigare.

Într-o noapte, intrînd în peşteră şi săvîrşindu-mi pe trepte, după obicei, plecările mele de genunchi, şi pogorîndu-mă la treapta cea mai de pe urmă, am stat. Atunci, deodată m-am simţit într-o răpire şi am văzut toată peştera plină de candele, din care unele ardeau, iar altele nu. Am văzut încă şi doi bărbaţi cu chip luminos, umblînd în haine albe şi pregătind candelele. Eu am zis către dînşii: „Pentru ce aţi pus candelele acestea aici şi nu mă lăsaţi să intru să mă rog?” Ei mi-au răspuns: „Candelele acestea sînt ale părinţilor lui Dumnezeu, care se ostenesc”. Eu am zis către dînşii iar: „Pentru ce unele ard, iar altele nu?” Ei mi-au răspuns: „Cei ce slujesc bine Domnului şi-au aprins candelele, iar cei leneşi nu şi le-au aprins!” Eu iar am zis către dînşii: „Faceţi bine şi spuneţi-mi, candela mea arde sau nu?” Ei mi-au răspuns: „Osteneşte-te şi te roagă şi o vom aprinde”. Eu am zis: „Mă rog totdeauna şi n-am făcut altceva pînă în vremea aceasta”. După cuvintele acestea mi-am venit în sine şi n-am mai văzut pe nimeni.

Atunci am zis către mine: „O, Hristofore, ai trebuinţă de osteneli mai mari ca să-ţi aprinzi candela!” Deci, dimineaţă am ieşit din mînăstirea mea şi m-am dus în muntele Sinai, neluînd nimic cu mine, decît numai haina cu care eram îmbrăcat. Petrecînd eu în Muntele Sinai în multe osteneli şi nevoinţe 50 de ani, am auzit un glas, zicîndu-mi: „Hristofore, du-te în mînăstirea ta, în care te-ai ostenit mai înainte, ca să te odihneşti acolo cu părinţii tăi!” Cuviosul Hristofor, spunînd aceasta despre sine, a mai vieţuit puţin după aceea şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Acelaşi părinte Teodul ne-a spus nouă – adică lui Ioan şi lui Sofronie -, că părintele Hristofor, mai înainte de mutarea sa, a zis aceasta: „Într-una din zile am ieşit din mînăstirea mea şi m-am dus la Sfînta Cetate Ierusalim, ca să mă închin şi să sărut Crucea cea făcătoare de viaţă. După ce am fost acolo şi m-am închinat Domnului, cînd voiam să ies, am văzut pe un frate oarecare stînd în uşile din mijloc ale bisericii. Acela nici nu intra, nici nu ieşea, şi doi corbi zburau fără de frică înaintea feţei lui, ameninţîndu-l cu aripile şi nelăsîndu-l să intre. Eu am înţeles că acei corbi erau demoni şi am zis către cel ce stătea: „Frate, spune-mi pentru ce stai în mijlocul uşilor şi nu intri?” El mi-a răspuns: „Părinte, iartă-mă că sînt bîntuit de gînduri. Un gînd îmi zice: Mergi şi te închină cinstitei cruci şi o sărută! Iar alt gînd îmi zice: Ba nu, du-te mai întîi şi săvîrşeşte-ţi lucrul şi vei veni să te închini altă dată!” Eu, auzind acestea – zice Sfîntul Hristofor -, l-am luat de mînă şi l-am dus în biserică, şi îndată au plecat de la dînsul corbii aceia. Apoi l-am făcut să se închine cinstitei Cruci şi Sfîntului Mormînt al Domnului, şi după aceea l-am lăsat să plece cu pace.

Acestea mi le-a spus Cuviosul Hristofor – zice Teodul -, de vreme ce mă vedea îndeletnicindu-mă mult la lucrurile mînăstireşti; iar de rugăciune neîngrijindu-mă, ca să ştiu că se cuvine a cinsti mai întîi pe cele duhovniceşti, şi după aceea a săvîrşi slujirile cele trupeşti. Fericiţii părinţi Ioan şi Sofronie, auzind acestea, le-au scris spre folosul celor ce le citesc şi le ascultă, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Mutarea moaştelor Sfîntului Alexandru Nevski

Adaugat la septembrie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 12, 2026

Această sărbătoare a prăznuirii mutării moaştelor Sfîntului şi binecredinciosului (marele) domn Alexandru Nevski, s-a aşezat pentru o pricină ca aceasta: pe vremea cînd dreptcredinciosul Petru Alexandrievici, marele domn şi împărat a toată Rusia, a luat pricinile cele drepte, după ce a început războiul cel cumplit şi de mulţi ani cu poporul cel de peste hotar al sfezilor (sfezii se mai numesc şi suedezi); pe de o parte, voind să întoarcă la dreapta moştenire cetăţile împărăţiei Rusiei, care erau stăpînite de dînşii cu nedreptate; pe de alta, să le dea vrednică răzbunare pentru strîmbătatea făcută şi batjocura măririi lui împărăteşti, şi trimişilor lui în cetatea Riga; iar pe de alta, pentru tulburările făcute la poarta otomană, cea urîtoare de Hristos, spre stricarea păcii cu Rusia şi începerea războiului. Deci, cînd după multe sporite loviri cu neprietenul acela, cu dumnezeiescul ajutor a întors la părinteasca domnie, după 90 de ani de stăpînire a sfezilor, sub sceptrul Rusiei, moştenirea cea de demult, adică ţara Ijersca şi într-însa cetăţile cele vechi Oreşec şi Ivangorod, socotind locurile cele preafrumos aşezate pe lîngă rîul Neva şi pentru apropierea mării Baltice.

Deci, luînd aminte ce fel de ajutor este la împăraţi limanul mării, asemenea şi cetăţenilor, ce fel de bună sporire le este din înotarea pe mare, a pus neschimbat gînd să zidească o cetate spre petrecerea vieţii sale şi pentru deprinderea poporului său ca să umble cu corăbiile pe mare, la care atunci nimeni nu era iscusit. Deci, scopul acela ieşind în lucru desăvîrşit şi cetatea aceea întemeiată din nou, s-a numit, de la numele Sfîntului Petru, mai marele Apostolilor, Sankt-Petersburg, – zidindu-se multe biserici dumnezeieşti, dar mai ales un preaslăvit locaş lîngă Neva. Era atît de mare mulţime de popor rusesc, încît şi străinii au dorit ca spre mai mare împodobire a cetăţii şi spre mărirea ostenelilor şi nevoinţelor celui ce lîngă rîul Neva cu multe sute de ani mai înainte, s-a ostăşit pentru patria Rusiei cu poporul sfezilor şi a cîştigat preaslăvită biruinţă, care de la biruinţa de lîngă Neva s-a numit Nevski.

Deci, moaştele acestui sfînt binecredincios Alexandru, marele domn al Rusiei, şi rudeniei sale, s-a hotărît să le mute de la Vladimir, unde au stat multă vreme nestricate şi făcătoare de minuni, în cetatea aceea din nou întemeiată. Dar un scop ca acesta mişcat de Dumnezeu, nu s-a putut săvîrşi îndată, că războiul a ţinut pe uscat şi pe mare mulţi ani, adică vreo 20, atît cu sfezii, cît şi cu alte popoare. Asemenea s-au făcut şi tulburări înăuntru de la clevetitorii cei rău meşteşugiţi şi nu se putea ajunge. Dar mai pe urmă, cînd Dumnezeul păcii şi Tatăl a toată mîntuirea a dăruit Rusiei mult dorita pace şi legătura veşnică cu ţara sfezilor, prin aceea a mărit înaintea a toată lumea şi împărăţia Rusiei.

Prin osteneala aceea pe întîiul dreptcredinciosul Petru l-au mărturisit, nu numai Rusia, dar şi celelalte popoare ale Europei, numindu-l „Petru cel Mare” şi împărat a toată Rusia. El nu s-a îndepărtat de la acel bine doritor scop, ci cu sfatul preasfinţitului sinod îndreptător, a poruncit ca pentru mutarea moaştelor să gătească o raclă frumos împodobită şi toate cele trebuincioase să le gătească din vistieriile sale cele împărăteşti, şi toate acestea s-au împlinit.

Aducîndu-se sfintele moaşte pe rîul Neva, la locul cel sfînt, care după numele Sfîntului Alexandru se numeşte „Alexandroneasca”, aducîndu-se cu vasul umblător pe apă, în 30 zile ale lunii August, în anul 1724 în care s-a încheiat preaslăvita pace între Rusia şi ţara sfezilor, însuşi dreptcredinciosul împărat a ieşit întru întîmpinare cu toată casa sa împărătească, cu tot sfatul şi cu tot sfîntul sobor. Deci, luînd cu cinste racla cu sfintele moaşte, au dus-o cu toată podoaba frumoasă în slăvitul locaş cel pomenit mai înainte, şi le-a aşezat soborniceşte, la pomenirea sfîntului, bine-credinciosului şi marelui domn Alexandru, care se prăznuieşte în 23 de zile ale lunii august, în care s-a făcut mutarea sfintelor moaşte şi s-a sfîrşit cu pace războiul sfezilor.

Ni se cade nouă să ştim pe scurt neamul şi viaţa acestui sfînt Alexandru. El a fost binecredincios şi iubitor de Hristos, fiu al marelui voievod al Rusiei, Iaroslav, şi nepot al marelui domn Vsevolod, fiul marelui Vladimir, cel ce a luminat pămîntul Rusiei cu Sfîntul Botez. Stăpînind Iaroslav, tatăl lui, cetatea Vladimirului, şi acest sfînt vieţuind şi ocîrmuind marele Novgorod, s-au adunat cu multă oaste popoarele ce petreceau în jurul mării Baltice. Nemţii, care se mai numesc sfezi, umplînd corăbiile cu mulţi ostaşi, se gîndeau să iasă la hotarele Rusiei, vrînd să prade ţara Ijersca, Lagoda, marele Novgorod şi tot pămîntul Rusiei. Mergînd ei la rîul Neva, au stat la gura lui, unde se varsă în mare, şi, mîndrindu-se, au trimis soli în marele Novgorod, la Sfîntul voievod Alexandru, zicînd: „Dacă voieşti, supune-te mie, iar de nu, să ştii că acum sînt în pămîntul tău şi-l voi prăda îndată”.

Neavînd Sfîntul Alexandru oaste adunată şi neputînd ca pentru acea groaznică învăluire a prietenului să înştiinţeze în Vladimir pe tatăl său, Iaroslav, ca să-i vină în ajutor, singur numai, spre Unul în Treime slăvit Dumnezeu punîndu-şi nădejdea, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, chemînd spre ajutor rudeniile sale şi pe sfinţii răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Neadunîndu-se şi neaşteptînd putere de oaste, a ieşit cu puţină însoţire asupra oştirii celei mari a potrivnicilor şi mergînd la rîul Neva, au tăbărît nu departe de oastea potrivnicului.

Atunci era lîngă sfînt unul din voievozii pămîntului Izerscu-lui, bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu, anume Filip, căruia îi era încredinţată paza de noapte; poruncindu-i-se să meargă şi să vadă în taină puterea cea multă de oaste, fiind în frică şi în nepricepere, s-a întors ca să spună sfîntului. Mergînd el pe lîngă mare, la răsăritul soarelui, a văzut o corabie la mal şi în ea nişte bărbaţi cu podoabe şi haine roşii, ţinînd mîinile unul pe umărul altuia, iar vîslaşii şedeau ca şi cum erau îmbrăcaţi cu o negură, şi au zis unul către altul: „Frate Gelbe, să mergem mai iute, ca să ajutăm asupra potrivnicilor rudeniei noastre, marelui voievod Alexandru”. Celălalt a răspuns: „Bine, frate Boris”. Păzitorul, auzind acestea, a alergat degrab şi a spus toate cele văzute şi auzite, Sfîntului Alexandru.

Auzind el acestea, a preamărit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică şi pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Cînd s-a luptat cu potrivnicii, a ucis o mulţime, şi chiar Sfîntul Alexandru a rănit în faţă pe craiul lor, care rămăsese după război cu cîţiva, şi care a fugit fără de cinste. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, a cîştigat preaslăvita biruinţă şi a eliberat pămîntul Ijerscului şi marele Novgorod de cei potrivnici. De la această biruinţă preaslăvită de lîngă Neva, mînăstirea s-a numit Nevski. Încă şi în alte dăţi s-a eliberat marele Novgorod de aceiaşi sfezi potrivnici, căci, după acea slăvită biruinţă, iarăşi s-au adunat acei potrivnici şi au năvălit asupra cetăţii Pskovului, ucigînd mulţi oameni; deci, luînd-o, au pus trimişi de-ai lor.

Fericitul Alexandru, nesuferind aceasta şi adunîndu-se cu voievodul Andrei, fratele său, a luat cu sine şi pe Nizovţi. Ei au înconjurat cu oameni toate drumurile Pskovului şi au ucis o mulţime de potrivnici sfezi, iar pe alţii i-au trimis ferecaţi la Novgorod. Astfel cetatea Pskovului s-a întors iarăşi la stăpînirea fericitului Alexandru. Mergînd în pămîntul lor, au ars multe cetăţi şi sate, au cîştigat multe dobînzi şi au pierdut cu sabia mulţi sălbatici, încît numele lui Alexandru era înfricoşat şi de spaimă între popoarele sfezilor. Dar nu numai de sfezi, ci şi de alte limbi de peste hotare izbăvea pămîntul Rusiei de pradă în viaţa sa, încît nimeni nu se gîndea să năvălească asupra hotarelor Rusiei, ştiind pe acel voievod viteaz. În vremea aceea s-a sculat împăratul tătărăsc, Batie, cel fără de Dumnezeu, care, prădînd multe pămînturi ale Asiei, a mers cu multă putere şi în pămîntul Rusiei, luînd cetăţi multe, iar pe altele le-a risipit pînă în temelie; au ars cetatea Vladimirului cea de scaun, Rostovul şi multe alte cetăţi. Atunci s-au ucis de către Batie pururea pomeniţii domni Vsevolo-dovici Irie şi Vasilie.

În vremea aceea a pătimit pentru Hristos şi voievodul Mihail Cernigovschi, cu boierul său, Teodor. Mai mulţi din domnii Rusiei, iubind cinstea şi slava acestui veac mai mult decît slava lui Dumnezeu şi lăsînd credinţa creştinească, de frica chinuitorului, s-au închinat la idolii în care credeau acei păgîni barbari. Apoi cumplitul Batie, auzind că Sfîntul Alexandru a luat după tatăl său marea domnie a Vladimirului şi a toată Rusia, ştiind şi de bărbăţia lui, a trimis la dînsul solii – el petrecînd atunci în cetatea Suzdal -, zicîndu-i: „Mie mi s-au supus multe împărăţii şi popoare; oare tu nu voieşti să te supui? Dacă voieşti să-ţi păzeşti pămîntul întreg şi nevătămat, vino şi te închină mie, ca şi ceilalţi domni ai Rusiei, care şi-au luat stăpînirile şi au cîştigat mare cinste de la mine, că am auzit că tu eşti bărbat înţelept, viteaz şi mare de stat”. Sfîntul, auzind acestea de la trimişi, s-a mîhnit în sufletul său, şi nu se pricepea ce să facă; deci, socotind cumplirea şi sălbăticia cea bărbătească, avea în minte pe domnii ceilalţi şi alţii care au mărturisit cu statornicie numele lui Hristos şi au fost chinuiţi cumplit. Iar alţii, neputînd suferi chinurile cele cumplite, s-au lepădat de Hristos.

Sfîntul, socotind acestea, s-a dus la episcopul de acolo şi i-a spus gîndul său, sfătuindu-se ce să facă într-o întîmplare ca aceea. Episcopul, auzind acestea, a început a-l întări, spunîndu-i să nu se lepede de Hristos şi să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că cel care şi-a pierdut trupul pentru Hristos şi pentru Evanghelie îl va afla în viaţa veşnică. Nu face precum au făcut mulţi alţii – îi zice el -, ca, dacă ţi s-ar întîmpla să pătimeşti, apoi să pătimeşti ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos. Deci, zicîndu-i multe altele spre folosul Sfîntului Alexandru, el se făgăduia să facă toate acestea; deci, i-a dat împreună călător Trupul şi Sîngele lui Hristos, şi i-a zis: „Domnul să te întărească”; apoi l-a lăsat cu pace. Sfîntul, ajungînd la Urdie, s-a dus unde petrecea împăratul Batie şi s-a făcut îndată înştiinţare împăratului de venirea lui. Împăratul a poruncit ca să aducă înaintea sa pe Sfîntul Alexandru.

Mergînd el spre Batie, îndată s-au apropiat vrăjmaşii şi popii idoleşti spre dînsul, voind să-l ducă prin foc după obiceiul lor, şi îl sileau să se închine focului şi soarelui. Sfîntul le-a răspuns cu bărbăţie: „Eu sînt creştin şi nu mi se cade a mă închina făpturii, ci să mă închin Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh. Mă închin unui Dumnezeu slăvit în Sfînta Treime, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele”. Drept aceea, vrăjitorii, ducîndu-se cu mînie ca nişte batjocoriţi de sfîntul, au spus toate acelea lui Batie. Împăratul nu le-a poruncit să-l silească la închinarea soarelui şi a idolilor, ci să-l aducă cu cinste la el, ca să-i vadă frumuseţea feţei lui.

Ducînd pe sfînt înaintea împăratului, i s-a închinat lui, zicîn-du-i: „Împărate, ţie mă închin, căci Dumnezeu te-a cinstit cu împărăţia, iar făpturii nu mă voi închina, căci toate sînt zidite pentru om. Mă voi închina lui Dumnezeu Unul, Căruia Îi slujesc şi Îl cinstesc”. Împăratul n-a făcut sfîntului nici un rău, ci, văzînd frumuseţea feţei fericitului, mărimea trupului şi vitejia, l-a lăudat înaintea tuturor, dîndu-i cinste mare. Apoi i-a poruncit să se ducă cu fratele său, Andrei, la Conovice în urdie, iar împăratul Batie s-a dus în vremea aceea cu putere multă asupra bulgarilor. Deci, într-acea călătorie el a fost ucis de craiul Vladislav. Sfîntul, întorcîndu-se cu bucurie de la Conovice în patria sa, a ridicat multe biserici, şi pe creştinii cei risipiţi i-a adunat la moşiile lor.

După aceasta s-au început iar tulburări în părţile baltice şi prin alte părţi ale Apusului. Atunci sfîntul a trimis pe fiul său, Dimitrie, cu multe cete împotriva acelor potrivnici de alt neam şi, biruindu-i şi luînd cetatea Iorie, s-a întors la Novgorod cu prăzi şi cu multe dobînzi. După aceea Sfîntul Alexandru s-a dus iar în urdie la împăratul Bercae şi, petrecînd acolo şase luni, a căzut în boală trupească; deci, împăratul l-a trimis în patria sa. El, fiind pe drum, ajunsese foarte slăbit la Gorodţa, acolo s-a tuns în rînduiala călugărească cu mare osîrdie şi i s-a pus numele Alexie. Apoi, sărutînd pe toţi care erau acolo, pe egumen, pe fraţi şi pe ai săi, i-a iertat şi, împărtăşindu-se cu Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, şi-a dat sfinţitul său suflet în mîinile Domnului, pe 14 noiembrie; iar trupul lui s-a adus în cetatea Vladimir, patria sa, pe 25 noiembrie. Deci, pentru aceea s-a aşezat ca să se săvîrşească pomenirea lui într-acea zi.

Au petrecut acolo pe sfîntul cu cîntări deasupra gropii; şi, cînd mitropolitul a voit să pună în mîinile sfîntului scrisoarea de iertăciune, sfîntul a întins mîna ca un om viu, a luat scrisoarea de la mitropolit şi a strîns mîna iar. Acel lucru văzîndu-l toţi, care stăteau de faţă, au preamărit pe Dumnezeu de această minune. Deci, au pus cinstitul trup în mînăstirea cea mare a Naşterii Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Multe tămăduiri primeau de la mormîntul lui, celor ce se duceau la el cu credinţă. Moaştele lui au petrecut acolo 172 ani, pînă ce s-au mutat în împărăteasca cetate Petersburg şi s-au pus în biserica lui, în preacinstita mînăstire a Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, care se numeşte Alexandronevski, întru slava celui minunat între sfinţii lui, Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Fantin, facatorul de minuni.

Tot în aceasta zi, Aflarea Moaştelor Sfantului Cneaz Daniil al Moscovei.

Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul

Adaugat la septembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 11, 2026

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea… Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor – apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc… Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu… Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul – după povaţa maicii sale cea rea, – capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele – precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui – precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.