Sfîntul Tihon de Zadonsk

august 26, 2007 Categoria: Calendar

august 26, 2026

Această stea a sfinţeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. In timpul acestor ani cînd era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.

Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vîrsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a cărei cîrmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atît prin predici, cît şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mîntuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.

Luînd măsuri hotărîte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rînd, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mîngîierea Domnului. Blîndeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci cînd credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie pînă la pămînt. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfîntul a fost luat în derîdere de un tînăr iluminist care se mîndrea cu opiniile sale anticreştine. Blîndeţea şi dreptatea răspunsurilor sfîntului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzînd în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfîntul i-a cerut iertare pentru că l-a mîniat într-atîta cu cuvintele sale. Astfel, tînărul s-a căit pentru fapta sa şi a devenit un bun creştin.

Mînat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfînta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfînt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. In chip de pat, el avea un covor întins pe pămînt şi două perne, iar ca şi acoperămînt, o piele de oaie. Mai avea cîteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi cîteva cărţi. Imbrăcat cu o rasă de lînă de rînd şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Cînd nu mai avea nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. In zilele cînd numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista cînd numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atît săracilor, cît şi oricărui călător, care găseau la sfîntul episcop mîncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mîngîiere sufletească. Nu ieşea decît pentru a participa la Sfînta Liturghie, cîntînd cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. In timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi şi adesea, uitînd mîncarea, începea să plîngă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Cînd îşi dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfînt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de metanii, pînă în zori. Din inima sa arzînd şi zdrobită de pocăinţă, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. într-o noapte i-a apărut Hristos însîngerat şi acoperit de răni, iar sfîntul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicînd: „Tu! Tu, Mîntuitorul meu, tu vino la mine!”

Intr-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcînd metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dînd slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzînd la pămînt, a auzit o voce zicînd: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!” Altădată a văzut pe Maica Domnului tronînd deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de o parte şi de alta. Căzînd în genunchi, sfîntul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Cînd făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gîndul la Dumnezeu. Cîteodată, era găsit atît de adîncit în rugăciune, cu braţele ridicate la cer, încît trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.

Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngîmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfîntul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încît din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator.

După cîţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gîndea dacă n-ar trebui să se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, cînd un călugăr bătrîn şi sfînt i-a spus că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Cînd era învăluit de gînduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Incercat vreme îndelungată în războiul gîndurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „In ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea noastr㔦 ceea ce se ascunde în inima noastră”.

Zăvorîtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobîndească mîntuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vîrstele şi stările, adesea veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfîntului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfîntul episcop era cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osîndiţilor fără de vină. El avea un zîmbet şi un cuvînt de mîngîiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mîna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvînta sau pentru a împărţi milostenii.

Incepînd din 1779, Sfîntul Tihon a intrat în zăvorîre desăvîrşită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decît rar cuvîntul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decît pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. In această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditînd asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani pînă în ziua cînd, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stîngi şi a trebuit să rămînă în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătîndu-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vîrsta de 59 de ani.

In testamentul său, el scria, precum sfîntul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mîngîierile care mi le-a dat cînd am fost necăjit”¦ Cîte binefaceri n-am primit de la el, cîte daruri?”

Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pămîntul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de credincioşi, la 25 iulie 1861.