Despre necazuri şi milostenie

iulie 3, 2007 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

din “Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Tit, Filimon”

fragment Omilia I

Deci, iubiţilor, să nu ne descurajăm (abatem) în faţa relelor ce cad asupra noastră, căci aceasta se întîmplă spre cuminţirea noastră. „Să nu te tulburi în timpul încercării”, zice înţeleptul Isus Sirah (2, 2). Mulţi au felurite necazuri în casele lor; toţi ne împărtăşim de necazuri şi de supărări, nu însă şi de cauzele lor; ci unul are supărare de la femeie, altul de la copil, un altul de la slugă, unul de la vreun prieten, altul de la vreun duşman, celălalt de la vecin, un altul de la vreo pagubă suferită, căci multe şi variate sunt cauzele necazurilor, şi nu vei găsi deloc pe cineva întru totul lipsit de necaz sau de supărare, ci unul o are mai mică, altul, mai mare.

Deci, să nu ne mîhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mîine, iar de nu mîine, după aceasta negreşit i se va întîmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii „” vorbesc de cel ce pluteşte pe mare „” tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.

Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpînit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decît toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.

Gîndeşte-te în cîtă supărare se găseşte el, cînd voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci cînd se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.

Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai fară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Cîte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Cîţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.

Cînd sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întîmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mîhni şi să nu ştim cauza mîhnirii?

Într -un cuvînt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atîta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atît pe cît şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decît cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covîrşesc cu durerile pe cei din jur „” căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decît a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decît toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpîneşte este mai greu de vindecat decît toate celelalte boli „” tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.

De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atît de dureros, ca lipsa de copii, pe cînd cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atît de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare „” fiindu-i pururea prea iubit „” nevrînd a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decît a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urîtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decît a avea femeie urîtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.

Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mînca cineva pîine cu apă, decît a suferi atîtea greutăţi. Cel ce este în stăpînire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpînit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decît a avea cineva grijă de femeie, pe cînd cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pămînt, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.

În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cîrtitor asupra soartei sale, şi posomorît. Cînd unul îi osîndeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Cîţi nu admiră bătrîneţea? Cîţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vîrstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Cînd de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vîrstă, zicem: de ce nu suntem bătrîni? Iar cînd ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvînt, avem mii de motive spre a fi scîrbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decît o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare cîştig.

Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gîndeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plîngeţi cu cei ce plîng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.

Precum se întîmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.

Atunci cînd cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lîngă noi, mulţi care ne mîngîie „” ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm „”, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decît pe un măgar.

Dacă îl vedem intrînd fără sfială în crîşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm „” sau de face orice faptă absurdă „”, ci încă ne purtăm bine cu ei.

De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicînd: „ca să nu se facă strîngerea abia atunci cînd voi veni”. (I Corinteni 16, 2)

Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, cînd toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sîmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strîngînd ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitînd-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mîna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.

Dar cu cît mai vîrtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.

Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întîi.

Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, cînd începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întîi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.

Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobîndi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.

Nu prin ridicarea mîinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mîinile tale nu spre cer, ci spre mîinile săracilor.

De vei întinde mîna ta în mîinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai cîştigat.

Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mîinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Cînd ridicaţi mîinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi cînd înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerînd milă „” pe cînd cel ce are curaj, multe spune.

Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mîinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava, stăpînirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.