Sfîntul Mucenic Mochie
Adaugat la mai 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 24, 2026 |
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, fiind antipat în Europa Laodichie şi Maxim, şi pretutindeni neîncetînd prigoana împotriva creştinilor, era un preot al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu cu numele Mochie, în cetatea Amfipoli, care este în latura Macedo-niei. Acela, pe cînd cei necredincioşi săvîrşeau spurcatul praznic al necuratului şi păgînescului zeu Dionis, aprinzîndu-se cu rîvnă după Hristos Dumnezeu, a stat în mijlocul poporului şi a strigat, zicînd: „Vedeţi şi ascultaţi oameni amăgiţi: Pînă cînd veţi rătăci în întunericul îndrăcirii de idoli nebuneşti? Pînă cînd nu înţelegeţi pierzarea voastră şi nu vă îngreţoşaţi de înşelăciunea voastră cea diavolească? Întoarceţi-vă şi cunoaşteţi pe Stăpînul Dumnezeu, Cel arătat prin Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu lumina adevărului a luminat întunecimea neştiinţei”.
Acestea şi mai multe altele le grăia fericitul Mochie, nu odată, ci în toate zilele, intrînd în popor, cu mare glas mustra rătăcirea închinării de idoli, iar pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Îl propovăduia. Dar cetăţenii cei orbiţi cu nebunia, neluînd aminte la folositoarele cuvinte ale învăţătorului celui insuflat de Dumnezeu, îşi săvîrşeau înainte necurata lor prăznuire. În acest timp, a venit de la Apolonia, cetatea Macedoniei, în Amfipoli, un antipat cu numele Laodichie, care aducea jertfă lui Dionis. El s-a înştiinţat că Mochie, slujitorul lui Hristos, pe mulţi i-a întors de la prăznuirea lui Dionis. De aceea, necredincioşii cleveteau asupra sfîntului, zicînd: „Aici este un învăţător creştin, care cu învăţături străine amăgeşte poporul, ca să creadă în Omul Cel răstignit şi omorît, şi mulţi, ascultîndu-i amăgirile lui, s-au întors de la zeii noştri; deci, de nu veţi opri învăţătura aceea, toată cetatea se va duce în urma lui şi vor fi în deşert jertfele cele făcute zeilor”.
Atunci antipatul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să prindă pe sfînt. Deci, şezînd la judecată şi punînd înaintea lui pe mărturisitorul lui Hristos, a zis către dînsul: „Spune-mi cine eşti tu, cel ce nu voieşti să jertfeşti, ca noi, zeilor; iar pe cei ce jertfesc îi îndărătniceşti şi-i abaţi de la închinăciunea lor?” Sfîntul Mochie a răspuns: „Neştiutorule, cel ce nu cunoşti adevărul, pentru ce întrebi de acelea pe care nu poţi a le înţelege? Adună-ţi întîi gîndurile minţii tale şi cunoaşte adevărul, că eu, învăţînd Sfînta Scriptură, am cunoscut cum că idolii păgînilor sînt diavoli şi nădejdea cea către dînşii este deşartă”. Laodichie a zis: „Văd că ai învăţat multe a grăi”. Mochie a zis: „Din multa noastră grăire se învaţă adevărul, pe care, ca să-l înţelegi, ascultă cele ce zic: „Zeii cărora vă închinaţi sînt diavoli muţi şi surzi”.
Laodichie a zis: „Jertfeşte zeilor ca să-ţi dobîndeşti viaţa ta, pe care singur de voie ai gîndit să o pierzi”. Răspuns-a sfîntul: „O, antipate, moartea cea pentru Hristos îmi este mie mare cîştig!”
Atunci antipatul, suflînd cu mînie, a poruncit să spînzure pe Sfîntul Mochie în pielea goală şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui pînă la oase, de la cap pînă la picioare. Strujindu-l, sfîntul striga către Dumnezeu, zicînd: „Stăpîne, Cel ce împărăţeşti în veci şi străluceşti cu razele dreptăţii, arată robilor Tăi dumnezeirea Ta şi dă-mi mie ca fără de împiedicare să mă nevoiesc pentru poruncile Tale”. Deci, slujitorii aceia au muncit mult pe sfînt, pînă ce au ostenit. Atunci muncitorul, mîniindu-se asupra lor, a poruncit să-i gonească pe dînşii ca pe nişte leneşi şi neputincioşi; iar pe mucenic, dezlegîndu-l, l-a pus iarăşi înaintea sa. Şi a stat sfîntul mai tare cu trupul şi mai îndrăzneţ în mărturisirea adevărului, slăvind pe Dumnezeu cu mare glas. Deci, a zis către dînsul Laodichie: „Jertfeşte zeului Dionis, ca să te izbăvesc pe tine de răutăţile cele multe”. Mucenicul a răspuns „Oare ţi se pare a fi Dumnezeu, idolul cel ce este nemişcat şi fără de glas şi făcut cu meşteşug de mîini omeneşti? O, rătăcitule slujitor al diavolului, oare nu vezi că n-a slăbit trupul meu de muncile tale şi n-am simţit durerea în bătăi, pentru că toată puterea ta este deşartă?”
Auzind acestea Laodichie, a zis: „Această neslăbire a ta în munci, nu este din puterea Dumnezeului tău, ci din meşteşugul cel vrăjitoresc. Deci, voi porunci să te ardă pe tine în foc, ca toate alcătuirile şi încheieturile tale să se facă cenuşă şi să se arunce în vînt”. Deci, îndată a poruncit muncitorul să ardă un cuptor mare cu smoală, cu cîlţi şi cu vreascuri. Şi, făcîndu-se aceasta, flacăra cuptorului ieşea la o înălţime ca de şaizeci de coţi, încît se întunecase văzduhul de fum. Atunci Laodichie a zis către sfînt: „Jertfeşte zeului Dionis”. Iar mucenicul tăcea. Şi iarăşi a zis muncitorul: „Pînă cînd vei petrece în nesupunerea ta? Vezi focul cel gătit pentru tine! Deci, cunoaşte puterea zeului Dionis şi te închină lui”. Răspuns-a sfîntul: „Ţi-am zis ţie, o, antipate, că nu mă voi închina pierzătorului de suflete omeneşti, cel surd, orb şi mut. Să ştii că cel ce se numeşte de tine Dumnezeu, nu este Dumnezeu, ci idol”.
Răspuns-a Laodichie cu mînie: „O, blestematule, au doar acela este idol, care are întru sine putere dumnezeiască? Pentru că puterea aceea ce este în el, primeşte de la noi jertfe şi ne dăruieşte nouă mîntuire”. Zis-a către dînsul sfîntul: „Oare vei voi ca, apropiindu-mă, să jertfesc dumnezeului tău şi toţi, văzîndu-mă aducînd jertfă, să cunoască puterea lui Dionis?” Laodichie a zis: „Închină-te şi jertfeşte şi atunci vei cunoaşte puterea aceluia”.
Deci, intrînd Sfîntul Mochie în capiştea idolească, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, întrarmîndu-se astfel cu arma lui Hristos asupra diavolului, a stat unde era idolul lui Dionis întărit şi s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicînd: „Stăpîne, Cel ce ţii toată făptura şi toate le-ai zidit prin Hristosul Tău; Cel ce ai ruşinat pe diavolul cel înstrăinat de adevărul Tău şi ai dăruit fericirea înţelepciunii celor ce se tem de Tine, Doamne, şi cinstesc numele Tău cel sfînt; Cel ce ai sfărîmat idolii Babilonului şi ai arătat adevărata credinţă a proorocului Daniil, Cel ce ai făcut zadarnic urîtul altar idolesc prin cei trei tineri ai Tăi şi ai stins văpaia focului în cuptor; Cel ce ai înecat pe învîrtoşatul Faraon în adîncul mării, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Moise şi ai scos prin toiag apă din piatră; Tu, Cel ce eşti acum şi ai fost şi mai înainte şi vei fi Împărat veşnic, auzi-mă pe mine robul Tău, că iată mă rog Ţie; vino în ajutorul meu şi arată puterea Ta acelora care socotesc adevărul drept minciună, să Te cunoască pe Tine unul, adevăratul şi veşnicul Dumnezeu şi să izgonească întunericul rătăcirii închinării de idoli!”
Astfel rugîndu-se, a strigat cu mare glas către idol, zicînd: „Dionise, netrebnic şi deşert, mut şi surd, îţi poruncesc ţie, în numele cel mare şi preaslăvit al Hristosului meu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, să cazi din întărirea ta şi să te întinzi pe pămînt, ca să se arate la toţi neputinţa ta”. Deci, îndată s-a cutremurat pămîntul şi capiştea şi a căzut idolul cu mare zgomot, risipindu-se ca praful; şi au fugit afară toţi cei ce erau acolo de frică şi se mirau de lucrul ce se făcuse. Atunci Sfîntul Mochie a zis către antipatul Laodichie: „Iată, vezi înşelăciunea diavolească care afundă pe oameni în moarte; deci, vino şi adună praful zeului tău spre care ai nădăjduit şi cunoaşte în ce fel de pierzare stai”.
Iar Laodichie s-a mîhnit foarte, fiindu-i jale de idolul lui, Dionis, şi îndată a poruncit ca, bătînd pe sfînt, să-l arunce în cuptorul cel ars. Deci, fiind sfîntul aruncat în foc, stătea în mijlocul văpăii ca într-o grădină frumoasă şi cînta binecuvîntînd pe Dumnezeu. Acolo se vedeau, împreună cu dînsul cîntînd trei bărbaţi, între care unul era luminos la faţă ca soarele şi a cărui strălucire covîrşea lumina focului. Iar Sfîntul Mochie zicea în foc: „Îţi mulţumesc, Stăpîne, Dumnezeul părinţilor noştri, Căruia toate se supun! Bine eşti cuvîntat, Doamne al puterilor, Făcătorul tuturor oştilor cereşti, Cel lăudat de gurile Sfinţilor Arhangheli, care au fost de faţă în văpaie cu cei trei tineri şi Tu Te-ai văzut al patrulea! Rogu-mă Ţie, Mîntuitorul meu, revarsă văpaia cea înfocată a acestui cuptor aprins şi arde pe antipatul acesta. Pune asupra lui mînia Ta cea nesuferită şi pierde-l cu iuţimea Ta, ca toţi să ştie că Tu eşti în cer, Unul Adevăratul Dumnezeu”.
Îndată văpaia din cuptor s-a întins pînă la antipat, arzîndu-l şi prefăcîndu-l în cenuşă împreună cu zece ostaşi, care stăteau înaintea lui, încît n-a rămas nici o părticică din trupurile lor, pentru că mînia lui Dumnezeu i-a pierdut. Tot poporul care era acolo s-a înfricoşat şi a fugit departe de cuptor, iar sfîntul a ieşit din foc întreg şi nevătămat.
După o minune preaslăvită ca aceasta, Talasie, mai marele cetăţii, umplîndu-se de mînie, a prins pe Sfîntul Mochie şi l-a închis în temniţă. După douăzeci de zile a venit în cetatea aceea alt antipat, cu numele Maxim şi, înştiinţîndu-se de sfînt şi de pieirea lui Laodichie, s-a sfătuit cum ar putea să piardă pe mucenic. Deci, şezînd la judecată într-un loc înalt, la vederea tuturor, a pus de faţă pe robul lui Hristos şi a zis către el: „Spune-mi numele şi naşterea ta”. Sfîntul a răspuns: „De voieşti să ştii neamul şi numele meu, află că tatăl meu se numea Evfratie, iar maica mea, Evstatia, care, curăţindu-mă cu Sfîntul Botez, m-au numit Mochie. Ei m-au crescut în dreapta credinţă creştinească, învrednicindu-mă de rînduiala preoţească în Biserica lui Hristos, Dumnezeul meu; şi acum, iată, m-am apropiat de bătrîneţe”. Iar Maxim a zis: „Ce au fost părinţii tăi?” Răspuns-a sfîntul: „Tatăl meu a fost cetăţean al marii cetăţi Roma, cinstit cu rînduială ostăşească; iar maica mea a fost fiica antipatului Lampadie”. Zis-a Maxim: „Dacă eşti de aşa neam cinstit, cum te-ai dat la vrăjitorie, care lucru nu este cuviincios acesteia, şi ai sfărîmat pe marele zeu Dionis şi pe antipatul Laodichie, prietenul împărătesc, l-ai ars şi ai făcut deşarte jertfele de prăznuiri?”
Răspuns-a Sfîntul Mochie: „Nu eu, ci Atotputernicul meu Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a sfărîmat idolul cel fără de suflet al lui Dionis şi a ars cu focul mîniei Sale pe vrăjmaşul Său, Laodichie; iar eu, cu frică slujind Stăpînului meu din toată inima, mărturisesc cu gura mea preasfînt numele Lui”. Maxim a zis: „Încetează de la nebunia ta şi, apropiindu-te, jertfeşte lui Apolon, ca să nu mori rău”. Mucenicul a zis: „Rău voi muri dacă voi uita facerile de bine şi scutirile adevăratului Dumnezeu, jertfind acelor care sînt idoli”.
Atunci Maxim a poruncit să lege pe mucenic de două roţi, ce erau rînduite spre muncire, ca, întorcînd roţile, să-l sfărîme şi să-i rupă încheieturile. Dar sfîntul, muncindu-se, zicea: „Cît de dulce este dragostea cea către Dumnezeu”; iar către muncitori zicea: „Fă cu sîrguinţă voia tatălui tău, diavolul, pentru că doresc tot felul de munci şi de morţi pentru Hristos, Dumnezeul meu”.
După aceea s-a rugat, zicînd: „Stăpîne, dătătorule al gîndu-rilor celor curate, ajutătorule, sprijinitorule şi izbăvitorul meu, mulţumesc Ţie, că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul a intra în nevoinţa aceasta şi mi-ai ajutat asupra diavolului. Tu eşti Dumnezeu, Cel ce întăreşti mintea mea, ca să nu o biruiască gîndurile cele necurate; fă ca să se îndulcească întru Tine, Făcătorul meu, că mare este numele Tău, celor ce Te iubesc pe Tine”.
Rugîndu-se astfel sfîntul s-au sfărîmat roatele şi, dezlegîndu-se, era sănătos. Şi s-au mirat de această minune toţi cei ce priveau; iar muncitorul s-a ruşinat ca un biruit şi, aprinzîndu-se de mînie asupra mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniţă. După trei zile, scoţîndu-l la privelişte, l-au dat fiarelor să-l mănînce, dînd drumul la doi lei ce răcneau de foame. După ce leii s-au apropiat de mucenic, s-au plecat înaintea lui şi, cuprinzîndu-i picioarele, i le lingeau, ca şi cum le-ar fi sărutat. Poporul, văzînd acestea, a strigat: „Să se elibereze dreptul acesta, pe care Dumnezeu îl iubeşte şi fiarele îl cinstesc”.
Atunci antipatul Maxim a trimis pe mucenic la ighemonul Filipisie din Perint, cetatea Traciei, care acum se numeşte Eraclea, scriind toate cele ce s-a făcut cu dînsul. Acel ighemon, ţinînd pe sfînt în temniţă opt zile, a poruncit să-l ducă în Bizanţ, ca acolo să i se taie capul. După ce l-a dus la locul cel de tăiere, mucenicul, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Cel ce ai zidit veacurile şi aduci la săvîrşire nevoinţele sfinţilor, primeşte în pace sufletul meu!” Atunci s-a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Bucură-te, Mochie, nevoitorule cel bun, care arătat ai biruit puterea muncitorului! Vino şi te sălăşluieşte împreună cu părinţii tăi în împărăţia cerească. Fiindcă te-ai ostenit în lume, acum odihneşte-te şi te veseleşte în cer”.
Astfel i s-a tăiat capul Sfîntului Mochie, mucenicul lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri în a unsprezecea zi a lui mai, în care zi, binecredinciosul împărat Constantin îi făcea praznic, zidind o biserică în numele lui, unde a pus cinstitele lui moaşte şi în ziua pomenirii lui a făcut înnoirea cetăţii, pe care a numit-o cu numele său, Constantinopol. Deci, dacă cineva prăznuieşte sfînta pomenire a mucenicului lui Hristos, Mochie, să creadă că va avea parte cu el de darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Cuvioşii Părinţi, întocmai cu apostolii, Chiril şi Metodie
Adaugat la mai 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 24, 2026 |
Pe vremea împăraţilor greceşti, luptători contra icoanelor, Leon Armeanul şi Mihail Travlul, care s-a numit şi Valvos, şi apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaş şi cu boieria sutaş, avînd o soţie cu numele Maria. Acela a născut pe aceşti doi luminători ai lumii şi luminători ai ţărilor slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfînta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostăşeşti mai întîi ca cel mai în vîrstă şi, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod şi l-a trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani, văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărîndu-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească şi slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin, decît numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Cînd pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicînd: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: Alegeţi soţie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutînd, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decît toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia”.
Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegînd că fecioara Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunîndu-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decît soarele şi decît întocmirea luminii stelelor”.
Pruncul, învăţînd carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte şi tîlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător”.
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răţie după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi, logofătul. Acest logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui Constantin, care, auzind de isteţimea minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe împreună cu tînărul împărat Mihail, care învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii lui Constantin, să se sîrguiască singur a învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat de aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicînd: „Dumnezeul părinţilor şi Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu sînt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc Ţie, Dumnezeul meu, în toate zilele vieţii mele”.
Şi, ducîndu-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără-teşti, degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile elineşti, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înţelepciune mai mult decît alţii. El nu era înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte limbi, pentru că învăţase bine scriptura elinească şi vorbirea siriană şi se deprinsese şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul, întîi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune, cum şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vîrstă desăvîrşită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun.
Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă în curtea logofătului, avînd stăpînire peste toţi şi umbla cu îndrăzneală şi fără opreală în împărăteştile palate oricînd ar fi voit. Această stăpînire i se dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe care părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul voia s-o însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i împreună cu bogăţia de la împăratul şi cinstea de mare boierie.
Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire, a luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 142 mucenici din Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd: „Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră”.
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi. Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: „Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?” El le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dînşii şi petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dînsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creştinii, ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sînt atît de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încît fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini”.
Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-aţi spus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se numesc creştini. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dînsul Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde şi Sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: „O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!”
Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mîntuirii. Iar cei ce sînt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini – precum ziceţi – se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.
Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa. Credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.
Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înţelepţii saracinilor au mai zis: „Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei”.
Răspuns-a filosoful creştinesc: „Nu batjocoriţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt trei ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sînt şi în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfîrşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziţi – cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a închinat pînă la pămînt şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale…, pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş, că Dumnezeu este în trei feţe.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul şi preasfîntul pîntece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rînduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind astfel: „S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu”.
Saracinii au zis: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh”.
Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porun-ceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat… Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război”.
Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplineşte pe amîndouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care îndeplineşte amîndouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta: „Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupu-rile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu”.
Saracinii iarăşi au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla; iar altcineva, întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmaşul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaş”. Zis-a filosoful: „Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Filosoful: „Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea veche, iar căutînd de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi vouă vrăjmaşi”.
Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După aceea, neputînd să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma… Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de mîntuirea sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mîna Sa şi satură pe tot cel viu.
Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dînsul: „Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecînd pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducîndu-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie împreună cu dînsul în nevoinţele monahiceşti, petrecînd în rugăciuni şi îndeletnicindu-se totdeauna cu citirea cărţilor.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicînd: „Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au trecut la credinţa evreiască”. Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa lor, zicînd: „Credinţa noastră este mai bună decît a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci, Metodie nu s-a lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos şi s-au apucat amîndoi de călătorie, ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul dar. Ajungînd la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit acolo multă vreme, pînă ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-au deprins şi cu limba evreiască, aducînd la Sfînta Credinţă şi la Botez pe un samarinean cu fiul lui.
Auzind de moaştele Sfîntului sfinţit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: cînd Sfîntul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legîndu-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creştinii trupul lui; iar credincioşii stăteau pe mal, tînguindu-se şi privind la înecarea sfîntului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioşi, Cornelie şi Fib, au grăit către creştini: „Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.
Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea în sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfîntului, iar ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci, voind credincioşii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfîntului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea pînă la şapte zile, dînd cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte sute de ani, de la împărăţia lui Traian pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era mîhnire între creştini.
Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sîrguiau pentru aflarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta şi pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţîndu-i de aceasta şi, primind sfat de la dînşii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers la marginea mării cu aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu psalmi şi cu cîntări, voind să-şi cîştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întîi capul, iar după aceea toate moaştele Sfîntului Clement; şi, luîndu-le, le-au pus în corabie şi, ducîndu-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli, din care fericiţii Constantin şi Metodie, luînd o părticică oarecare, au purtat-o la dînşii totdeauna, pînă ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii şi cu saracinii; căci dînsul avea mai multă învăţătură decît Metodie, care nu-şi petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Unul din cozari a zis către dînsul: „Voi, grecii, aveţi obiceiul rău, pentru că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe acela, aţi pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi, ucigîndu-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe cînd la noi nu este aşa, deoarece avem singuri cogani din ai noştri, (sau împăraţi) adică din casa şi din neamul coganilor, şi nu împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împărătească. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăşi cozarul: „Voi ţineţi cărţile în mîini, spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile noastre toată înţelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă mîndriţi voi, că avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întîmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur şi averi! Oare l-ai crede, văzîndu-l gol şi neavînd nimic în mîini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri au trecut de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pămîntului şi-au avut stăpînirea lor”. Şi cozarul, neputînd să răspundă la această întrebare, a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!” Şi cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creştin, luînd un pahar a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al Cuvîntului Lui, prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului cel de viaţă făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea, ţinem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă şi cărţile evreieşti”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfînta Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii, pe Cuvîntul şi pe Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul Lui şi Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul şi cu Duhul Său, tot aşa nu sînt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socoteşte de aici, dacă cineva, făcîndu-ţi ţie cinste, nu ţi-ar cinsti cuvîntul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvîntul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale cele împărăteşti?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.
Filosoful a răspuns: „Deci, şi noi sîntem cinstitori de Dumnezeu, mai adevăraţi şi mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime, întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am învăţat din cărţile prooroceşti, căci şi Sfîntul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul, zicînd: „Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care eu te chem; eu sînt cel întîi şi eu sînt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui”. Acest cuvînt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de cine este trimis, dacă nu de Tatăl şi de Sfîntul Duh al Tatălui?”
Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creştinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?” Filosoful, arătînd cu degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintîi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întîi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.
Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Neînţelegători sînt aceia care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pîntecele firii omeneşti să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl ştiu încăput. Dar rugul, fiind făptură neînsufleţită şi nesimţitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simţitoare şi înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea Dumnezeu, cînd se arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos, vrînd să se arate pe pămînt, cu oamenii să petreacă şi să-i tămăduiască de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său şi i-a vindecat pe ei? Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrînd să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele de omul cel bolnav şi nu de lemn sau de piatră?
Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -, deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise şi Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele cel curat şi fecioresc, iar a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte Isaia: „Iată, fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Proorocul acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată şi nemăritată.
Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea, pentru mîntuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzîndu-şi mîinile în muntele cel pietros şi în glasul trîmbiţei, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: „Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre”. Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pîntecele noastre, apoi pentru ce vă împotriviţi voi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pîntece femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă. El se sălăşluieşte în pîntecele noastre, cînd noi, creştinii, ne împărtăşim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a sălăşluit în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre”.
Sfîrşindu-se prînzul, toţi s-au risipit hotărîndu-le ziua în care iarăşi avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie, dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dînşii iudeii: „Spuneţi-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea lui Moise, sau legea pe care o ţineţi voi, creştinii?”
Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să puteţi zice, că cea dintîi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintîi, de vreme ce legea dintîi va să fie mai mare şi mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintîi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăieşti aşa?” Zis-a filosoful: „Spuneţi cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezămînt lui Noe, ca să nu se verse sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sîngele lui să se verse în locul sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea a dat aşezămînt şi de mîncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări şi pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezămîntul Meu vouă şi seminţiei voastre după voi”. Zis-au iudeii: „Aşezămîntul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă aşezămîntul Meu; iar noi ne ţinem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?”
Aceia au zis: „O ţinem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt, pentru că a grăit către Avraam: „Aşezămîntul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn de aşezămînt între Mine şi voi”. Şi iarăşi: „Va fi aşezămîntul Meu pe trupurile voastre, întru aşeză-mînt veşnic”.
Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă aşezămîntul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi aşezămîntul dat lui Noe sînteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi cea dintîi lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai şi celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege şi de aceea noi ne ţinem”.
Grăit-a filosoful: „Deci, aşezămîntul dat lui Noe nu este lege, ci numai aşezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezămînt. Apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Acelaşi Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numeşte lege, ci numai aşezămînt, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele acestui aşezămînt, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui aşezămînt, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am scos din pămîntul Egiptului. Dacă acel aşezămînt vă este lege, atunci şi aşezămîntul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine, ca de cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întîi, că legea cea dintîi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune”.
Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: „Cîţi s-au ţinut de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinîndu-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflîndu-vă singuri altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o călcaţi”.
Răspuns-a filosoful: „Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezămîntul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a lui Noe şi a lui Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amîndouă; ci, împlinind neajunsurile, prin voia cea desăvîrşită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întreită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezămîntul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ţinem toate acelea, adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura şi celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe lespezile lui Moise şi care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvîntătoare şi altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei noi şi care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini”.
Zis-au iudeii: „Dacă acele rînduieli şi aşezăminte, precum grăieşti tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră şi închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar fi aşteptat să-L vadă cu ochii, de vreme ce nu aşteaptă legea voastră. Deci, rînduielile şi aşezămintele legii noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sînt închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.
Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de demult, în aşezămîntul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după dînşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş fi zis vouă aşa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat aşezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit aşezămîntul Său cel dintîi, ca să-i fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dîndu-i aşezămîntul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru aşezămîntul cel nou, cu adevărat a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia ce zice: „Iată, vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune aşezămînt nou casei lui Israel şi casei lui Iuda, nu după aşezămîntul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în care, luîndu-i pe dînşii de mînă, i-am scos din pămîntul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru aşezămîntul Meu, şi pentru aceea i-am defăimat pe dînşii”.
Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezămîntul nostru cel nou? Isaia a zis mai înainte pentru dînsul şi pentru faţa Domnului, grăind: „Nu vă aduceţi aminte de cele dintîi şi să nu gîndiţi de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele”. Aşa au ştiut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, şi o aştepta pe aceea, proorocind astfel: „Deci, rînduielile şi aşezămintele legii voastre celei vechi, au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei aşteptate, iar nu singur adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte netrebnice”.
Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis: „Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăţiei şi a domniei voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-şului nostru Iacov, trebuia să fie numai pînă la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui şi pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri şi în tot locul se aduce tămîie şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi pe neamuri să le numeşti binecuvîntate, precum şi noi, care sîntem sămînţa lui Avraam, sîntem binecuvîntaţi”. Răspuns-a Constantin: „Întru sămînţa lui Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca şi întru Mesia, Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei şi a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate seminţiile pămîntului; şi către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminţia ta toate neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvînta în el toate seminţiile pămîntului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El. Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui. Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea Împăratului cel blînd, şezînd pe asin, mînzul asinei, zice: Va pierde căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace neamurilor.
Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfîntul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întîiul an al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în lume, şapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte şaptezeci de ani; iar anii cei adunaţi al tuturor săptămînilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără şi talmudul vostru. Iar cît de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi, după săvîrşirea săptămînilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”
Zis-au iudeii: „Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de fier”. Iarăşi i-au întrebat pe dînşii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeţi adevărul, că împărăţia Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: „Va rămîne numele vostru spre săturarea celor aleşi şi pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta pe Dumnezeul Cel adevărat”.
Zis-au iudeii: „Noi sîntem sămînţa cea binecuvîntată din Sim, binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteţi binecuvîntaţi”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvîntarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu s-a ales la voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: „Să înmulţească pe Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim”. Singuri vedeţi lăţimea creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credinţa creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele şi întrebîndu-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei au avut discuţii nu numai cu iudeii, ci şi cu saracinii – adică cu turcii – şi pe toţi i-au biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură şi înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, au crezut în Hristos şi mulţime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toţi, ci numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind bine sfînta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsînd cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicînd: „Pe nişte bărbaţi ca aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpîne, care lămurit ne-au încredinţat şi ne-au învăţat pe noi adevărată credinţă creştinească. Deci, luminîndu-ne noi prin Sfîntul Botez, am poruncit întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să vină şi să se boteze, nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creştineasca săvîrşire; deci sîntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuinţă”.
După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiţii învăţători Constantin şi Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd: „Dă-ne nouă robi greceşti cîţi ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă mai de folos decît toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au dat lor, şi s-au dus în cale, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
Mergînd ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a prefăcut evreilor oarecînd apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Şi după ce a scos-o şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bînd toţi, s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu.
Sosind ei la Herson, pe cînd şedea cu episcopul seara la masă, după masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpîne, şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvîntarea cea mai de pe urmă”. Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineaţă, Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu, şi aşa a fost, că a doua zi episcopul a murit.
Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lîngă biserica Sfinţilor Apostoli.
După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca credinţă, însă, neînţelegînd încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat ţara cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicînd: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne arate desăvîrşit sfînta credinţă şi care ne-ar povăţui, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpîne, îngri-jeşte-te de mîntuirea noastră şi ne trimite un episcop şi învăţător ca să ne înveţe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari, silind pe Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.
Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i darul Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie. Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul... şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti.
Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre rînduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cîntarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul”.
Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînşii, le-a scris, chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers la dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dînşii, pentru că, auzind că se apropie de cetatea Romei şi încă purtînd cu ei o oarecare părticică din moaştele Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus – i-a întîmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcîndu-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea cărţilor în limba slavonească şi aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli citirea, cîntarea şi Liturghia slavonească. Şi săvîrşeau în mijlocul Romei, aceşti sfinţi învăţători împreună cu Metodie şi Constantin, Sfînta Liturghie în slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în toate neamurile.
Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrşitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă şi a fost numit Chiril. Apoi, zăcînd în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa fratelui său, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfîntului Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte ale lui Clement, cea adusă de el.
După sfîrşitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie, şi, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei, la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui Pavel, care a fost acolo altădată episcop şi căruia, urmîndu-i Metodie, ca arhiereu şi învăţător a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfînta credinţă şi discutînd cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdînd primejdii şi izgoniri. El a tălmăcit multe cărţi din limba greacă în cea slavonă şi, îndreptîndu-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostoleşte cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul Chiril, şi amîndoi stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi sfinţii, în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.
Mitropolia Moldovei cere preşedintelui ţării să nu promulge legea cultelor religioase
Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Stiri
Peste 350 de enoriaşi ai Mitropoliei Moldovei cer Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, să nu promulge Legea cu privire la cultele religioase şi părţile lor componente, adoptată de Parlament, în şedinta din 11 mai.
Potrivit Agenţiei INFOTAG, în dimineaţa zilei de 15 mai, enoriaşii au mers la Preşedinţie, unde au înmînat o petiţie şefului statului. „Cerem să nu fie promulgată această lege, care are un singur scop – de a distruge ortodoxia din Moldova. Dacă în alte ţări se reglementează strict activitatea mai multor secte religioase, la noi, potrivit acestei legi, se dă „undă verde” tuturor”, se spune în petiţie.
Continuare…
Sfîntul Apostol Simon Zilotul
Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 23, 2026 |
Acest sfînt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cînd Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungîndu-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzînd o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsîndu-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osîrdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică rîvnitor. Deci s-a aprins cu atît de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încît şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărîndu-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece Apostoli.
După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfîntul Duh, Cel ce S-a pogorît în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdînd pentru El cu rîvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminînd pe mulţi prin cuvîntul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfîrşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.
Cuvioasa Isidora, ce s-a făcut nebună pentru Hristos
Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 23, 2026 |
În mănăstirea de fecioare a Tabenisiotencelor, care este în Tebaida Egiptului, a fost o fecioară cu numele Isidora, care se prefăcea că este nebună pentru Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost îndrăcită. Ea era într-atîta defăimare din partea surorilor, încît nici una nu voia să guste hrană împreună cu ea, ci era de toate defăimată, ocărîtă şi necăjită. Dar ea răbda toate acelea cu tăcere şi cu mulţumire; şi totdeauna se ostenea la bucătărie şi în celelalte ascultări mănăstireşti, slujind şi nescîrbindu-se de lucrurile cele mai necurate din mănăstire; pentru că curăţa locurile cele spurcate şi era întocmai ca un burete în mănăstire, curăţind şi spălînd toată necurăţenia. Astfel de osteneli le suferea neîncetat, încît nici un ceas nu şi-a petrecut în zadar, ci de dimineaţă pînă în seară, în orice lucru se afla, îşi folosea trupul.
Uneori se făcea că este îndrăcită, tăinuindu-şi cu înţelepciune fapta cea bună dinaintea celor ce o vedeau. În ea se împlinea cuvîntul acesta al Apostolului: Dacă se pare cuiva că este înţelept între voi în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. În acea mănăstire erau 300 fecioare călugăriţe; deci, toate acele fecioare purtau pe cap, după rînduiala monahicească, culion; iar ea îşi acoperea capul cu un petic prost şi urît; şi n-a fost văzută de nimeni mîncînd vreo bucată de pîine sau şezînd la masă, ci în tot timpul vieţii sale s-a hrănit numai din rămăşiţele şi fărîmiturile adunate de pe masă; iar în loc de fiertură sorbea spălături, cu care spăla oalele şi căldările. Ea nu făcea nimănui nici o mîhnire, nici ea nu s-a mîniat sau s-a necăjit vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci, totdeauna, tăcea nerăspunzînd nimănui vreun cuvînt, nici la vreo ocară mică sau mare, deşi adeseori era bătută de toate şi totdeauna era urîtă şi batjocorită.
În această viaţă aspră petrecînd multă vreme fericita Isidora, s-a făcut descoperire despre ea Cuviosului Pitirun, bărbat sfînt şi foarte îmbunătăţit, care petrecea în pustiul ce se numea Porfirit. Aceluia, stîndu-i în faţă îngerul Domnului, i-a zis: „Pentru ce te trudeşti cu mintea pentru viaţa ta îmbunătăţită, în care ţi se pare că eşti mare, şezînd în acest loc pustiu? Voieşti să vezi o femeie mai îmbunătăţită şi mai plăcută lui Dumnezeu decît tine? Scoală-te şi mergi la mănăstirea de femei cea din Tabenisiot şi vei găsi acolo pe una ce poartă pe capul ei un petic urît. Aceea este mai bună înaintea lui Dumnezeu decît tine, deoarece petrece într-atîta sobor şi de-a pururea slujind tuturor şi fiind de toate batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu, ci totdeauna mintea ei este adîncită către Dumnezeu. Iar tu, petrecînd aici în singurătate şi neieşind niciodată cu trupul, toate cetăţile le cuprinzi cu mintea ta”.
Deci, marele Pitirun, sculîndu-se îndată, s-a dus la Tabenisiot, unde, ajungînd la mănăstirea de bărbaţi, a rugat pe egumen ca să poruncească slujitorilor să-l ducă la mănăstirea de fecioare. Deoarece acel cuvios părinte era slăvit între părinţi şi foarte cinstit pentru sfinţenia vieţii şi pentru bătrîneţile lui, cu sîrguinţă l-au trecut peste rîul care curgea înaintea mănăstirii şi l-au dus pînă la mănăstirea de fecioare, unde, intrînd şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a rugat ca toate surorile să vină înaintea lui să le vadă. Deci, adunîndu-se toate înaintea lui, cuviosul n-a văzut pe aceea despre care a fost înştiinţat de înger şi pentru care venise. Deci, le-a zis: „Să aduceţi la mine toate surorile, căci precum socotesc, una nu este aici”. Călugăriţele îi ziseră: „Toate sîntem de faţă, înaintea cinstitei tale feţe”.
Stareţul a zis: „Lipseşte una, despre care mi-a spus îngerul Domnului”. Acelea au răspuns: „Toate sîntem aici, părinte, decît numai una a rămas în bucătărie, neavînd minte, pentru că este îndrăcită”. Părintele le-a zis: „S-o aduceţi şi pe aceea la mine, ca s-o văd, căci pentru ea am venit aici”. Deci, s-au dus după ea şi au chemat-o, dar ea nu voia să meargă, pentru că înţelesese cu duhul de descoperirea care se făcuse stareţului pentru dînsa. Şi, luînd-o călugăriţele, o trăgeau cu sila, zicîndu-i: „Marele părinte Pitirun te cheamă pe tine!” După ce au adus-o înaintea stareţului, el, văzînd-o şi cunoscînd că este aceea de care îi spusese îngerul, pentru că vedea darul lui Dumnezeu peste ea, a căzut la picioarele ei, zicînd: „Binecuvintează-mă, maică!” Iar ea asemenea a căzut înaintea lui, zicînd: „Tu pe mine binecuvintează-mă, părinte şi stăpînul meu!”
Văzînd acest lucru toate celelalte, s-au minunat şi au zis către el: „Să nu-ţi fie ţie această necinste, o, părinte, căci este îndrăcită aceasta”. Cuviosul Pitirun le-a răspuns: „Voi sînteţi îndrăcite, iar aceasta este mai mare înaintea Domnului decît mine şi decît voi toate şi ne este maică nouă tuturor; şi rog pe Dumnezeu, ca să mă învrednicească părţii ei, în ziua judecăţii”. Auzind aceasta, toate fecioarele au căzut la picioarele stareţului, plîngînd şi mărturisind toate relele care făcuseră fericitei Isidora, supărînd-o şi necăjind-o în toate ceasurile. Una zicea: „Eu totdeauna o ocăram pe Isidora!” Alta: „Eu turnam lături peste ea”. Alta: „Eu o loveam cu călcîiul”. Alta: „Eu o băteam cu băţul”. Iar altele mărturiseau relele ce-i făceau ei şi, căzînd la picioarele fericitei, îşi cereau iertare. Deci, marele stareţ împreună cu Cuvioasa Isidora, au făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu pentru surori, ca să li se ierte greşelile lor.
După aceea, Cuviosul Pitirun, învăţînd mult pe surori şi vorbind mult pentru folosul sufletului, le-a dat pace şi s-a întors la locul său, slăvind pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit a vedea pe roaba Sa cea ascunsă. Iar Cuvioasa Isidora, după plecarea stareţului, nesuferind să fie cinstită de surori, a ieşit în taină din mănăstire şi s-a ascuns în locuri neştiute, pînă la mutarea sa cea către Dumnezeu. Astfel a fost viaţa plăcutei lui Dumnezeu, care, sub chipul nebuniei, a slujit Domnului în taină ca sub un acoperămînt; iar acum arătat îşi ia plata de la Dînsul, înaintea tuturor cetăţenilor cereşti, cu care sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu în Treime. Amin.
Fericita Taisia
Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 23, 2026 |
Unei fecioare creştine, anume Taisia, din părţile Egiptului, murindu-i părinţii, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, şi-a împărţit averile sale săracilor şi casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni. Şi a petrecut multă vreme, primind şi odihnind pe sfinţii părinţi. După un timp, isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului s-au lipit de ea nişte oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o şi abătînd-o de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrînării. Auzind părinţii schitului de viaţa ei îndă-rătnică s-au mîhnit şi, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: „Am auzit de acea soră că petrece rău şi cînd putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de bine. Deci şi noi să arătăm către dînsa duhovnicească dragoste împrumut şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mîntuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi mergi la dînsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu, sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mîntuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul”.
Părintele Ioan Colov, ascultînd porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în cetate la Taisia, rugîndu-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care doreşte mîntuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicînd bătrînei ce păzea: „Spune-i stăpînei tale de mine, că am venit să vorbesc cu dînsa”. Portăriţa a răspuns către dînsul cu mînie: „Voi monahii i-aţi mîncat averile ei de la început”. Grăit-a stareţul către ea: „Spune-i de mine, că are să ia de la mine un mare lucru!” Ducîndu-se portăriţa, a spus Taisiei; iar ea a zis: „Monahii aceia totdeauna umblă pe lîngă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine”. După ce a intrat stareţul în casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitîndu-se la faţa ei, a suspinat cu greu şi, plecînd capul, a început a plînge. Ea a zis către dînsul: „De ce plîngi, părinte?”
Iar stareţul a zis: „Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi plînge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos, Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?” Auzind ea acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sînt ca nişte săgeţi de foc, pătrunzîndu-i inima. Şi îndată i s-a făcut urîtă viaţa ei cea spurcată şi singură s-a ocărît şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi a zis către stareţ: „O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?” Zis-a stareţul: „Cu adevărat este! Şi Mîntuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrînd să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dînsul, El iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăieşte”. Iar Taisia a zis către el: „O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăinţă”. Zis-a stareţul: „Deci să mergem!” Şi, sculîndu-se, au ieşit din casă.
Deci, sculîndu-se, ea a plecat cu stareţul, nerînduind nimic pentru casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu. Văzînd părintele Ioan că n-a rînduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi, mulţumind Domnului, mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, pînă ce au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcînd stareţul pe pămînt un căpătîi de nisip, a zis către Taisia: „Odihneşte-te aici şi dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu”. Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pămînt şi a adormit.
Deşteptîndu-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungînd pînă la fecioara ce dormea şi s-a înspăimîntat. Uitîndu-se el spre dînsa, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Şi privea spre ea, pînă ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculîndu-se, s-a dus la dînsa şi, clătinînd-o, a găsit-o moartă. Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: „Pocăinţa ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decît a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toţi întru inimile lor”. Şi a petrecut stareţul în rugăciune pînă ce s-a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.
Mergînd la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră. Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulţumind milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfîntul Prooroc Isaia
Adaugat la mai 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 22, 2026 |
Sfîntul Prooroc Isaia era de neam din Ierusalim şi se trăgea din seminţia împăraţilor iudei. El era fiul lui Amos, nu al Proorocului Amos, pentru că Proorocul Amos era de neam tecuntean şi păstor de dobitoace; iar nu ierusalimnean din casă împărătească, fiind cinstit între sfinţii prooroci. Amos, tatăl lui Isaia, era unul din rudeniile împăratului Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu, care nu era numărat între sfinţii prooroci.
Isaia, fiul lui, crescuse în frica lui Dumnezeu, învăţînd legea Domnului. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, s-a însoţit cu o femeie după lege şi a născut fiu, precum singur zice de aceasta: „M-am apropiat de proorociţă”, adică de soţia mea, cea luată din ceata fecioarelor, pentru a petrece împreună; şi, care, pînă la vremea nunţii slujea în biserica Domnului, cu fapte bune şi sfinte, deprinzîndu-se a se ruga neîncetat lui Dumnezeu; şi se învrednicise de darul proorociei, pentru viaţa ei cea plăcută Lui. Ea este numită proorociţă pentru două lucruri: întîi pentru că este soţie de prooroc, iar al doilea pentru că singură a luat darul proorociei de la Dumnezeu. Şi a zămislit în pîntece de la bărbatul său, proorocul Isaia, şi a născut fii.
Deci, Isaia a zis: Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Aici, după înţelegerea tîlcuitorilor, vorbeşte despre fiii săi cei fireşti şi se pomeneşte în proorocia lui Iacov, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune de proorocul Isaia, din povestire ebraică şi aceasta: „El a fost, după maică, moş al împăratului Manase, muncitorul său; pentru că din fiica lui Ofovia, cea însoţită cu împăratul Ezechie, s-a născut Manase. Sfîntul Isaia a început a prooroci în împărăţia lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în Sfînta Scriptură, se numeşte Ozia.
Acel împărat a fost fiul lui Amesie împăratul şi nepot al lui Amos, tatăl lui Isaia. Deci, Sfîntul Isaia a proorocit în zilele împă-ratului Azarie, numit şi Ozia, fiul lui Amesie, în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în zilele împăratului Ezechie, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui Ioatam şi în zilele împăratului Manase, fiul lui Ezechie, de la care a şi pătimit.
Dar cum şi ce a proorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea scrisă pe larg, în care este arătată şi viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. El a fost atît de bineplăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit a-L vedea şezînd pe scaun înalt şi preaînălţat, Căruia împrejur Îi stăteau serafimii cei cu cîte şase aripi, strigînd: Sfînt, sfînt, sfînt Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de slava Lui. Iar cînd Isaia proorocul a văzut aceasta, s-a umplut de spaimă şi a zis în sine: O, ticălosul de mine, m-am învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, avînd buze necurate şi petrecînd în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.
Şi s-a trimis la dînsul unul din serafimi, avînd în mîini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi s-a atins de buzele lui, zicîndu-i: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge Domnul fărădelegile tale şi păcatele tale le va curăţi. După aceasta a auzit Sfîntul Isaia glasul Domnului, grăind către dînsul: Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul Meu. Şi a zis Isaia: Iată, eu sînt Doamne. Trimite-mă pe mine! Şi l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei păcătoşi la pocăinţă şi să le spună lor cele ce vor să fie, adică vor lua multe feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă, vor primi milă şi iertare.
Deci, a proorocit Sfîntul Isaia despre multe feluri de lucruri, precum şi despre robia Galileei şi a Samariei de către asirieni; despre năvălirea lui Senaherim asupra Iudeei, despre stricarea multor ţări şi cetăţi cu multe feluri de războaie; dar, mai ales, a proorocit despre zămislirea şi naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară, prin Care s-a mîntuit neamul omenesc. El a zis: Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Şi iarăşi: Ieşi-va toiag din rădăcina lui Iesei – Preacurata Fecioară – şi floare din rădăcina lui va creşte – Hristos – şi va odihni peste dînsul Duhul lui Dumnezeu, Care din Tatăl este şi spre Fiul Se odihneşte. Şi iarăşi: Prunc S-a născut nouă şi Fiul S-a dat nouă, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui; şi se cheamă numele lui, Înger de mare sfat. Asemenea a proorocit şi despre patimile lui Hristos, zicînd: Acesta, poartă păcatele noastre şi pătimeşte durere pentru noi. Răpitu-S-a pentru păcatele noastre şi a fost muncit pentru fărădelegile noastre şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas împotriva celui ce-L tunde pe El; aşa nu Şi-a deschis gura Sa…
Chiar şi despre Crucea lui Hristos mai înainte a vestit, zicînd: Slava Libanului va veni la tine, Ierusalime, cu chiparos, cu perg şi cu cedru, ca împreună să preamărească locul cel sfînt al Meu, zice Domnul – şi locul picioarelor Mele îl voi preamări. El a mai vestit a doua înfricoşată venire a lui Hristos, zicînd: Iată, Domnul va veni ca focul şi carele Lui ca viforul, ca să dea cu mînie izbîndirea Sa şi certarea în văpaie de foc. Căci cu focul Domnului se va judeca tot pămîntul.
Proorocul Isaia petrecea întru defăimarea lumii; pentru că deşi era rudă cu împăraţii Iudeii şi putea să aibă multe bogăţii şi slava lumii aceştia, însă pe toate acelea le-a trecut cu vederea pentru Dumnezeu şi petrecea cu soţia sa cea plăcută lui Dumnezeu, în sărăcie de bunăvoie şi smerenie, în înfrînare mare şi în viaţa cea aspră a trupului. Haina lui era un fel de sac făcut din păr, pe care îl punea pe trupul gol; una pentru smerenie, alta pentru omorîrea trupului, iar alta, ca să dea oamenilor celor păcătoşi chip de pocăinţă. Şi cu un chip smerit ca acela, ruga pe Dumnezeu pentru dînşii.
Altădată a umblat gol trei zile prin mijlocul Ierusalimului, neruşinîndu-se de mulţimea poporului, nici necinstindu-şi neamul său cel bun. Aceasta a făcut-o după porunca Domnului; pentru că împăratul Ezechie împreună cu Ierusalimul, cînd a venit Sargon şi Senaherim, împăratul asirienilor, asupra Iudeei cu putere multă, nădăjduia mai mult spre ajutorul Egiptului şi al Etiopiei – pentru că se obişnuiseră iudeii de a cîştiga ajutor mai mult de la egipteni şi de la etiopieni, decît a cere ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Isaia a sfătuit pe împărat şi pe popor, ca să alerge spre Dumnezeu mai mult decît spre oameni şi de la Cel Preaînalt să ceară şi să nădăjduiască ajutor; iar nu de la aceia, care singuri nu pot să se apere, pentru că s-a apropiat şi de ei pierzare. El a proorocit şi de pieirea Egiptului şi a Etiopiei, care are să vină asupra lor, tot de la acelaşi împărat al asirienilor, Senaherim. Şi ca proorocia lui să fie încredinţată tuturor, a mers gol prin toată cetatea; pentru că s-a făcut către dînsul cuvîntul Domnului, zicîndu-i: Mergi şi leapădă sacul de pe mijlocul tău şi scoate încălţămintele tale din picioare.
Iar proorocul a făcut aşa, umblînd gol şi desculţ trei ani, spunîndu-le cu cuvintele şi arătîndu-le cu goliciunea sa că se vor lipsi iudeii de ajutorul Egiptului şi al Etiopiei, spre care în zadar se nădăjduiesc şi, cum că, cu un chip ca acesta, egiptenii şi etiopienii se vor duce în robie goi. Pentru că a grăit Domnul: „Precum a umblat robul Meu, Isaia, gol şi desculţ, aşa va duce împăratul asirienilor pe robiţii Egiptului şi al Etiopiei, pe tineri şi pe bătrîni, goi, desculţi şi descoperiţi spre ruşinea Egiptului”.
Proorocul Isaia a închipuit cu acea goliciune a sa, goliciunea lui Hristos Domnul nostru, Care a fost dezgolit pe Cruce în privirea tuturor, pe care El a voit a o suferi pentru goliciunea lui Adam, ce a cunoscut-o în rai, după călcarea poruncii lui Dumnezeu.
Proorocia lui Isaia despre Egipt şi despre Etiopia s-a împlinit îndată; pentru că Senaherim, împăratul asirienilor, auzind că Toroc, împăratul Etiopiei, vine asupra lui, ajutînd iudeilor, s-a întors împotriva lui şi, biruindu-l, a supus împărăţiei sale pămîntul Egiptului şi al Etiopiei; iar după aceea a mers asupra Iudeei, oştindu-se şi luînd multe cetăţi. El se lăuda că va lua Ierusalimul şi pentru aceasta hulea pe Dumnezeu Cel Înalt prin voievodul său, Rapsac, pe care îl trimisese cu putere multă contra împăratului Ezechie.
Proorocul Isaia era şi mare făcător de minuni, căci, Ierusalimul fiind ameninţat de înconjurarea celor de altă seminţie, din cauza lipsei de apă, el, cu rugăciunea sa – precum scriu despre aceasta Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Dorotei al Tirului -, a scos un izvor de apă de sub muntele Sionului. Şi s-a numit izvorul acela „Siloam”, adică trimis; căci de la Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor, pentru prooroceştile rugăciuni. Izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor; iar celor de altă seminţie se făcea uscat. Sfîntul prooroc a izbăvit cu rugăciunea sa cetatea Ierusalimului de înconjurarea barbarilor; pentru că într-o noapte, a ieşit îngerul Domnului şi a ucis din oastea asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii. Deci, Senaherim, sculîndu-se dimineaţa şi văzînd atîta mulţime de trupuri moarte, s-a înspăimîntat şi a fugit cu ruşine de la Ierusalim şi s-a aşezat în Ninive, unde a fost ucis de fiii săi. Sfîntul Isaia a tămăduit pe împăratul Ezechie de o boală, de care se îmbolnăvise de moarte; şi i-a spus aceluia de la faţa Domnului, că pentru rugăciunile şi lacrimile lui, i se mai adaugă la viaţă încă cincisprezece ani. Şi a fost pentru aceasta, că soarele s-a întors înapoi pe fiecare zi cu zece trepte, adică la zece minute, care se arăta în ceasornicul de pe zid.
Deci, ziua aceea a fost mare durere după asemănare; însă nu după asemănarea acelei zile, în care odată Isus al lui Navi a oprit soarele în loc, cînd a biruit pe vrăjmaşi. O minune ca aceasta a înspăimîntat toată lumea, încît Merodah Valadan, fiul lui Valadan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare şi soli cu daruri în Ierusalim, la Ezechie, împăratul Iudeei, întîi ca să-l cerceteze pe el, căci auzise că a fost foarte rău bolnav şi se sculase; iar al doilea, ca să întrebe de minunea ce se întîmplase, că soarele s-a întors înapoi şi iarăşi s-a îndreptat în calea sa, deoarece se făcuse ştire despre aceea la împăratul Babilonului, că pentru Ezechie se făcuse acea minune. Ezechie s-a bucurat foarte mult de trimişii împăratului Babilonului şi le-a arătat toate bogăţiile casei sale, care lucru n-a fost plăcut Domnului. Deci, a venit la el Sfîntul Prooroc Isaia şi i-a zis: „Ce au văzut în casa ta bărbaţii ce veniseră din Babilon?” Ezechie a răspuns: „Toate cîte sînt în casa mea le-au văzut şi nu a fost în casă nici un lucru din cămările mele, pe care nu l-ar fi văzut”.
Isaia i-a zis: „Ascultă cuvîntul Domnului Savaot: Vor veni zile, cînd babilonienii vor lua toate cele din casa ta şi toate cîte au adunat părinţii tăi pînă în această zi, le vor duce în Babilon şi nu vor lăsa nimic; încă vor lua şi din fiii tăi pe care i-ai născut şi îi vor duce în Babilon, unde îi vor face servitori în casa împăratului Babilonului”. Această proorocie a Sfîntului Isaia s-a împlinit mai pe urmă, iar împăratul Ezechie s-a sfîrşit în pace şi a fost îngropat împreună cu părinţii săi.
După sfîrşitul împăratului Ezechie a luat împărăţia Iudeei, Manase, fiul lui Ezechie, fiind în vîrstă de doisprezece ani şi făcînd vicleşug înaintea ochilor Domnului. Pentru că, după ce a venit în vîrstă desăvîrşită, a început a umbla nu după poruncile Domnului, ci după urîciunile păgîneşti. Fiindcă a zidit capişte idolilor şi altar lui Baal şi se închina idolilor celor ciopliţi, iar casa Domnului a spurcat-o cu jertfe idoleşti şi pe fiii săi i-a trecut prin foc, după cum făceau închinătorii de idoli. El se îndeletnicea cu vrăji şi basme, răzvrătind poporul Domnului şi ducîndu-i pe ei, împreună cu sine, la închinarea de idoli; iar pe cei ce nu se învoiau la voia lui cea păgînească, îi ucidea. El a vărsat foarte mult sînge nevinovat, pînă ce Ierusalimul s-a săturat de mult sînge; pentru care lucru, mustrîndu-se şi ocărîndu-se de Sfîntul Prooroc Isaia, s-a pornit spre mînie. Asemenea şi boierii Ierusalimului şi mulţi din popor s-au umplut de mînie asupra proorocului lui Dumnezeu, de vreme ce, mustrîndu-i pentru acele păcate grele, îi numea boieri ai Sodomei şi ai Gomorei, zicîndu-le: Ascultaţi cuvîntul Domnului, boieri ai Sodomului, luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, popoarele Gomorului.
Acestea le zicea pentru apucăturile lor cele rele, deoarece prin faptele lor cele necurate, se asemănau cu Sodoma şi cu Gomora. Deci, toţi, împreună cu împăratul, nesuferind o mustrare ca aceea, căutau să ucidă pe sfîntul. Astfel, Sfîntul Prooroc Isaia a fost tăiat la cîmp, afară din Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Şi aşa, Isaia, marele prooroc al lui Dumnezeu, s-a sfîrşit muceniceşte la adînci bătrîneţi, avînd o sută douăzeci şi şase de ani. El este lăudat de Isus al lui Sirah, astfel: Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mîna lui Isaia; a biruit oştile asirienilor şi le-a sfărîmat îngerul Lui; căci Ezechie a făcut plăcere înaintea Domnului şi s-a întărit pe căile lui David, tatăl său, pe care le-a poruncit Isaia, proorocul cel mare şi credincios în vedeniile sale: În zilele lui soarele s-a tras înapoi şi a prelungit viaţa împăratului cu mare duh, a văzut pe cele de pe urmă şi a mîngîiat pe cei ce se tînguiau. În Sion pînă în veac a arătat pe cele ce vor fi şi pe cele ascunse.
După uciderea proorocului Isaia, trupul lui cel cinstit, luîndu-l unii din cei temători de Dumnezeu, l-au îngropat aproape de izvorul acela al Siloamului, pe care Sfîntul Isaia l-a scos cu rugăciu-nea sa. Pentru aceasta l-au pus pe el acolo ca, cu rugăciunile proorocului lui Dumnezeu, Isaia, şi după moartea lui, să izvorască neîncetat apa Siloamului. Lîngă izvorul acela, a fost zidită o scăldătoare, la care orbul din naştere a căpătat vedere, punînd pe ochii lui tina cea făcută din scuipat de Domnul nostru Iisus Hristos, şi care a fost trimis ca să se spele. Chiar pînă astăzi apa aceea are o putere tămăduitoare, pentru că se povesteşte de cei ce cercetează Sfintele Locuri ale Ierusalimului că, saracinii, care acum locuiesc acolo cu voia lui Dumnezeu, fiind din firea lor puturoşi cu trupurile – ca şi caprele -, îşi spălau copiii în apa Siloamului, şi chiar ei se spălau, şi goneau acea putoare. Încă şi celor bolnavi de ochi li se aduce mare ajutor din apa aceea, cu rugăciunile Sfîntului Prooroc Isaia şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfîntul Hristofor Mărturisitorul şi cei împreună cu dînsul
Adaugat la mai 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 22, 2026 |
Luînd cu nedreptate împărăţia Romei, prearăul Dechie, la anul de la Hristos 108 şi, punînd ajutător la ocîrmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a pornit prigoană mare contra creştinilor, pe care istoricii o numără a opta. El a pornit această prigoană, cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dînsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea; unii zic că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Dechie, atît s-a îndrăcit cu luptarea contra lui Dumnezeu şi atît de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încît a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpînitorii cei de sub stăpînirea lui, care erau păgîni ca şi dînsul. El le-a poruncit ca, cu mare groază, să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănînce bucate din cele spurcate cu sîngele dobitoacelor jertfite; iar cîţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întîi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci, toţi stăpînitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sîrguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul, avînd păgînii multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgîneşte.
Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcînd război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de cîine, care mănîncă oameni şi cărora noi le zicem căpcăuni; pe acela voievodul l-a luat rob. El era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetînd dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi, văzînd pe păgîni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mîhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar, fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgîni ca un om, s-a dus de la dînşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzînd la pămînt, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta, spre mine nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele, şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul”.
Astfel rugîndu-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dînsul: „Reprovos – că astfel se numea el mai înainte -, s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei darul de la Domnul”. Deci, sculîndu-se, s-a apropiat de buzele lui, omul acela purtător de haine albe şi, suflîndu-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi, mergînd îndată în cetate şi văzînd pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgîni aceasta: „O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vîndut sufletele voastre satanei? Ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeu Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sînt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urîciunilor celor netrebnice”.
Sfîntul, zicînd acestea, un slujitor cu numele Vachies, care se întîmplase aproape de dînsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blîndeţe: „Sînt legat de Mîntuitorul meu Iisus Hristos şi pentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cuviincioasă; iar dacă m-aş mînia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită”.
Deci, ducîndu-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit lui acestea, zicînd: „Sînt puţine zile de cînd, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tînăr cu vîrsta, iar capul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este de cîine şi, în scurt să zic, atît este de grozav, încît nu pot nicidecum, să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dînsul spre ajutorul lor?”
Împăratul, mîniindu-se, a zis către dînsul: „Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?” Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicînd: „Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atît de înfricoşător precum spune ticălosul acesta”. Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezînd dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pămînt şi, plecîndu-şi capul, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine nevrednicul şi porunceşte ca să înfrumuseţeze toiagul meu ca al Sfîntului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sîrguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tată şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.”
Astfel rugîndu-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzînd un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Deci, ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfîntul, au ajuns acolo într-acel ceas cînd el se ruga afară din biserică; şi, văzîndu-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicînd: „Ce ne înfricoşăm de un om fără de arme?” Şi, ducîndu-se aproape de el, l-a întrebat, zicînd: „De unde eşti şi pentru ce plîngi fără de mîngîiere?” El a răspuns cu smerită grăire: „Plîng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi”. Deci, după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blîndeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dînsul: „Împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou”.
Reprovos a zis către dînşii: „Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpînul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana”. Ei au zis către dînsul: Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat”. Sfîntul a zis către dînşii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi cîtva timp, pînă voi lua Sfîntul Botez şi atunci vom merge împreună”. Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfîrşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile”.
Deci, sfîntul le-a zis: „Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu”. Punînd ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvîntat cele cinci pîini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pîinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!”
Rugîndu-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dînsul: „Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale”. Îngerul, binecuvîntînd pîinile, le-a înmulţit. Atunci sfîntul a zis către ostaşi: „Mîncaţi acum, fraţilor, cît voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pămînteşti le dăruieşte celor ce cred în Dînsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun”.
Deci, ostaşii, văzînd o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi au strigat cu toţii: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mîntuieşte pe robii Săi!” Apoi, închinîndu-se sfîntului, au zis: „Credem şi noi într-Unul adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci, noi de acum sîntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti”.
Atunci sfîntul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mîntui-toarea propovăduire a lui Dumnezeu, cît cuprinde Sfînta Evanghelie. După aceea a plecat cu dînşii în Antichia, la Sfîntul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care a sfătuit după aceea pe ostaşi să meargă la împărat. Mergînd ei pe cale, îi întărea sfîntul, zicînd: „Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crescut. Deci, acum să răbdăm pentru dînsul răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi, însă să stăm bărbăteşte, netemîndu-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpînul nostru Hristos, în Care am crescut. Deci, lega-ţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mîntuirea voastră”. Ei, auzind aceasta, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar, de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.
Ajungînd la palatul împărătesc şi, văzînd Dechie pe sfîntul, s-a înfricoşat atît de mult, încît puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfîntul către el: „O, preanenorocită şi stricată împărăţie, dacă te-ai temut de mine, robul lui Dumnezeu, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mînia Lui în ceasul judecăţii, cînd te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?”
După ce tiranul cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: „Sînt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfîntul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; deci nu mă plec poruncilor tale cele păgîneşti”. Dechie a zis către dînsul: „Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule”. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor”. Dechie iarăşi i-a zis: „Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicească de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate. La acestea sfîntul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fărădelege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu! Cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine sînt nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci, pentru dînsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sînt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti”.
Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure de părul capului, legîndu-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Sfîntul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: „Nu mă plec ţie, păgînule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale, ca de nişte lucruri trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele vrednice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dînsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti”. Atunci împăratul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Făcîndu-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegîndu-l, împăratul l-a rugat, zicîndu-i: „Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu”. Zis-a sfîntul către dînsul: „Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci”.
Văzînd împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrînate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfîntul, într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.
Îndată ce le-a închis, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin”.
Şi, sculîndu-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzîndu-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. El, iarăşi le-a întrebat cu blîndeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: „Împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită”. Sfîntul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii”.
Femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicînd: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecît. Deci, mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da acum – dacă vom muri pentru El – viaţă veşnică şi nemuri-toare”. Deci, au zis către el: „Credem în Hristos şi roagă-te Lui, să ne ierte păcatele noastre cele multe”.
După aceea sfîntul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau de au făcut farmece sau de au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulţi osîndiţi la moarte şi pe mulţi robi cu plata desfrînării i-am răscumpărat, iar alt rău n-am făcut”. Deci, sfîntul, punîndu-şi mîinile cruciş pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinţii Tăi; iertîndu-le lor cîte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este slava în veci. Amin”.
După rugăciune, sfîntul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-au întrebat de au înduplecat pe sfîntul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi, mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitor al lumii”. Iar Dechie a zis: „Precum văd şi voi v-aţi fermecat”. Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi mîntuieşte pe toţi cîţi cred în El; iar zeii tăi sînt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă ajute vouă, decît numai vă povăţuiesc la pierzare”.
Atunci Dechie, mîniindu-se, a poruncit s-o spînzure de părul capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcîndu-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors către sfîntul şi i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri”. Sfîntul a înălţat mîinile la cer, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei”. Muceniţa, zicînd acestea, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua întîi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea”. Deci, înţeleapta şi buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sînt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvîntul tău împărătesc”.
Împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat pînă la capiştea idolilor şi, luînd pe purtătorii de suliţe, a dus pe sfînta, bucurîndu-se, stropind tot drumul cu miruri bine miro-sitoare şi de mare preţ. Iar cînd a ajuns sfînta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: „Care zeu este mai mare?” Ei i-au arătat pe idolul Dia, pe care, apucîndu-l de mînă, a zis: „Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc”. Văzînd că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgînilor, vorbeşte cu mine!” Însă el nu avea nici glas, nici auz.
Atunci ea a rîs şi a zis: „Vai, mie păcătoasa, zeii s-au mîniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm şi nu aud”. Iar popii au zis: „Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor ierta”. Deci, mărturisitoarea şi-a scos brîul şi năframa sa şi cu acelea a legat pe idol; apoi, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Mîntuitorul sufletelor noastre, ajută-mi în ceasul acesta”. Şi a tras brîul cît a putut, surpînd pe idol; asemenea a tras şi pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, cîţi a putut, zicînd: „Fugiţi, zeii păgînilor, şi vă prăpădiţi”. Popii, văzînd acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe ceilalţi pe care îi batjocorea, zicînd: Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi”. Deci, ducîndu-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pîrît pe mărturisitoarea credinţei creştine, zicînd: „Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi”.
Iar împăratul a zis către ea cu mînie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstindu-i?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărîmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar, de vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci, cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de la unii ca aceştia?”
Atunci tiranul, mîniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spînzurat-o pe sfînta şi, înfigîndu-i ţepi lungi de la călcîie pînă la umeri, au legat de picioarele şi de mîinile ei două pietre grele. Făcîndu-i-se toate acestea, simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutînd către sfînt, a zis: „Rob al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că m-am îngreuiat foarte”. Iar el, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin”.
Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu”. Zicînd acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.
Mîniindu-se Dechie, a ocărît pe sfîntul, zicînd: „Tu, mai ales, se cădea să piei, rău-numitule, faţă de cîine, chip străin şi ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci, ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?” Iar mărturisitorul lui Hristos a rîs, zicînd: „După cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit. Deci, îmbărbătează-te slujitor al diavolului şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!”
Zicînd acestea, s-au văzut adunaţi la un loc cei două sute de ostaşi care crezuseră, luînd aminte la cele ce se lucra, şi a zis către ei: Veniţi, fiilor şi ascultaţi-mă pe mine, că vă voi învăţa frica Domnului. Ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzînd, au sărutat pe sfînt, zicîndu-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos adevăratul Dumnezeu”.
Văzînd împăratul că toţi s-au închinat sfîntului, s-a înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat să-i ia împărăţia şi a zis către dînsul: „Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie”. Iar sfîntul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi toţi cei rătăciţi împreună cu tine”. Atunci ostaşii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos şi am mîncat pîine cerească, cînd ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui; deci, nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricît de multe munci”. Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greşit vouă, fiilor, de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine”.
Iar ei au răspuns: „Fie-ţi ţie bogăţiile, ca să te bucuri de ele, cînd diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale”. Mîniindu-se Dechie şi temîndu-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărît la moarte. După ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-au aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a atins de ele. Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.
După aceasta, păgînul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic şi după cîteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci”. Iar sfîntul i-a zis: „Nu mă înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de muncile tale”. Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o găurească în patru părţi şi, băgînd pe mucenic în ea, să-l ţintuiască.
Aducînd lemne multe le-a grămădit şi, turnînd peste ele douăzeci de vedre de untdelemn şi dîndu-le foc, a aruncat pe sfîntul deasupra lor. Văpaia s-a înălţat atît de sus, încît s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugîndu-se cu mucenicie către Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa era de rece văpaia focului. Trecînd mult timp şi stingîndu-se focul, a ieşit sfîntul cu totul sănătos şi nevătămat, încît nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Văzînd cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, Împărate ceresc, că şi noi credem în Tine!” Şi, căzînd la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos Îl porţi în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului”. Apoi, strigînd şi zicînd către împărat: „O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!”
Auzind tiranul glasurile lor s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat. Rămînînd sfîntul în tîrg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Atunci păgînii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfînt, ca să nu-şi piardă împărăţia. Ei, a doua zi, aveau praznic mare şi, şezînd tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi cîţi au crezut, prin sfînt, în Hristos şi să le taie capetele. Iar Sfîntul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Ascultînd ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvîrşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgînul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci, a poruncit să aducă o piatră mare, pe care abia o ridicau treizeci de bărbaţi şi au găurit-o, printr-o parte au legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfîntului şi, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au aruncat într-un puţ adînc, socotind cum că îi este cu neputinţă, să mai iasă din acel loc întunecos. Dar, în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorît şi l-a scos viu şi nevătămat din acel puţ.
Văzînd Dechie această minune s-a îndrăcit de mînie, că n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci, l-a întrebat: „Pînă cînd vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atîtea chinuri cîte ţi-am dat pînă acum?” Iar sfîntul a răspuns: „Pînă la sfîrşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, avînd pe Hristos al meu ajutător”. Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzînd-o în foc, să îmbrace pe sfîntul cu ea. Dar nici cît de puţin nu s-a apropiat de dînsul arderea îmbrăcămintei cele din fier, ci a rămas nevătămat. Deci, tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit, zicea către sfînt cuvinte vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnîndu-l pe el, să se închine necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci, de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atît timp? Eu mă închin lui Hristos şi Îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie cîte voieşti”.
Dechie, cunoscînd socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărîre cea mai de pe urmă, zicînd astfel: „De vreme ce nebiruitul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urîcios şi grozav”. Deci, luîndu-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgînesc şi creştinesc.
Ajungînd acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stînd, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicînd astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lîngă mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărîndu-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică plată a păgînă-tăţii lui, ca să se muncească de diavoli, cărora le slujeşte. După dreptate încă mă rog bunătăţii Tale, Împărate Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află peste tot locul stăpînirii Tale şi îi izbăveşte pe dînşii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici vreo grindină sau lucru de scîrbă să nu se întîmple acelui ce va avea la sine vreo parte cît de mică din moaştele mele. Iar pe cîţi săvîrşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvîntat în veci. Amin”.
Astfel rugîndu-se, s-a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Toate cîte ai cerut de la Mine, le voi săvîrşi pe deplin, ca să nu te mîhnesc nicidecum. Încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci, bucurîndu-te, vino să dobîn-deşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit ţie!”
Acestea auzindu-le sfîntul, s-a bucurat şi a zis gealatului: „Împlineşte-ţi porunca”. Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiindu-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzînd peste trupul mucenicului; şi s-a întîmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.
Atunci, venind episcopul Ataliei, cu numele Petru şi, dînd ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luîndu-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un rîu şi pe care o îneca de multe ori cînd erau multe ploi, făcînd multă pagubă. Deci, episcopul a pus moaştele Sfîntului Hristofor în ţărmurile rîului şi din ceasul acela rîul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, pînă în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce Îl preamăresc pe El.
După săvîrşirea sfîntului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfîntului, şi l-a lovit o boală cumplită. Văzînd ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicînd: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorît fără dreptate pe Hristofor, robul lui Hristos; iar acum iau cumplita răsplătire”. Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ţi-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac; iată, rămîn văduvă, ticăloasa de mine?” Atunci Dechie a trimis pe nişte ostaşi, zicîndu-le: „Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorît pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că atunci voi muri poate, dacă se va atinge de mine”. Iar ei, mergînd, au căutat cu de-amănuntul şi, neaflînd absolut nimic, au luat din ţărîna locului unde s-a vărsat sîngele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel, şi-a dat la osîndă pîngăritul şi preane-curatul său suflet, ca pedeapsă pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru arvuna muncii celei fără de sfîrşit.
Astfel povesteşte sfîrşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfîntului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, despre moartea lui Dechie, zic astfel: „Dechie, pornind prigoană contra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădînd Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dînşii şi pe mulţi i-a ucis. Fiind ei strîmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, contra barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război, acolo unde este o baltă adîncă. Şi astfel, barbarii, stînd la război şi spatele întorcîndu-şi apucîndu-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încît nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mînia şi urîciunea ce avea asupra creştinilor.
Deci, s-au pus amîndouă istoriile pentru sfîrşitul lui Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc povestirile, amîndouă adeveresc cum că tot pentru goana şi uciderea creştinilor, i s-a întîmplat un astfel de sfîrşit. De care, cu rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Aducerea Cinstitelor Moaşte ale Sfîntului Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei
Adaugat la mai 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 22, 2026 |
Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt… Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru că a zis oarecînd către Sfîntul Prooroc Ieremia: „De va sta Moise şi Samuil înaintea feţei Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce Mă urăşte, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dînşii de la faţa Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie”.
Cu o dreaptă mînie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel, moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfînt suflet petrece întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pămînt cu cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.
Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: „Unui preot care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte Sfîntul Nicolae, zicîndu-i: „Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot soborul bisericesc ca, ducîndu-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducîndu-le aici, să le pună în această cetate a Varului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul meu”.
Preotul, sculîndu-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea Sfîntului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicînd: „Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră”. Deci, degrabă au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni vestiţi şi temători de Dumnezeu, dîndu-le lor din sfinţita rînduială cîteva feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gîndit, ca nu în loc de cîştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se întîmple lor ceva împotrivă. Deci, luînd asemănare neguţătorească, ca şi cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întîi la Antichia unde, vînzîndu-şi grîul după obiceiul neguţătoresc, au cumpărat alte lucruri.
Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte din alte părţi, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit, ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd cu dinadinsul de biserica sfîntului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temîndu-se ca nu cumva să-i oprească pe dînşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflînd patru monahi, i-au întrebat pe dînşii: „Unde se află moaştele Sfîntului Nicolae, că voim – ziceau dînşii – să ne închinăm lor”. Iar monahii le-au arătat lor mormîntul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pămînt, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.
Deci, varenii, dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului; iar cînd au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorîse din cinstitele lui moaşte. Apoi, mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfîntului, luîndu-le cu bucurie pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-una din ele. Luînd ei sfintele moaşte, s-au dus cu dînşii şi doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lîngă biserică. Cu o bună neguţătorie ca aceasta şi cu cîştigul cel fără de preţ, varenii, depărtîndu-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.
Poporul cel din Bari, înştiinţîndu-se de venirea la dînşii a cinstitelor moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru întîmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot poporul, de la mic pînă la mare, cu făclii şi cu tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi săvîrşind cîntări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Apoi, luînd cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare. Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingîndu-se de moaştele sfîntului. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.
După aceasta, Sfîntul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătîndu-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: „Am venit cu bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al noulea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului, tămăduire la unsprezece oameni”. Această arătare a sfîntului, monahul acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau pînă acum, celor ce aleargă la dînsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului, văzînd darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfîntului părinte Nicolae, curgînd dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe scumpe.
După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei la Var, adunînd clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, avînd în ea oarecare sfinte moaşte, pentru închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amîndouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au zidit-o din piatră, în numele Sfîntului Nicolae.
Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere, cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfîntul Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfîntului Nicolae. După ce au trecut cîţiva ani, după buna voire a Sfîntului Nicolae – precum s-a arătat în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfîntă Masă în altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfîntul Său, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă: – În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaşte ale arhiereului Nicolae, se adaugă şi o sfătuire către dreptcredincioşi, pe care mai pe scurt, o pomenim şi noi, aici, în acest fel: Să nu te minunezi, iubite cititor, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinţilor din părţile Răsăritului la Apus, fiindcă năvăleau multe răutăţi de la păgînii agareni asupra dreptei credinţe; precum asemenea să nu te minunezi, că a adus moaştele Sfîntului Nicolae de la Mira Lichiei la Var.
Aceasta s-a făcut, nu pentru cea mai multă dreaptă credinţă a apusenilor, nici pentru credinţa cea rea a răsăritenilor, pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petreceau fără de prihană întru buna credinţă a părinţilor lor; iar apusenii este arătat că de la începutul anului 809, de la naşterea lui Hristos, au scornit un lucru nou în mărturisirea credinţei despre purcederea Sfîntului Duh. Deci, Dumnezeu a trimis trupurile sfinţilor Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care, sfătuiau cu facerile de minuni, pe cei de acolo, să se întoarcă iarăşi la mărturisirea credinţei celei dintîi, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioşi, nici la unii ca aceştia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci prin mijlocul celor blînzi, care merg ca oile prin mijlocul potrivnicilor lor.
Preacuviosul Stareţ Iosif de la Optina
Adaugat la mai 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| mai 22, 2026 |
Cuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin şi a soţiei sale Maria. La vîrsta de patru ani Vanea şi-a pierdut tatăl, iar la vîrsta de unsprezece a rămas orfan şi de mamă. A început pentru el o viaţă grea. A fost nevoit să muncească la birt şi la băcănie, să care saci de cinci puduri şi alte greutăţi, să însoţească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpînul crud. Însă viaţa aspră, înspăimîntătoare, nu i-a pervertit şi nu i-a schimbat în rău caracterul.
Tînărul năzuia la o viaţă duhovnicească, însă pînă la o vreme nu s-a gîndit la mînăstire. Atunci cînd în sfîrşit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neaşteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mînăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareţi. Cuviosul stareţ Macarie nu mai era pe atunci în viaţă, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie. Cînd tînărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; „Părinte, binecuvîntaţi-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neaşteptat al marelui stareţ: „De ce să mergi la Kiev, rămîi aici”. Astfel, la 1 martie 1861.
a început calea monahală lungă de o jumătate de veac”¦
Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit şi s-au întărit calităţile bune ale viitorului stareţ: ascultarea necondiţionată, hărnicia, tăcerea şi lipsa răutăţii. Văzînd şi suportînd de toate în lume, el înţelegea ce dar nepreţuit Dumnezeiesc este tihna şi liniştea Sfintei Mînăstiri. Şi în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mîngîiere. Fratele Ivan a fost rînduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie.
Posibilitatea de a fi lîngă părintele drag îl bucura pe tînăr. Însă mulţimile nesfîrşite de vizitatori îi îngreuiau şi-i tulburau liniştea sufletească. Neîndrăznind să-i spună stareţului despre mîhnirea sa, el a hotărît să plece în linişte spre sfinţeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă stareţul înainte-văzător l-a oprit.
Multe suferinţe şi greutăţi a avut el de îndurat în mînăstire: reproşurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colţ al său unde să poată citi, să se roage şi să se odihnească. Dormea în camera de primire, plină de vizitatori pînă aproape de miezul nopţii, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie”¦
Însă încercările l-au întărit doar şi i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvîrşit posluşnic şi monah. În anul 1872 a fost tuns şi a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirbtonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mînăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. În acest timp devenise deja ajutorul principal al stareţului Ambrozie. Liniştit şi serios, el ieşea la vizitatori, îi asculta cu atenţie, transmitea cu exactitate sfatul stareţului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea stareţul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, şi toţi erau uimiţi de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuşi Cuviosul Ambrozie.
În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare şi s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital şi la 14 februarie, cu binecuvîntarea stareţului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile stareţului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergînd la Şamordino, pentru prima dată stareţul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. „Trebuie să rămîi aici, e nevoie de tine aici”, a spus stareţul. Anul 1891 a fost ultimul din viaţa Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur. Asupra lui s-au aşezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obştii de la Optina şi al maicilor de la Şamordino. În pofida sănătăţii şubrede şi a ostenelilor peste puteri, el nu-şi îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puţin, purta haine vechi si sărăcăcioase.
Cuviosul Iosif a dobîndit de la Domnul plinătatea darurilor duhovniceşti. Mulţi au simţit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii şi al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuţii îndelungate, ştiind să exprime în cîteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume şi să mîngîie. Puterea rugăciunii sale harice era mai mare şi mai de preţ decît orice cuvinte. Se cunoaşte următoarea întîmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în „căsuţa” Cuviosului. El a primit-o şi, dîndu-i în mîini şiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunînd: „Aşteptaţi”. Iar atunci cînd a ieşit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulţi i-a ajutat Cuviosul Iosif. Ţăranca A. era bolnavă. A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încît nu putea să-şi mai mişte gîtul. Ţăranca i s-a adresat stareţului întrebîndu-l: să se opereze sau nu? „Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, şi aşa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus stareţul şi s-a vindecat deplin.
Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului şi duhovnic al obştii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească si să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportînd cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în linişte la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvîrsit înmormîntarea sa. Mîna celui adormit era moale şi caldă ca şi a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfîrşitul său, la mormînt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.
