Sfîntul Ioan de Kronstadt si papismul romano-catolic

mai 28, 2007 Categoria: Articole, Religii si secte

de Arhiepiscopul Averchie Jordanvilski

În vremurile pe care le trãim, cînd apar atîtea discursuri amãgitoare despre asa-zisa „unire a bisericilor”, cînd miscarea ecumenicã se extinde si se consolideazã, trezind entuziasmul multora din cei ce se adunã periodic la sesiunile „Conciliului universal al Vaticanului”, ar fi timpul ca toti dreptii crestini ortodocsi sã-si aminteascã ce pãrere avea despre papismul romano-catolic marele nostru cuvios si fãcãtor de minuni, Sfîntul Ioan din Kronstadt.

Iatã ce scrie el în lucrarea sa „Gînduri despre Bisericã”: „Nici una din confesiunile Credintei crestine, în afarã de cea Ortodoxã, nu-l poate conduce pe un crestin la deplinãtatea vietii crestinesti sau a sfinteniei si la curãtirea desãvîrsitã de pãcate si la neputreziciune”, deoarece celelalte confesiuni ne-ortodoxe „tin nedreptatea drept adevãr” (Romani 1, 18), au amestecat desarta întelepciune si minciuna cu adevãrul si nu sunt înzestrate cu acele mijloace de purificare, renastere, primenire, dãruite de Dumnezeu Bisericii Ortodoxe. Practica de secole transmisã prin istoria Bisericii Ortodoxe si altor culte a demonstrat si demonstreazã aceasta cu o uimitoare claritate. Gînditi-vã la multimea sfintilor Bisericii noastre, de mai înainte si din timpurile prezente si absenta lor în cultele catolic si protestant, dupã separarea respectiv îndepãrtarea lor de Biserica Ortodoxã”.

Iatã extraordinarele cuvinte ale Sfîntului Ioan, îndreptate parcã anume împotriva ultimei rezolutii „ecumenice” a Conciliului de la Vatican: „Existã numeroase confesiuni separate ale crestinismului, cu diverse structuri externe si interne, cu diverse opinii si teorii, adesea contrare adevãrului dumnezeiesc al Evangheliei, predaniei Sinoadelor locale si universale si ale Sfintilor Pãrinti. Ele nu pot fi considerate ca adevãrate si salvatoare din cauza indiferentei fatã de credintã sau considerarea fiecãrei credinte drept egal de mîntuitoare, ceea ce duce la necredintã si apostazie, la neglijentã în îndeplinirea pravilelor si canoanelor Sfintei Traditii, la rãceala crestinilor unul fatã de altul.”

„Simone, Simone, iatã satana v-a cerut sã vã cearnã ca pe grîu” (Luca 22, 31). El, satana, a fãcut si face acestea, adicã a generat schisma si ereziile. Urmati cu strictete Unica, Dreapta Credintã si Sfîntã Bisericã: „Este un Domn, o credintã, un botez, un Dumnezeu si Tatãl tuturor” (Efes. 4, 5).

În ce constã superioritatea nemãrginitã a Bisericii noastre Ortodoxe?
Biserica Ortodoxã întrece toate „bisericile” ne-ortodoxe, în primul rînd prin adevãrul sãu, prin ortodoxismul sãu pãstrat si cucerit cu sîngele Apostolilor, Ierarhilor, Mucenicilor, Cuviosilor si al tuturor Sfintilor. În al doilea rînd, prin aceea cã în modul cel mai sigur conduce spre mîntuire pe cea mai netedã cale; cã în mod sigur curãteste si sfinteste, primeneste prin mijlocirea ierarhiei, a sfintelor slujbe si a posturilor; în al doilea rînd, în modul cel mai reusit învatã cum sã fim pe placul lui Dumnezeu si sã ne mîntuim sufletele; ne îndrumã spre pocãintã, îndreptare, rugãciune, preamãrire, proslãvire. Unde mai gãsiti astfel de rugãciuni, imnuri de slavã, de recunostintã si implorare, o slujbã bisericeascã atît de minunatã, ca în Biserica Ortodoxã? Nicãieri.

Cît de viguros si expresiv vorbeste Sfîntul Ioan despre totala absurditate a quintesentei sistemului dogmatic papist – dogma gresitã despre primatul papei de la Roma, în calitate de loctiitor infailibil a lui Hristos.

Iatã cuvintele sale: „Iatã, Eu cu voi sunt în toate zilele, pînã la sfîrsitul veacului”. Însusi Domnul este vesnic prezent în Biserica Sa – pentru ce ne trebuie un loctiitor-papã? Poate fi oare omul pãcãtos un loctiitor al Domnului? – Nu poate. Loctiitor al Tarului, loctiitor al Patriarhului poate cã existã, însã loctiitor, înlocuitor al Domnului, al Împãratului fãrã de început si Cîrmuitorul Bisericii, nu poate fi nimeni. Cu adevãrat, catolicii se însealã. Doamne, fã-i sã înteleagã cît de ridicoli sunt cei ce afirmã acest lucru, fiind împresurati de mîndrie ca de o salbã.”

Din aceastã „dogmã” gresitã si pãgubitoare, dupã opinia Sfîntului Ioan, îsi trage obîrsia, ca dintr-o rãdãcinã, tot rãul în papism.
„Cel mai dãunãtor lucru în crestinism, spune el, în aceastã religie cereascã revelatã de Dumnezeu, e primatul omului în Bisericã, de pildã, al papei si falsei sale infailibilitãti. Tocmai în aceastã dogmã a infailibilitãtii si constã cea mai mare gresealã, pentru cã papa e un om pãcãtos, si vai si amar, dacã el îsi va închipui cã ar fi nesupus greselii. Cîte grave erori, fatale sufletelor omenesti a nãscocit biserica papalã, catolicã în dogme, în ritualuri, în relatiile ostile, anchilozate dintre catolici si ortodocsi, în hulele si clevetirile fatã de Biserica Ortodoxã, în injuriile adresate Bisericii Ortodoxe si crestinilor ortodocsi. Si de toate acestea se face vinovat infailibilul, chipurile, papã, cu doctrina sa si politica iezuitilor, cu al lor duh al înselãciunii, duplicitãtii si diverselor procedee incorecte „ad majorem Dei gloriam”.
„Trebuie sã facem parte din Biserica lui Hristos, al cãrei Stãpîn este Atotputernicul împãrat, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împãrãtia Sa este Biserica, care luptã cu începãtoriile, stãpîniile si stãpînitorii întunericului acestui veac, cu duhurile rãutãtii, care sunt în vãzduhuri, si care alcãtuiesc un imperiu organizat cu iscusintã si luptã extrem de perfid, subtil, dibaci si eficace cu toti oamenii, cunoscînd la perfectie toate patimile si înclinatiile lor.

Omul singur nu se poate lupta cu ei; chiar si o societate prosperã, dar ne-ortodoxã adicã fãrã Cîrmuitorul Hristos, nu poate face nimic cu astfel de dusmani vicleni, ingeniosi, treji tot timpul, care si-au însusit la perfectie stiinta rãzboiului lor. Crestinul ortodox are nevoie de sprijinul puternic de sus, de la Dumnezeu si de la sfintii ostasi ai lui Hristos, biruitori ai vrãjmasilor mîntuirii prin puterea harului lui Hristos, si de la Biserica Ortodoxã pãmînteascã, de la pãstori si dascãli, apoi de rugãciunile comune si de taine. O astfel de ajutãtoare a omului crestin în lupta cu vrãjmasii vãzuti si nevãzuti este anume Biserica lui Hristos, din care, prin mila lui Dumnezeu, facem parte si noi. Catolicii au inventat un nou cap, înjosind Unicul si Adevãratul Cap al Bisericii – pe Hristos; luteranii au cãzut si au rãmas fãrã cap iarã anglicanii – la fel; ei Bisericã nu au, legãtura cu Capul e întreruptã, atotputernicul ajutor lipseste, iar Veliar luptã din rãsputeri cu toatã viclenia si pe toti îi tine în rãtãcirea si pierzania sa. Mare este numãrul celor ce pier în necredintã si destrãbãlare!”.

Deci, iatã care este cauza primarã a rãului în papismul romano-catolic, dupã cum observã just Sfîntul Ioan: „cauza tuturor falsurilor din Biserica romano-catolicã este mîndria si recunoasterea papei efectiv ca sef al Bisericii, si încã infailibil. De aici provine toatã opresiunea Bisericii apusene. Asuprirea gîndirii si credintei, suprimarea adevãratei libertãti în credintã si în viatã, peste toate papa si-a pus mîna sa grea; de aici dogmele eronate, de aici diversele canoane si reguli gresite privitoare la spovada pãcatelor; de aici indulgentele; de aici denaturarea dogmelor; de aici fabricarea unor „sfinti” ai „bisericii” apusene si a unor moaste inexistente, neproslãvite de Dumnezeu; de aici „trufia, care se ridicã împotriva cunoasterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10, 5) sub aparenta evlaviei si rîvnei unei mai mari glorificãri a lui Dumnezeu”.
„Papa si papismul pînã-ntr-atît s-au trufit si s-au preamãrit pe sine, încît s-au încumetat sã-L critice pe Însusi Hristos, Ipostasul întelepciunii dumnezeiesti si au extins (sub pretextul dezvoltãrii dogmelor) trufia lor pînã acolo, încît au denaturat unele din slovele, poruncile si legile Sale, care nu trebuiau schimbate pînã la sfîrsitul veacurilor, ca de pildã cuvintele Apostolului Pavel: „cãci de cîte ori veti mînca aceastã pîine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pînã cînd va veni” (I Cor. 2, 26); în locul pîinii dospite folosesc la liturghie azimile”.

Aceastã trufie a reprezentat sursa nemãsuratului fanatism si a urii mortale fatã de toti cei ce gîndesc în alt fel, prin care papismul romano-catolic a devenit renumit pe parcursul istoriei:
„Ura fatã de Ortodoxie, fanatismul si prigoana ortodocsilor, crimele – trec ca un fir rosu prin toate secolele istoriei catolicismului. „Dupã roadele lor îi veti cunoaste.” Oare acesta este duhul lãsat nouã de Hristos? Dacã putem spune cuiva – atunci catolicilor, luteranilor si reformatilor le putem spune oricînd: „Nu vã stiu de unde sunteti” (Luca 13, 25). Iatã unde i-a dus pe romano-catolici înlocuirea Capului Bisericii – pe Hristos cu papa!”

„La catolici capul Bisericii, în fond, nu e Hristos ci papa, iar catolicii îl rîvnesc pe papã, nu pe Hristos; pentru papã luptã, nu pentru Hristos, si rîvna lor în credintã trece mereu într-un fanatism pãtimas, mizantropic, înversunat, fanatism al sîngelui si spadei (rugurile), intolerantã, intransigentã, duplicitate, falsitate, viclenie.

În Biserica noastrã Ortodoxã, dupã pãrerea Sfîntului Ioan, chiar însãsi slujba bisericeascã ne aminteste tot timpul de unitatea noastrã duhovniceascã sub binecuvîntarea lui Hristos, unitate întreruptã definitiv si la romano-catolici si la protestantii, care au denaturat însãsi ideea de Bisericã.

„În timpul fiecãrei slujbe bisericesti, observa Sfîntul Ioan: casnicã, particularã sau obsteascã – vederii duhovnicesti a crestinului ortodox i se înfãtiseazã gîndul, notiunea despre unicul trup duhovnicesc, care este trupul lui Hristos, stîlpul si temelia adevãrului, al cãrui Cap este însusi Hristos Dumnezeu: aceastã Bisericã a lui Hristos, sau Trupul duhovnicesc al lui Hristos este alcãtuit din trei generatii – cereascã, pãmînteanã si subpãmînteanã, deoarece Sfînta Bisericã pãmînteanã (sau generatia luptãtoare ce intervine zilnic înaintea Capului sãu pentru iertarea pãcatelor celor rãposati în credintã si fac pocãintã pentru sãlãsluirea lor în Împãrãtia Cereascã, iar ca mijlocitori în demersurile lor cheamã pe membrii Bisericii Ceresti si pe însãsi Stãpîna întelepciunii cugetãtoare bisericesti – pe Maica Domnului, ca Domnul prin rugile lor sã acopere pãcatele lor si sã nu-i lipseascã de Împãrãtia Cereascã.

Nouã, celor trãitori pe pãmînt, mãdulare ale Bisericii lui Hristos, ne este foarte îmbucurãtor si mîngîietor sã credem totdeauna, sã stim si sã nãdãjduim cã Maica noastrã duhovniceascã, Sfînta Bisericã necontenit, zi si noapte, se roagã tainic si pentru noi, cã ne aflãm întotdeauna sub acoperãmîntul haric al Domnului Însusi, a Nãscãtoarei de Dumnezeu, a Sfintilor Îngeri, a Înaintemergãtorului si a tuturor Sfintilor. La catolici, capul bisericii este papa, om supus greselii (în mod eronat a fost declarat infailibil) si, ca atare, a comis numeroase zguduiri asupra Bisericii lui Hristos, prin fapte vãdindu-se astfel, si denaturînd însãsi notiunea de Bisericã a lui Dumnezeu, si încãtusînd libertatea si constiinta spiritualã a crestinilor catolici, supunînd în acelasi timp Biserica Ortodoxã unei nedrepte huliri si antipatii din partea catolicilor. La protestanti – germani si englezi, notiunea despre Bisericã este cu totul deformatã, întrucît ei nu posedã harisma preotiei legitime; nu au Taine, deci nu au Botez si nici cea mai importantã: împãrtãsirea cu Trupul si Sîngele lui Hristos Dumnezeu – Prea Sfîntul Cap, unicul Cap al Bisericii lui Dumnezeu pe pãmînt! Slavã lui Dumnezeu Celui în Treime, cã n-am cãzut în hula împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut si nu recunoastem în veci drept cap al Bisericii sfinte pe omul pãcãtos!”

Dar iatã cum îi considera Sfîntul Ioan pe toti cei ce nu apartin sfintei noastre Biserici Ortodoxe: „Multumesc lui Dumnezeu, care a ascultat si ascultã rugãciunile mele înaintea atot-mîntuitoarei si înfricosãtoarei Jertfe (a Trupului si Sîngelui lui Hristos) pentru marile comunitãti rãtãcite de la credintã, cu numele de crestine, dar în esentã apostate: cea catolicã, luteranã, anglicanã si altele. Ce demonstreazã ritualul convertirii de la diferitele credinte si confesiuni si alipirea la Biserica Ortodoxã? Necesitatea abandonãrii falselor credinte si confesiuni, tãgãduirea rãtãcirilor, practicarea Dreptei Credinte prin pocãintã si mãrturisirea tuturor pãcatelor anterioare, si fãgãduinta datã lui Dumnezeu de a pãstra si a împãrtãsi cu tãrie credinta curatã, a se pãzi de pãcate si a trãi în virtute.”

Iatã condamnarea clarã si categoricã de cãtre Sfîntul Ioan a ecumenismului actualmente la modã, care a cuprins deja toate Bisericile Ortodoxe locale, iatã rãspunsul hotãrît si ferm dat „ecumenistilor”, sub pretextul falsei „iubiri crestinesti”, propagînd valoarea echivalentã si egalitatea în drepturi a tuturor credintelor si confesiunilor!

În încheiere se cuvine sã mentionãm, în calitate de exemplu grãitor si concret la cuvintele Prea Cuviosului nostru Pãrintele Ioan din Kronstadt despre „duhul minciunii” din papismul romano-catolic, modul în care paterii romano-catolici rãspîndeau în partea apuseanã a tãrii calomnii la adresa Prea Cuviosului Ioan, precum cã el ar fi trecut la catolicism si numai datoritã acestui fapt a devenit atît de renumit prin minunile sale si prin darul clarviziunii.

Iatã cum rãspunde acestor nãscociri fanteziste însusi Pãrintele Ioan în Cuvîntul sãu rostit la 7 aprilie 1906, în biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel de la Vitebsk:
„Mult am dorit eu, iubiti pãrinti, frati si surori, sã stau de vorbã cu voi în acest oras si în aceastã bisericã, întru slava lui Dumnezeu si a sfintei si curatei noastre credinte si Biserici, cît si întru întãrirea voastrã pe calea mîntuirii. Trãind si slujind la Kronstadt ca preot de peste 50 de ani, am primit în ultimul timp numeroase scrisori din tinuturile poloneze apusene, îndeosebi din gubernia Grodno si Vilno – scrise, cum s-ar spune, cu lacrimi de sînge, continînd plîngeri amare asupra paterilor catolici si a unor catolici-mireni, acolitii acestora, care îi prigonesc pe crestinii ortodocsi, fortîndu-i prin diverse metode necuvenite sã treacã la catolicism, ba chiar afirmînd cã si Tarul ar fi devenit, chipurile, catolic si la toti le porunceste sã treacã la catolicism. În acest fel, clevetind fãrã scrupule asupra mea si a Tarului, catolicii i-au silit pe multi tãrani dreptcredinciosi sã treacã la catolicism, impunîndu-le o credintã strãinã. Acesta este, oare, duhul lui Hristos? Nu demonstreazã, oare, paterii în acest fel cã credinta catolicã nu are în sine forta vitalã care sã cucereascã mintea, inima si vointa omului, spre a o urma de bunãvoie, si cã adeptii ei îi atrag pe oamenii cu dreaptã cugetare doar prin minciunã si constrîngere?!

Iubiti pãrinti si frati!

Cunoasteti slujirea mea neabãtutã în Biserica Ortodoxã în decursul a 50 de ani, stiti, poate, si rîvna mea statornicã în dreapta credintã, ati auzit de numeroasele mele scrieri întru slava lui Dumnezeu si a Bisericii Ortodoxe si despre atîtea semne ale puterii lui Dumnezeu, arãtate nu numai crestinilor pravoslavnici, ci si catolicilor, si luteranilor si chiar evreilor si mahomedanilor, atunci cînd ei se îndreptau cu credintã cãtre mijlocirea rugãciunilor mele. Despre toate acestea au adus si aduc dovezi cronicile gazetãresti cît si mãrturiile adevãrate si nemincinoase ale martorilor oculari. Mãrturisesc si eu acum în fata voastrã, a tuturor, si înaintea lui Dumnezeu Cel Atoatevãzãtor, cã pînã în prezent minunile vindecãrilor n-au secat. Înseamnã oare aceasta cã Credinta Ortodoxã este o credintã moartã, cum clevetesc catolicii? Nu mãrturiseste ea necontenit, prin viata si puterea ei mîntuitoare, de faptul cã este plãcutã lui Dumnezeu?

Nu doresc sã chem ca martorã a neadevãrului catolic istoria milenarã impartialã: ea este suficient de cunoscutã întregii lumi cultivate.

Este încã vie în memorie „uniatia” de tristã amintire din secolul al XVII-lea, la noi în Rusia – acea urã fanaticã cu care catolicii distrugeau bisericile ortodoxe în tinuturile apusene. Sunt încã vii în memorie toate ponegririle si insultele, cu care era împroscatã credinta pravoslavnicã, Biserica Pravoslavnicã si sãrmanii crestini pravoslavnici. Acum iarãsi au reînceput timpurile uniatilor. Si asta cînd? Atunci cînd catolicilor li s-a dat libertatea deplinã, libertate, desigur, nu pentru a prigoni Ortodoxia si pe ortodocsi, ci pentru conlocuirea frãteascã, pasnicã, mutualã cu cetãtenii de credintã ortodoxã.

Am citat la început cuvintele Sf. Apostol Pavel despre Bisericã, ca Trup al lui Iisus Hristos, si despre Hristos, Capul Bisericii, „Care este plinirea Celui ce plineste toate întru toti” (Efes. 1, 23).

Credem cu tãrie în acest unic Cap al Bisericii si altã cãpetenie vizibilã si infailibilã nu putem sã recunoastem, fiindcã nu putem sluji la doi stãpîni. Nouã ne este de-ajuns unicul Cap, atotdrept, atotstiutor, atotputernic, atotplinitor („plinirea Celui ce plineste toate întru toti”). Acest Cap ne cãlãuzeste, ne apãrã si ne întãreste în credintã prin Duhul Sfînt, slujeste, lumineazã, mîntuieste, aduce la desãvîrsire.

Iar dacã voiti sã vedeti slãvitele si plãcutele lui Dumnezeu roade ale credintei noastre, priviti acea multime de vulturi ceresti care au zburat de pe pãmîntul nostru la cer, cãtre însusi Soarele Dreptãtii – pe toti Sfintii nostri din vechime, si pe cei noi, proslãviti prin viata îngereascã, prin moastele neputrezite si minunile nenumãrate.

În încheiere voi spune cã adevãrul credintei noastre constã în ea însãsi, în însãsi fiinta ei, în ea însãsi este „Amin”.

Pentru toti cei care-1 cinstesc cu sfintenie pe marele Cuvios al Domnului, Sfîntul si dreptul Pãrintele nostru Ioan din Kronstadt, mãrturiile sus-citate sunt mai mult decît suficiente, mai ales cã dreptatea si temeinicia lor este confirmatã de viata însãsi si de istoria nepãrtinitoare.

Ce fel de încredere mai putem avea dupã aceasta în papismul romano-catolic, bazat pe neadevãr si pãtruns în întregime de falsitate, pînã cînd nu se va dezice cu hotãrîre si în fata întregii lumi de minciuna sa pãgubitoare si de rãtãcirile pierzãtoare de suflete omenesti, generate de ea.

Nu pot exista nici un fel de compromisuri si nici un fel de relatii cu papismul, „cãci ce însotire are dreptatea cu fãrãdelegea? sau ce împãrtãsire are lumina cu întunericul?” (Cor. 6, 14).

Singura cale sigurã în vremurile noastre viclene, pline de tot felul de amãgiri si înselãciuni, este calea arãtatã de acelasi mare luminãtor:

„Luptã-te cu orice rãu, stinge-l neîntîrziat, luptã împotriva lui cu armele Sfintei Credinte, întelepciunii si adevãrului dumnezeiesc, a rugãciunii, evlaviei, crucii, bãrbãtiei, devotamentului si dreptãtii, date tie de la Dumnezeu!”

(Din Cuvîntul rostit la 30 august, 1906).

*) Arhiepiscopul Averchie Jordanvilski, Marea apostazie, M-rea Slãtioara, 1996, p.36.