Preacuviosul Stareţ Iosif de la Optina

mai 22, 2007 Categoria: Calendar

mai 22, 2025

Cuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin şi a soţiei sale Maria. La vîrsta de patru ani Vanea şi-a pierdut tatăl, iar la vîrsta de unsprezece a rămas orfan şi de mamă. A început pentru el o viaţă grea. A fost nevoit să muncească la birt şi la băcănie, să care saci de cinci puduri şi alte greutăţi, să însoţească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpînul crud. Însă viaţa aspră, înspăimîntătoare, nu i-a pervertit şi nu i-a schimbat în rău caracterul.

Tînărul năzuia la o viaţă duhovnicească, însă pînă la o vreme nu s-a gîndit la mînăstire. Atunci cînd în sfîrşit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neaşteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mînăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareţi. Cuviosul stareţ Macarie nu mai era pe atunci în viaţă, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie. Cînd tînărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; „Părinte, binecuvîntaţi-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neaşteptat al marelui stareţ: „De ce să mergi la Kiev, rămîi aici”. Astfel, la 1 martie 1861.
a început calea monahală lungă de o jumătate de veac”¦

Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit şi s-au întărit calităţile bune ale viitorului stareţ: ascultarea necondiţionată, hărnicia, tăcerea şi lipsa răutăţii. Văzînd şi suportînd de toate în lume, el înţelegea ce dar nepreţuit Dumnezeiesc este tihna şi liniştea Sfintei Mînăstiri. Şi în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mîngîiere. Fratele Ivan a fost rînduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie.

Posibilitatea de a fi lîngă părintele drag îl bucura pe tînăr. Însă mulţimile nesfîrşite de vizitatori îi îngreuiau şi-i tulburau liniştea sufletească. Neîndrăznind să-i spună stareţului despre mîhnirea sa, el a hotărît să plece în linişte spre sfinţeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă stareţul înainte-văzător l-a oprit.

Multe suferinţe şi greutăţi a avut el de îndurat în mînăstire: reproşurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colţ al său unde să poată citi, să se roage şi să se odihnească. Dormea în camera de primire, plină de vizitatori pînă aproape de miezul nopţii, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie”¦

Însă încercările l-au întărit doar şi i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvîrşit posluşnic şi monah. În anul 1872 a fost tuns şi a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirbtonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mînăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. În acest timp devenise deja ajutorul principal al stareţului Ambrozie. Liniştit şi serios, el ieşea la vizitatori, îi asculta cu atenţie, transmitea cu exactitate sfatul stareţului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea stareţul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, şi toţi erau uimiţi de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuşi Cuviosul Ambrozie.

În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare şi s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital şi la 14 februarie, cu binecuvîntarea stareţului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile stareţului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergînd la Şamordino, pentru prima dată stareţul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. „Trebuie să rămîi aici, e nevoie de tine aici”, a spus stareţul. Anul 1891 a fost ultimul din viaţa Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur. Asupra lui s-au aşezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obştii de la Optina şi al maicilor de la Şamordino. În pofida sănătăţii şubrede şi a ostenelilor peste puteri, el nu-şi îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puţin, purta haine vechi si sărăcăcioase.

Cuviosul Iosif a dobîndit de la Domnul plinătatea darurilor duhovniceşti. Mulţi au simţit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii şi al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuţii îndelungate, ştiind să exprime în cîteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume şi să mîngîie. Puterea rugăciunii sale harice era mai mare şi mai de preţ decît orice cuvinte. Se cunoaşte următoarea întîmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în „căsuţa” Cuviosului. El a primit-o şi, dîndu-i în mîini şiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunînd: „Aşteptaţi”. Iar atunci cînd a ieşit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulţi i-a ajutat Cuviosul Iosif. Ţăranca A. era bolnavă. A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încît nu putea să-şi mai mişte gîtul. Ţăranca i s-a adresat stareţului întrebîndu-l: să se opereze sau nu? „Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, şi aşa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus stareţul şi s-a vindecat deplin.

Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului şi duhovnic al obştii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească si să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportînd cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în linişte la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvîrsit înmormîntarea sa. Mîna celui adormit era moale şi caldă ca şi a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfîrşitul său, la mormînt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.