Sfinţii 20000 de Mucenici din Nicomidia
Adaugat la ianuarie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 10, 2026 |
Maximian, avînd al doilea an la împărăţie şi pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creştinilor, sfînta credinţă în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rîndunelele şi privighetorile duhovniceşti, păstorii şi învăţătorii Bisericii, cîntau dogmele dreptei-credinţe. Între aceştia, cel mai împodobit cu cuvîntul şi cu viaţa, a fost Sfîntul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decît cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lăţindu-se dreapta-credinţă creştinească, ajunsese pînă şi la palatul împărătesc, vieţuind în acel timp Maximian în Nicomidia.
Atunci începuse mulţime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli şi a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înştiinţîndu-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întîi să meargă împotriva vrăjmaşilor din afară şi să-i biruiască, apoi să ridice război şi înăuntru, nu asupra vrăjmaşilor, ci asupra casnicilor şi ajutătorilor împărăţiei, adică asupra creştinilor, care cu rugăciune şi cu credinţă dreaptă întăreau patria.
Ieşind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credinţe, luminînd pe cei necredincioşi şi numărul oştilor lui Hristos se înmulţea şi se pregătea pentru nevoinţa ce avea să vină.
În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamna, pe care o dăduse împăratul necuraţilor zei, pentru paza fecioriei şi o făcuse cea dintîi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mîini cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli şi Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atîta visterie duhovnicească şi se minuna de credinţa cea tare a credincioşilor creştini întru unul Dumnezeu; dar se mîhnea cu sufletul că a petrecut atîta vreme în întunericul necunoştinţei şi în noaptea rătăcirii.
Dorind cu desăvîrşire să cunoască dreapta-credinţă şi cu aceea să se facă părtaşă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creştină, şi de ea fiind povăţuită, s-a dus noaptea la Sfîntul episcop Chiril, neştiind nimeni. Iar el, învăţînd-o multe din dumnezeiasca Scriptură şi însemnînd-o cu semnul crucii, a încredinţat-o unui diacon sfînt, cu numele Agapie, ca prin povăţuirea lui să se pregătească cu post şi cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvîrşea în taină; şi nimeni nu ştia de aceasta, decît numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, şi care s-a apropiat de sfînta credinţă împreună cu Doamna şi se pregătea pentru Botez.
Sfîrşindu-se vremea cea rînduită de episcop, au fost botezaţi Doamna şi Indis. Astfel fecioara, după naşterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decît paisprezece ani de la naşterea sa. Întorcîndu-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decît numai în rugăciuni, în post şi în citirea dumnezeieştii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moşii sau case, vînzîndu-le aduceau preţul celor vîndute şi-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gîndit şi Sfînta Doamna, să facă acelaşi lucru, adunînd toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe şi mărgăritare, haine de mare preţ şi toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfîntul Chiril şi, punîndu-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostoleşti, îl rugă ca să le împartă cu mîinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a şi făcut.
După aceasta, Sfîntul Chiril a murit, iar Sfînta Doamna punînd toate învăţăturile sale în inima sa, ziua şi noaptea se sîrguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osîrdie împreună cu cel de un gînd al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă şi din Duh. Deci postea în toate zilele pînă seara, învăţîndu-se în Legea Domnului, iar seara tîrziu, masa lor era pîine uscată şi apă. Iar cu bucatele cele rînduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pîntecele flămînzilor, căci pe toate le împărţeau săracilor în ascuns.
O viaţă ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu avînd ei, nu a fost cu putinţă a se tăinui, ca şi cetatea ce stă în vîrful muntelui; deşi în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc şi comoara cea aflată în ţarină, astfel s-a arătat şi dreapta lor credinţă, Dumnezeu voind astfel, ca această sfîntă doime să fie pildă credincioşilor, iar necredincioşilor spre ruşinare. Pentru că s-a înştiinţat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor şi cel mai mare peste bucatele împărăteşti şi în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieţii lor, mai mult s-a pornit spre tiranie şi-i bătea pe dînşii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăi-nuind fapta cea bună, nevrînd nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgîn şi de neam pers, şi a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunînd cu defăimare şi cu clevetire, că vieţuiesc blînzi şi curaţi, se înfrînează de bucatele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărăteşti adică creştinilor celor săraci. „Dacă voieşti, zicea el, să ştii cu adevărat, apoi deschide cămările lor şi vei cunoaşte că nu sînt minciuni cele grăite de mine”.
Mai marele eunucilor şi ispravnicul palatelor împărăteşti, luînd cheia de la dînşii, s-a dus în locuinţele şi cămările lor şi, deschizîndu-le, le-au aflat pe toate deşarte. Înăuntru nu era decît numai cinstita cruce, cartea Sfinţilor Apostoli, două rogojini pe pămînt, un vas de lut şi o făclie, cum şi un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: „Unde sînt, aurul, hainele de preţ, precum şi alte lucruri prea minunate şi scumpe?” Ei, însă, nerăspunzînd nimic, iarăşi îi munciră şi nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, pînă ce vor vesti despre dînşii împăratului. Fecioara, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cartea Sfinţilor Apostoli şi a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea şi Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieştile Taine şi fiind închişi, au fost torturaţi cu foamea şi cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămînzi să moară de foame.
Apoi s-a întîmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemîncare. Dar Cel ce se îngrijeşte de păsări şi de fiare, Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopţi şi cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească şi băutură neobişnuită, apoi s-au dus. Iar ei mîncînd şi bînd ceea ce li se puse înainte, s-au întărit şi au uitat reaua pătimire dinainte.
Deci, pe de o parte mîngîindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulaţi cu hrana cea îngerească, străluceau cu feţele ca şi cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cîntînd cîntarea lui David: Ca din seu şi din grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După aceasta a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sînt biruiţi de foame – că doar astfel i-ar avea pe dînşii supuşi lui. Dar văzîndu-i bucurîndu-se cu feţele luminate şi pline de bucurie, a lăsat iuţimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea şi, prefăcînd-o în blîndeţe vicleană, le-a poruncit să vieţuiască în casă, în orînduiala lor cea dintîi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuinţă: hrană, haine, aur, argint, podoabe fecioreşti, nu mai puţine decît cele dintîi.
Sfînta Doamna iarăşi pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci şi hainele cele de mult preţ. Văzînd pe mulţi săraci alergînd la dînsa ca la hrănitoarea lor, brîul ei care era făcut din pietre scumpe şi din mărgăritare, precum şi alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vîndă, iar preţul să-l împartă spre hrana flămînzilor. Apoi, gîndind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoşii şi de lăcaşurile cele pline de urîciune, şi-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din faţa lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geţilor. Deci s-a prefăcut şi ea nebună, căzînd, spunînd, tremurînd şi strigînd. De acest lucru înştiinţîndu-se ispravnicul palatelor împărăteşti, mai marele eunucilor, s-a mîhnit pentru dînsa şi nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflînd că o asemenea boală o vindecă creştinii, a chemat pe episcopul creştinesc, pe Sfîntul Antim, care era după Sfîntul Chiril şi i-a încredinţat pe fecioară ca s-o vindece, pînă se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus şi pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepînd cu duhul gîndul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească şi a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurîndu-se şi veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgînii, s-a învrednicit a vieţui împreună cu creştinii.
După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruinţă. Dar biruinţa sa asupra vrăjmaşilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt şi tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulţumire cu jertfe şi apoi să înceapă prigoana asupra creştinilor. Deci a gătit privelişte în mijlocul cetăţii şi în acea privelişte a scos din palat idolii cei de aur şi de argint şi, punîndu-i pe scaune împărăteşti şi încununîndu-i cu cununi, le jertfea viţei graşi, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sînge de viţel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creştini au început a ieşi din privelişte, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzîndu-l împăratul a început a striga cu glas mare: „Unde vă duceţi, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decît lumina şi nesocotind zeii aceştia, care ţin întreaga lume? Oare nu vedeţi biruinţa şi prăznuirea, nu vedeţi marile bunătăţi adăugîndu-se celor buni şi cum sînt toate în linişte şi se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni şi acum le stăpînim? Nu vedeţi slava înmulţindu-se şi împărăţia lăţindu-se, cetăţile supunîndu-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeţi împărăţiile limbilor supunîndu-se şi slujindu-ne şi toate făcîndu-se după inima noastră? Cu a cui ocîrmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă înveţe buna aşezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei”.
Astfel vorbind împăratul cel fărădelege şi cele ce nu sînt socotindu-le ca cele ce sînt şi multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăţi sînt adevărate, n-a lăsat mai mult minciuna a se lăuda şi a se înălţa peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată şi soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari şi înfricoşate. Şi s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoşi, apoi s-au făcut fulgere şi a venit piatră cu vînt mare şi cu vifor foarte tare, precum şi multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mînia lui Dumnezeu asupra păgînilor. Apoi glas din cer s-a auzit: „Dumnezeu s-a mîniat şi v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut la pămînt, ca morţi, iar alţii, voind să fugă, se călcau unii pe alţii în picioare, împăratul umplîndu-se de frică şi de spaimă, a fugit la palat cu ruşine. Astfel s-a risipit acea privelişte şi s-a stricat acel praznic urît lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.
Apoi s-au umplut rîurile de apă multă, din ploaia cea mare şi, înecînd ţarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pămînt, căci era vremea secerişului şi toate acestea s-au făcut ca să cunoască păgînii mîna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea şi împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicînd război împotriva Celui înfricoşat şi a Celui ce ia duhurile împăraţilor. Apoi, nevăzînd pe Doamna şi pe Indis în mijlocul slujitorilor idoleşti, care se închinau celor doisprezece zei mincinoşi ai săi şi care erau mai mari în palate, a întrebat despre dînşii unde sînt. Aflînd că Doamna şi-a pierdut mintea şi se găseşte la cei ce ştiu a tămădui acea neputinţă, iar Indis este pus s-o păzească şi să-i slujească, s-a mîniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărţit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa şi l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orînduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemîndu-l, l-a rînduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărăteşti, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neştiind împăratul despre aceasta.
Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici şi zidind capişti idoleşti. Deci a trimis ighemoni cumpliţi prin toate laturile împărăţiei ca să muncească fără milostivire pe creştini; iar el era cel dintîi şi mai cumplit muncitor, ucigînd şi pierzînd şi vărsînd sînge nevinovat. Uneori înşela cu cuvinte viclene şi dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutînd pe Sfinţitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creştinească cu mulţime de ostaşi înarmaţi, ca un lup în turmă şi grăind poporului, îi momea şi-i îngrozea atrăgîndu-i pe toţi la rătăcirea sa. Apoi, la sfîrşit, a zis: „Depărtaţi-vă de la credinţa voastră cea deşartă, că de nu veţi asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeţi acest locaş, în care v-aţi adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi”.
Un preot creştin înţelept şi fierbinte cu rîvna bunei-credinţe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele şi cu fapta, Sfîntul Glicherie, stînd împotriva lui cu bărbăţie şi spunînd cuvînt cu îndrăzneală, a ruşinat pe acel fărădelege, zicîndu-i:
„Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate cîte sînt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă şi pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruinţa asupra barbarilor, pe cînd de femeile şi de copiii creştini te biruieşti, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-şi va aduce aminte de tunetele şi fulgerele cele înfricoşate, care nu demult au fost, de grindina şi de ploaia cea neobişnuită? Cînd mulţi dintre voi deodată au murit şi toate roadele pămîntului cu înecarea neaşteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mîniei lui Dumnezeu, pe care ai întărîtat-o tu, socotind că toate lucrurile sînt ale mincinoşilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stînd împotrivă ţie, vom dobîndi minunată biruinţă, pentru că fiind bătuţi de tine noi biruim”.
Împăratul, auzind aceasta, deşi se iuţea în mînia sa, încă nefăcînd nici un rău, a ieşit de acolo. Poporul creştin care era în biserică, dînd slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputînd îndelung a stăpîni mînia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie şi să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept şi, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Pînă într-atît l-au bătut, încît au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: „Grăieşte o Glicherie, nu fi mîndru, nici gîlcevitor, nici fără de rînduială, cinsteşte pe împăratul şi obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decît cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, aşa mă întăreşte a şi pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învredniceşti”.
Cu aceste cuvinte, precum focul se aţîţă, aşa s-a adaugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare şi să rănească trupul mucenicului, pînă ce s-a umplut pămîntul de sînge şi, căzîndu-i carnea, se vedeau oasele goale şi toate mădularele lui, încît abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu uşurinţă vorbea, zicînd: „Sînt creştin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputînd mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate şi s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.
După aceasta iarăşi a sosit un praznic păgînesc, urît de Dumnezeu, cînd se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleşi din capiştea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcaţi în haine albe, spre care, uitîndu-se împăratul şi nevăzînd între dînşii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcîndu-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se şi plîngînd pentru pierzarea păgînilor şi s-a spus împăratului despre dînsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa şi, văzîndu-l în haine de mîhnire şi de plîngere, a cunoscut pricina şi, nemai întrebîndu-l despre credinţă şi despre viaţa lui, a poruncit să-i pună lanţuri la mîini, la picioare şi la grumazul său şi să-l arunce în temniţă. Apoi cu multă mînie a întrebat de Doamna, ca un om beat uitînd că i se spusese mai înainte despre dînsa şi zicea deseori: „Unde este Doamna? Unde este preoteasa Dianei şi a Minervei?” Deci s-a spus lui iarăşi că şi-a pierdut mintea şi pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducîndu-şi aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.
Stareţa, cu numele Agatia, văzînd că nu este cu putinţă ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o şi, îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi cu rugăciuni şi cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfîntă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaţilor şi aşa să nu fie cunoscută. Neaflîndu-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mîniat împăratul şi a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească şi să le ruşineze. Îndată a început a se face risipire şi nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munţi şi prin pustietăţi şi se ascundeau prin peşteri şi prin prăpăstiile pămîntului, voind mai bine a vieţui cu fiarele, decît a cădea în mîinile oamenilor celor necuraţi. Iar care nu s-au sîrguit a fugi, acelea au fost prinse şi unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea şi le păzea neruşinate şi nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminînd în mijlocul fecioarelor, cu frumuseţea şi cu podoaba, cu neamul şi cu viaţa cea bună, cu numele Teofila.
Aceasta fiind tîrîtă cu sila de ostaşii cei fără de ruşine la casa cea de desfrînare, ridicîndu-şi mîinile şi ochii către cer, a strigat: „Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei şi al vieţii mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ţie mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană şi degrabă sîrguieşte-Te şi-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se risipească aşezămîntul fecioriei celei logodite Ţie. Nu da fiarelor sufletul ce ţi se mărturiseşte Ţie, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzeşte, Mire, pe mireasa Ta, păzeşte fecioria mea, izvorule al curăţiei, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.
Astfel rugîndu-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locaşurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostaşi plin de pofta necurăţiei, ca să întineze pe mireasa lui Hristos cea fără de prihană. Dar, cînd s-a apropiat de dînsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoşat, încît a căzut la pămînt mort şi zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalţi, stînd afară şi aşteptînd ieşirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrînd ca să intre şi ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat şi îndată a căzut peste dînsul spaimă, căci a văzut pe tovarăşul său mort zăcînd la pămînt şi o lumină neapropiată a văzut strălucind lîngă fecioară. Apoi, îndată şi-a pierdut vederea sa şi, rămînînd orb, pipăia cu mîinile peretele ca să iasă afară şi nu putea. Asemenea au pătimit şi mulţi alţii, care intrau fără de ruşine cu poftă necurată. Apoi s-au înştiinţat despre aceea toţi cîţi erau acolo şi au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Şi au văzut pe fecioară şezînd şi citind pe o cărticică mică, care era Sfînta Evanghelie, – că pe aceea o avea în sînul său – şi un tînăr preafrumos stătea lîngă dînsa, strălucind cu lumină negrăită şi căutînd cu ochii ca de fulger. Pe acela văzîndu-l păgînii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alţii strigau: Mare este Dumnezeul creştinilor!, şi toţi au crezut. Făcîndu-se noapte a scos-o pe ea de acolo tînărul cel purtător de lumină şi ducînd-o la biserica cea mare, au aşezat-o în pridvor, zicînd: „Pace ţie!” Apoi s-a dus.
Sfînta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică şi bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mîinile celor fărădelege. Apropiindu-se de uşă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creştinesc înăuntru, aducînd lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea şi încuiaseră uşile de frica păgînilor. Diaconii dinăuntru întrebînd cine este şi auzind glasul Teofilei şi cunoscînd-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizînd uşile, toţi s-au strîns pe lîngă dînsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun şi cu viaţa cea sfîntă. Înştiinţîndu-se de toate cele despre dînsa, cum s-a izbăvit de păgîni şi cîtă milă a făcut Domnul cu dînsa, cu mînă tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălţînd cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfîntă fecioară, căzînd cu faţa la pămînt, îl uda cu lacrimi de bucurie şi s-a făcut de către toţi mulţumire de obşte Stăpînului Hristos.
În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici şi a trimis slujitorii săi să caute ca la o vînătoare de iepuri, pe creştini şi să-i aducă la dînsul. Şi era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credinţa preaarătat şi alţi doi, care se numeau Mardonie şi Migdonie. Pe aceştia i-a pîrît la împărat un oarecare că sînt creştini; zicînd: „Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărăteşti şi se cinstesc şi se hrănesc de tine, o! împărate, nu poţi să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruieşti pe vrăjmaşii tăi? Înşişi prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori şi cuvînt a se împotrivi ţie şi apoi cum se vor înfricoşa ceilalţi potrivnici?”
Auzind aceasta, s-a mîniat împăratul şi întrebînd pe pîrîtori cine sînt aceştia, apoi, aflîndu-i, a poruncit să-i aducă pe dînşii în divan, către care a zis: „O! nemulţumitorilor, cîtă dragoste şi iubire de oameni am arătat eu vouă şi voi v-aţi făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceţi aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-aţi lepădat de mîntuitorii zei, neruşinaţilor”. Dar sfinţii tăceau, lăsîndu-l să latre ca un cîine fără de rînduială, iar el mai mult se mînia, zicînd: „Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor şi păsărilor le voi da să le mănînce ca şi alţii să se înfricoşeze”. Dar sfinţii nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegîndu-şi brîiele şi dezbrăcîndu-se de hainele lor, într-un gînd cu toţii au mărturisit că sînt creştini şi pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.
Atunci tiranul a poruncit să le întindă mîinile şi picioarele şi să-i bată fără de milă cu vine crude, pînă va apune soarele. Făcîndu-se aceasta, pămîntul s-a înroşit de sîngele lor, dar sfinţii răbdau fără cîrteală cu vitejie, fără grai, numai cu gîndul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Tiranul cu cît afla alţi credincioşi, cu atît se tulbura asupra lui Hristos şi se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă şi ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă şi jertfe cuvîntătoare, omorînd pe creştini.
Sosind praznicul Naşterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toţi credincioşii în biserică, iar necuratele slugi ale păgînilor au zis împăratului: „De vreme ce o! împărate, acum creştinii au praznic mare, căci zic că este naşterea Mîntuitorului lor şi toţi s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vînatul din mijlocul năvodului, ci porunceşte ostaşilor să deschidă uşile bisericilor şi să se ducă jertfelnicul zeilor noştri înaintea uşii bisericii lor, ca îndată, ieşind de acolo, să aducă negreşit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar şi de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostaşilor să înconjoare biserica, să-i dea foc şi se vor pierde pînă la unul toţi cei ce nu se pleacă ţie. Asfel poporul cel pierzător şi vătămător împărăţiei tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mîhnire va fi”.
Acestea grăindu-se, Maximian, luînd cuvîntul, a zis: „Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gîndit la aceasta, dar nu ştiu ce mi s-a întîmplat de n-am săvîrşit pînă acum ceea ce am gîndit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulţumire se cuvine, că aţi rînduit să vie şi acestora în minte ceea ce este de folos împărăţiei noastre”. Şi îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulţime de ostaşi, cu lemne, cîlţi şi cu alte materii care sînt lesnicioase de ars, să le aşeze împrejurul bisericii creştine, iar uşile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcîndu-se, a intrat în biserică unul din trimişii împăratului şi, stînd în mijloc, a strigat: „O! oameni, Maximian, stăpînul a toată lumea, trimiţîndu-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeţi una: sau să ieşiţi şi îndată să jertfiţi zeilor, pentru că şi jertfelnicul este gata înaintea uşilor şi astfel să fiţi vii, sau, neascultînd, toţi veţi pieri cumplit că şi focul acum este gata şi lemnele stau împrejur; deci, alegeţi mai degrabă ceea ce voiţi”. Aceasta zicînd, a tăcut.
Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stînd lîngă altar, a zis către popor: „O! iubiţii mei fraţi de un gînd, nu ştiţi ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăţie şi tărie neclintită întru buna-credinţă, cu puţin mai înainte de aceste zile săvîrşind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci ca în mijlocul unui cîmp de rouă, alcătuind dans şi cîntau singuri şi toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceştia noi, nu numai îi fericeam, dar şi doream a fi părtaşi ai cununilor lor. Deci, de vreme ce şi pe noi către aceeaşi soartă ne cheamă această vreme de acum – pentru că şi împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania şi cu nedumnezeirea sînt asemenea şi uniţi.
Deci, să ne facem şi noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă ruşine, cînd aceştia, fiind tineri şi numai trei şi neavînd încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credinţă, aşa de slăvit s-au nevoit, iar noi şi cu numărul sîntem mai mulţi, ca şi cum am fi fără de număr, între care mulţi sînt acum bătrîni şi avînd înaintea noastră atît de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăţie pentru Hristos. De aceea noi, fiind atîţia şi într-acest chip, nu ne va fi oare ruşine a fi iubitori de viaţa aceasta scurtă şi vremelnică, fricoşi şi cu împuţinare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoinţă, să o socotim ca pe un cîştig mare şi să trecem cu vederea viaţa cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinţei noastre celei tari şi neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o ruşine fără de măsură.
Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar cînd sînt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în faţa răsplătirilor găsite acolo, unde viaţa este fără de durere şi veşnică, pentru această viaţă scurtă şi cu multe nevoi cum şi pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe cînd bogăţiile nejefuite, ca şi veselia, niciodată nu se schimbă în mîhnire. Oare mai voim a vieţui aici încă? Sau ne vom sîrgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutaţi, fraţilor, la altarul Domnului şi înţelegeţi că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune şi noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfînt şi pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.
Zicînd acestea sfîntul arhidiacon, toţi s-au hotărît a muri pentru Hristos şi cu toţii au răspuns: „Sîntem creştini şi pe zeii tăi cei mincinoşi, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioşii au adunat în biserică pe toţi cei ce erau între dînşii chemaţi şi i-au împărţit în patru părţi, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez şi după ungerea cu Sfîntul Mir s-au împărtăşit cu toţii cu Sfintele Taine.
Astfel, sfîrşindu-se aceasta, ostaşii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, cîlţii şi pereţii ei şi, ajungînd flacăra cea mare pînă la vîrf şi intrînd înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creştin arzînd de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cîntarea celor trei tineri şi chemînd toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfîrşi cîntarea, şi-au dat sfintele lor suflete în mîinile Domnului şi au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arşi a fost cam la douăzeci de mii.
Astfel, ceata cea minunată a sfinţilor mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuieşte, ca să facă praznicul nesfîrşitei bucurii. Trecînd cinci zile, iar focul încă arzînd şi fumul ieşind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci şi fumul era neobişnuit, căci era cu bun miros şi risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieşea de la locul cel ars şi se arăta o rază în chipul aurului, ca şi cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toţi creştinii cîţi erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri şi cu alergarea cailor, cum şi cu diferite feluri de privelişti.
În Nicomidia, aproape de locul de privelişte, era o capişte mare a zeiţei păgîne care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capişte, cu toată oastea şi cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rînduiala ostăşească, cu numele Zinon, avînd dregătoria de voievod, pornindu-se cu rîvnă spre buna-credinţă şi nerăbdînd să vadă o păgînătate ca aceea, stînd la un loc înalt a strigat: „Rătăceşti, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimţitoare şi lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înşelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înţelege, o! Maximiane, şi întoarce ochii tăi trupeşti, cum şi pe cei dinăuntru către cer şi din cele văzute cunoaşte pe Ziditorul. Din fapturi cunoaşte în ce chip este Făcătorul şi te învaţă cu dreaptă credinţă a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sîngele dobitoacelor necuvîntătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor şi cu inimile cele curate”.
Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura şi faţa cu pietre, să-i zdrobească dinţii, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia şi să-l scoată afară din cetate. Aşa s-a încununat Sfîntul Mucenic Zinon, iar Sfîntul Dorotei cu Indis şi cu ceilalţi tovarăşi şedeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cerceta cu dese scrisori, îi întărea în credinţă şi-i deştepta către nevoinţa cea cu bărbăţie. Odată păgînii au prins pe diaconul Sfîntului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinţii mucenici şi l-au adus la împăratul.
Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mînie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinţilor. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soţii săi şi cu mînie căutînd la dînşii i-a batjocorit şi le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzîndu-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul şi stînd de departe i se închinau lui cu privire luminoasă şi cu feţe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.
Împăratul, căutînd cu mînie asupra diaconului, i-a zis cu groază: „Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ţi-a dat această scrisoare şi în ce loc este ascuns?” Diaconul, mai întîi rugîndu-se în inima sa lui Dumnezeu, şi-a deschis gura cu îndrăzneală şi a zis: „Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor şi acum, stînd departe de turma sa, o sfătuieşte şi o deşteaptă către buna credinţă. Iar cînd simte năvălirea lupilor şi a fiarelor, atunci cu glas mare grăieşte turmei sale şi o sfătuieşte a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăieşte nu sînt ale lui, ci sînt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide. Iată acum ţi-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ţi voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aş fi eu vînzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult şi care şi fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stînd în vîrful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.
Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfîntă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeţi şi cu pietre. După aceasta şi pe ceilalţi sfinţi mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfîntului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu ţărînă de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis şi lui Petru, legîndu-le cîte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunaţii mucenici ai lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa prin felurite chinuri, pe aceeaşi cale s-au suit către Dumnezeul lor.
Sfînta Doamna era ascunsă într-o peşteră dintr-un munte, avînd ca hrană buruienile pustiei ce creşteau împrejurul peşterii şi auzind de moartea sfinţilor mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plîngerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veşnice. Dar mai vîrtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dînsa şi părtaş al naşterii celei duhovniceşti prin Botez. Însă, plîngea pentru sine că a rămas dintre toţi necălătorind împreună cu dînşii pe acea cale şi se pregătea către nevoinţă, cerînd ajutor de sus. Apoi, pogorîndu-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbăteşti cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia şi o căuta pe aceasta. Dar neaflînd-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare şi a plîns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit şi ea să moară împreună cu dînsa pentru Hristos. Stînd în locul bisericii celei arse amesteca cenuşa cu lacrimi, plîngînd şi tînguindu-se.
Făcîndu-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalţi au fost înecaţi şi iată nişte pescari stînd, îşi găteau mrejele pentru vînat; dar văzînd pe sfînta fecioară şi din haine socotind-o că este bărbat, au zis: „Vino de ne ajută, tînărule, şi de vom prinde ceva apoi şi ţie îţi vom face parte”. Ea cu sîrguinţă a mers să le ajute, şi după ce au aruncat mrejele şi le trăgeau la mal se simţea greutate mare în mreje, încît abia au putut să le tragă la mal; şi fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulţime de peşte, iar în mijlocul vînatului stăteau cele trei trupuri ale sfinţilor mucenici: Gorgonie, Indis şi Petru şi s-au înspăimîntat foarte tare. Adunînd degrabă mrejele şi peştele, iar trupurile punîndu-le pe pămînt, se grăbeau către caiac, vrînd să înoate la alt mal şi-l chemau şi pe tînăr, dar ea n-a voit. Dîndu-i pentru osteneală o parte din peşte şi puţină pîine, au plecat de acolo.
Sfînta fecioară Doamna, apropiindu-se de trupurile sfinţilor mucenici, cunoscînd pe fiecare şi mai vîrtos cunoscînd pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta şi vărsa lacrimi fierbinţi deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pînzele lăsate şi vîslind încetişor, iar Doamna, depărtîndu-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea şi strigînd către corăbieri le-a arătat peştele ce-l avea. Îndată cîrmaciul, socotind că este de vînzare, a întrebat de preţ ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preţ. Dar acela, nepricepînd, a zis: „Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cît îl vinzi?” Sfînta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sînt creştini, deci le-a spus şi despre tinerii mucenici, despre trupurile lor şi numele lor. Iar cîrmaciul, cu soţii îndată sosind, au scos pînze subţiri cu aromate i-au înfăşurat şi ducîndu-i la zidurile cetăţii, care era aproape de pîrîu şi unde murise şi Sfîntul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.
Mai marele corabiei cunoscînd pe Doamna, că este de o credinţă cu dînsul şi socotind-o că este tînăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicînd: „Să petrecem împreună nedespărţiţi, în toată viaţa noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. „Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce şi sfîrşitul vieţii mele este aproape şi nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinţilor, cu care în viaţa aceasta, cu credinţa şi cu duhul am fost însoţită”.
Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuinţă trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate şi tămîie, cu care să cinstească mormintele sfinţilor; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfînta Doamna, ziua şi noaptea stătea lîngă mormintele lor, tămîindu-le, miresmîndu-le şi cu lacrimi rugîndu-se. Şi n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvîrşească dorinţa de mucenicie a Sfintei Doamna, pentru că pe faţă făcea cele ce se cuveneau dreptei-credinţe şi cinstei sfinţilor.
Împăratului i s-a vestit că un tînăr tămîiază mormintele creştinilor, iar el a rîs, zicînd: „Se cuvine dar ca şi el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se înveţe, că oamenilor celor ce nu ştiu nimic despre moarte, în deşert li se face o cinste ca aceea”. Acestea zicînd îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia şi Sfînta Doamna, rugîndu-se lîngă mormintele sfinţilor mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgînii cu foc.
În acea vreme şi Sfinţitul episcop Antim, îndemnînd pe mulţi către cunoştinţa lui Dumnezeu cu preaînţeleptele sale învăţături şi scrisori şi pe mulţi îndemnînd către pătimire, s-a sfîrşit şi el cu sfîrşit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul pînă l-a aflat, dar, muncindu-l mai întîi cu amar şi cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decît Sfîntul Antim, care răbda chinurile şi bătăile. Pentru aceea a dat hotărîrea ca să-i taie capul. Şi aşa s-a dus şi el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei şi a pătimirii.
Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinţilor mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugîndu-se minunatul Glicherie şi preafericitul Zinon şi cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru şi cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila şi preafrumoasa Doamna. Iar sfîrşitul a toată ceata este Sfîntul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Nicanor, apostolul, care în pace s-a săvîrşit.
Sfîntul Apostol, întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
Adaugat la ianuarie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 9, 2026 |
Domnul nostru Iisus Hristos, după săvîrşirea tainei mîntuirii noastre, înălţîndu-se la cer, şi pe Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede trimiţîndu-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintîi începînd a se înmulţi, au cîrtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor, pe care Sfînta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme, încă nu li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvîntul mîntuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgînii în Biserica celor credincioşi, dintre care cel dintîi a fost Cornelie Sutaşul. Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cîrteau asupra lui Petru, pînă cînd le-a spus lor despre pînza cea arătată din cer şi atunci au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cîrteau asupra evreilor, în vremea Sfîntului Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfîntul Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sînt întru risipire, să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dînşii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Elinii socotesc pe cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte”. Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cîrtire către evreii cei din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunînd toată Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvîntul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvîntului. Şi a plăcut cuvîntul acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfînt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sînt evreieşti, ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părţile Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mîhnea pentru văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mîhnirea lor şi să înceteze cîrtirea. Pe aceştia alegîndu-i, i-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugîndu-se şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintîi dintre dînşii, pentru aceea şi arhidiacon a fost numit, făcînd semne şi minuni mari în popor, pe care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci dacă s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ştefan, fiind asemenea cu apostolii şi punîndu-şi mîinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi bărbat puternic în lucru şi în cuvînt, întărea pe credincioşi în credinţă, mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunîndu-le din lege şi din prooroci, că din zavistie şi din nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aştepat din veac. Odată, făcîndu-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos, unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ştefan, stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus Hristos, Domnul nostru, zicînd: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorît pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfînta şi Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă, pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea, se certau cu dînsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit, precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi din Asia, întrebîndu-se cu Ştefan. Pentru că evreii cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi – sau evreii care vieţuiau între alte neamuri – pentru că evreii din fiecare latură îşi trimiteau copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe legea lui Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de sub cer. Adică parteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Partia, în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care veniseră în Ierusalim la praznic.
Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor. Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit libertate şi se numeau liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Libertinii cei ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor şi altele, întrebîndu-se cu Sfîntul Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfîntul Ştefan biruia cu cuvîntul adevărului în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii. Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile Africii.
Aceştia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care era mai luminos decît soarele, s-au aprins de mînie şi, cuprinzîndu-i zavistia, au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagoga cea mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburînd poporul, pe bătrîni şi pe cărturari, au răpit pe Sfîntul Ştefan şi l-au dus în adunarea lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au pus înainte şi martori mincinoşi, zicînd: Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfînt şi a Legii, că l-am auzit şi pe el zicînd că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfîntul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau în adunare, căutînd la dînsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis arhiereul: Oare sînt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul, deschizîndu-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria pînă la Moise, vestind-o cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi, că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin Moise, ci mai vîrtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.
După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit asupra locului sfînt, a zis: „Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia) ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfînt, cel rînduit cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mîini întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vîrtos a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mînă, adică în sufletele omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute de mîini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pămîntul reazem picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?”, grăieşte Domnul, sau care este locul odihnei Mele? Nu mîna Mea a făcut acestea toate?”
Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară, a adus cuvînt de mustrare, zicînd către dînşii: Voi cei tari la cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfînt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci, auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrîşneau cu dinţii asupra lui. Însă el nu băga în seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos, Stăpînul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegîndu-se degrabă de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie. Ci, Sfîntul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni după dînsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh vreo împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi singură slava Domnului întîmpină pe mucenic în porţile cereşti.
Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească. Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ştefan, singuri fiind mincinoşi, ci strigînd cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit cu un suflet şi-au pus asupra lui mîinile cele ucigaşe. Apoi, scoţîndu-l din cetate – precum mai întîi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă – au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra sfîntului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui tînăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea, mai mult se iuţea asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta: „Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul”.
Deci, fiind ucis Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat – care este între Eleon şi între Ierusalim, lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime de pietre pe lîngă mal – stătea de departe pe o piatră Preacurata Fecioară, cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugîndu-se cu sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea Sfîntului, întîiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti, preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămînteşti, preadulcea Maică, împreună cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se de sîngele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se, îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sîrguinţă se ruga pentru ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: „Doamne, Iisuse, primeşte sufletul meu!” Iar pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Aceasta zicînd, a adormit.
Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat cu nişte trandafiri roşii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic şi a mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei, ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte a lunii decembrie, avînd de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.
Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd deasupra lui mare plîngere. „Căci cine n-ar fi plîns – zice Sfîntul Ioan Gură de Aur – văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort”.
După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pămîntul cu cinstitul său sînge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin.
Sfîntul Mucenic Teodor şi Cuviosul Teofan
Adaugat la ianuarie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 9, 2026 |
Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sînt unii care au suferit numai pentru credinţa creştinească, stînd împotriva elinilor, care îşi apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alţii se nevoiau pentru dreapta-credinţă, împotriva chiar a creştinilor cu adevărat, însă a celor ce nu cred drept şi care, nu mai puţin decît cei dintîi, multe osteneli au suferit, pentru care au primit şi cununi deopotrivă ca şi aceia. Dintre ei unul este acest minunat şi mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvîntul.
Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dînd-o Dumnezeu lui Avraam ca moştenire, bine a numit-o pămîntul făgăduinţei, pentru că de acolo a ieşit ceata proorocilor şi a patriarhilor şi Însuşi Hristos cu trup. De acolo ne-a răsărit şi numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli, care s-au născut acolo. Deci şi pe acest luminător şi stîlp al dreptei-credinţe, aceeaşi latură l-a adus şi dat în lume.
Părinţii cuvioşilor acestora erau din Sfînta Cetate a Ierusalimului, de bun neam, a căror bogăţie era numele de creştini. După ce au odrăslit acest rod sfînt, adică pe Teodor, îndată, din tînără vîrstă, a cîştigat mare bogăţie de înţelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească, ca să ia seama la jocurile copilăreşti sau la orice fel de privelişte, ci întotdeauna se îndeletnicea în locaşurile lui Dumnezeu. Nici o privelişte nu-i era lui mai plăcută, decît a privi spre obiceiurile cele frumoase şi cinstite şi aceasta era lauda lui, a se supune părinţilor lui. Pe scurt, zic, chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor şi din odrăslirea sa cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.
Ajungînd el în vîrstă, părinţii l-au dat în Mănăstirea Sfîntului Sava, unui preot cu fapte bune ca să înveţe ştiinţa dumnezeieştilor Scripturi cum şi frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amîndoi învăţau împreună la acel preot, însă Teodor, fiind ascuţit la minte, în puţină vreme a străbătut toată învăţătura cărţii. Dorind să se deprindă la învăţătură mai înaltă, a ieşit din mănăstire şi, aflînd un bărbat bătrîn împodobit cu viaţa şi cu înţelepciunea, s-a lipit de acela şi a învăţat de la el desăvîrşit filosofia cea din afară. Apoi şi pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povăţuit de dînsul a trece cu vederea lumea şi toate cele ce se află în lume.
Făcîndu-se desăvîrşit în amîndouă filosofiile, iarăşi s-a întors în Mănăstirea Sfîntului Sava şi s-a făcut monah, lucrînd toate cele plăcute lui Dumnezeu, încît covîrşea pe alţii cu viaţa. Căci cine era acolo mai blînd decît el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrînat şi cine păzea mai cu sîrguinţă vremea vorbirii, a tăcerii şi a fiecărui lucru, mai mult decît el? Încît nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească să nu lipsească. Cine şi-a omorît aşa trupul? Cine şi-a oprit ochiul, limba şi năvălirile gîndurilor, ca Teodor?
Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rînduiala lui Dumnezeu şi prin dorinţa tuturor fraţilor care erau acolo, s-a hirotonisit preot în Sion, de către patriarh, şi aşa locaşul Sfîntului Sava îl avea ca pe o albină harnică, care aduna cu sîrguinţă mierea faptelor bune.
Se zice despre dînsul şi aceasta, că era într-însul ceva în aşa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a grăit: „Mai înainte de a te naşte te-am cunoscut; mai înainte de a ieşi din pîntece te-am sfinţit”. Că fiind prunc şi învăţînd carte la preotul mai sus pomenit, în aceeaşi lavră a proorocit despre dînsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicînd: „Acest copil frumos afară de alte nevoinţe ce va suferi pentru Hristos, cu sfîrşit mucenicesc se va duce din viaţa aceasta”. Aceasta mai pe urmă s-a şi împlinit după cum vom arăta.
În acea vreme se înnoise iarăşi eresul luptei contra sfintelor icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim şi a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică şi dat anatemei de Soborul al şaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina şi de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăşi răucredinciosul împărat Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni aici. Acesta, în vremea împărăţiei lui Nichifor, era mai întîi începător al divanului Armeniei, apoi după cîtăva vreme s-a ales patriciu şi voievod al oştilor răsăritului. După aceasta cu vicleşug s-a suit la împărăţie, izgonind pe bunul şi binecredinciosul împărat Mihail, care se poreclea Rangave, şi l-a făcut de s-a îmbrăcat în chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact şi Ignatie, i-a castrat şi aşa l-a trimis în surghiun cu femeia şi cu copiii.
Cînd sfinţitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe acest Leon în biserica cea mare şi îi punea coroana pe cap, a simţit durere ca de spini în mîini şi se părea acea coroană în mîinile arhiereului ca şi cum ar fi nişte spini ascuţiţi, ce îl înţepau cu durere; deci a cunoscut îndată sfinţitul partiarh că semnul acela era vestirea răutăţii celei mari ce avea să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început, vicleanul împărat tăinuia eresul său şi se arăta ca un dreptcredincios, pînă cînd a fost întărit în împărăţie. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor, în care s-a arătat slăvit biruitor şi-a vărsat otrava răutăţii, arătîndu-se pe faţă că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:
Întorcîndu-se el de la războiul acela, şi-a adus aminte de un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise odată că are să fie împărat, ceea ce s-a şi întîmplat. Deci s-a gîndit să-i mulţumească pentru acea proorocie şi i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri, vase de aur şi de argint, mîncăruri şi aromate de India. Dar trimisul împărătesc n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeaşi închisoare, vieţuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să primească darurile împărăteşti trimise stareţului său şi să se roage pentru împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăţiei, pentru că cinsteşte icoanele, supunîndu-se dogmelor împărătesei Irina şi ale patriarhului Tarasie, care au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina şi pe Sfîntul Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfîntul, tulburător de popor. Apoi îngrozea şi pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, şi a împărăţiei şi a vieţii, de nu se va sîrgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe nişte idoli.
Întorcîndu-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis monahul acela, aducîndu-i şi scrisoare de la dînsul în această pricină. Împăratul, fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea Cassiter şi s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de mult atins de eresul luptării de icoane şi aştepta vreme prielnică pentru aceasta, ca să-şi mărturisescă credinţa lui cea rea. Acela a dat împăratului acest sfat: „În Mănăstirea Daghistei este un monah sfînt, făcător de minuni şi mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuinţă a ne sfătui şi sfatului lui a ne supune”.
Zicînd acestea şi împăratul învoindu-se, Teodot a alergat degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei şi l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste, ca să vorbească despre credinţă şi despre alte lucruri de nevoie, ca să primească de la el sfat înţelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte şi să lepede idolii – că aşa numea, ticălosul, sfintele icoane – de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi să-l înfricoşeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Iar de va asculta şi se va făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească viaţă îndelungată şi împărăţie cu multă norocire. Aşa s-a sfătuit ereticul Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credinţa lor cea rea pe împăratul care îşi avea inima lesne plecată spre cugetul lor.
Făcîndu-se noapte, împăratul, neştiind nimic de vicleşugul lui Teodot, s-a sculat şi s-a dus în haine proaste la acel necuvios prooroc mincinos, ca să nu fie cunoscut.
Ajungînd ei la monahul acela şi începînd a vorbi, monahul stînd aproape de împărat, ca şi cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut dregătoria împărătească, a zis mirat: „Ce nedreptate ai făcut, o! împărate, ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească. Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat îndelung a fi noi înşelaţi de tine, ci ne-a descoperit că eşti împărat, iar nu om simplu”. Acestea auzind împăratul s-a spăimîntat şi a crezut că este sfînt făcător de minuni şi prooroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire s-a plecat la toate cele spuse de preot şi la toate cele ce i se poruncea, neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.
Primind sfatul cel vătămător de suflet şi plin de otrava balaurului, ca pe un sfat sănătos şi folositor de suflet, s-a făgăduit fără zăbavă a face ceea ce îl învăţase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gînd rău, ca să ridice război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos, ca un vifor cumplit. Întîi pe sfinţitul patriarh Nichifor, care n-a voit să se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea şi pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe Sfîntul Teodor Studitul şi pe alţi mulţi şi de Dumnezeu insuflaţi părinţi, care se împotriveau lui, i-a izgonit şi în laturi depărtate i-a surghiunit. Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit, care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii Domnului Hristos şi s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul cel sfînt.
Faţă de acel om fără de minte mîniindu-Se Dumnezeu şi pornindu-Se cu dreaptă mînie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam. Arabii, care vieţuiau prin pustietăţile de la răsărit, adunîndu-şi puterea lor, au pornit în stăpînirea grecească, pustiind multe laturi şi, robind sate, au năvălit şi asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum şi asupra lăcaşului Sfîntului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan, petreceau în viaţa monahicească. Auzind şi văzînd aceasta sfinţitul patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului şi pricepînd că este pedeapsă pentru păcat şi iuţime a mîniei lui Dumnezeu pentru ocara şi lepădarea sfintelor icoane, s-a pornit cu rîvnă şi căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela şi ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărîrile cele părinteşti şi aduceau altele noi. Aflînd un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest Cuvios Teodor cu viaţa mărturisit şi cu înţelepciunea slăvit, plin de rîvnă dumnezeiască şi cu bărbăţie neclintită întru dreapta credinţă, pe acesta întărindu-l cu rugăciunea şi cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate, spre mustrarea fărădelegii.
Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu numai multe osteneli, ci şi multe dureri pentru credinţa cea dreaptă şi sufletul său a-şi pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luînd cu dînsul şi pe fratele său Teofan, au plecat. Ajungînd degrabă la împărăteasca cetate, mai întîi a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul, mincinosul patriarh al împărăteştii cetăţi, pentru că răzvrăteşte pe cei ce păreau că îi îndreptează şi mănîncă pe aceia pe care îi hrăneşte cu hrana cea vătămătoare a învăţăturii ereticeşti; fiindcă pierde pe cei ce îi paşte şi risipeşte biserica drepteicredinţe, zidind capişte urîtă a relei sale credinţe.
Apoi, stînd chiar împotriva împăratului şi avînd pe buzele sale cuvîntul lui Dumnezeu ca o sabie ascuţită, îl înfricoşă mustrîndu-l că nu numai sufletul său îl pierde, ci şi pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleşug răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe împărat ca să lase înţelegerea cea rău-credincioasă şi iarăşi să primească buna-credinţă: „Că doar aşa – zice el – îţi va fi milostiv bunul Dumnezeu şi nu vei întoarce toată mînia lui Dumnezeu asupră-ţi, spre a o bea ca o otravă”.
Împăratul, minunîndu-se de vorba cea slobodă a bărbatului aceluia şi de puterea cuvîntului lui, de măsura curajului şi de îndrăzneala lui cea fără temere şi ruşinîndu-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu blîndeţe. Apoi, chemîndu-l, a vorbit cu el prieteneşte, întrebîndu-l cine este, de unde vine şi ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunîndu-i că vine din Palestina, i-a arătat şi pricina venirii sale, văzînd pe Împăratul ceresc ocărît prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credinţă, a venit la dînsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.
Astfel a zis: „Nu se cuvine a ne ruşina sau a ne teme de faţa împărătească, acolo unde se mînie Dumnezeu de către împăratul cel pămîntesc”. Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credinţe şi îl învăţa ca să dea totdeauna cinste dumnezeieştilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat că, acesta este semnul doririi şi al dragostei noastre către Hristos, al credinţei şi al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfînta Lui icoană. Împăratul vorbea cu dînsul, grăind multe împotrivă din cele de credinţa lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul şi credinţa lui era neclintită ca un zid tare.
După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul cu cei de o înţelegere cu dînsul erau biruiţi şi ruşinaţi. Deci, ce a făcut vicleanul împărat? Se silea cu vicleşug, a clătina stîlpul cel neclintit, cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduinţe de cinste, momindu-l către a sa unire, dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrşit a auzit de la dînsul aceste cuvinte: „Ai uitat făgăduinţele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, cînd ţi-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruţă-ţi sufletul tău şi întoarce podoaba Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept şi tare”.
Atunci împăratul, schimbîndu-şi blîndeţea cea vicleană în iuţimea cea din fire a lui şi a numelui său celui de fiară, a poruncit să bată mult şi tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor şi pe Teofan fratele lui. Apoi i-a surghiunit pe amîndoi la marginea mării, poruncind ca nimeni să nu le dea mîncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei răi, cum zicea el. Astfel, răbdînd sfinţii pentru icoanele lui Hristos, Domnul Dumnezeul izbîndirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a răsplătit celui fărădelege, pentru că degrabă acela care şi numele şi iuţimea năravului le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obşte a şi pierit ca o fiară înjunghiat, de al cărui sfîrşit vom povesti.
Nu cu mult înainte de sfîrşitul lui, s-a însemnat despre moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era văduvă de multă vreme şi vieţuia cu înfrînare. Ea a avut o vedenie într-acest chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne şi, intrînd pe uşă, a întîmpinat-o o fecioară oarecare strălucită, înconjurată de mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe. Apoi a văzut toată biserica plină de sînge curgînd ca un rîu. Fecioara aceea a poruncit unuia din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sînge şi să-l dea maicii împăratului celui păgîn ca să bea.
Aceasta văzînd maica împăratului, a zis cu spaimă: „Eu de mulţi ani nu mănînc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sîngele acesta?” Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: „Dar pentru ce fiul tău nu încetează a se umple de sînge, căci cu aceea mă mînie pe mine şi pe Fiul şi Dumnezeul meu”. Şi îndată s-a deşteptat maica împăratului plină de frică şi de cutremur. Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat, să înceteze lupta contra sfintelor icoane şi pentru dînsele a vărsa sînge creştinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului şi înşelătorul cel viclean.
Încă şi a doua vedenie înfricoşată i s-a arătat chiar lui, mai înainte cu şase zile de sfîrşitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfinţitul patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul şi care fusese patriarh în vremea împărăţiei Irinei şi a lui Constantin. Acela, arătîndu-i-se în vedenie, poruncea cu multă mînie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia pe împărat. Mihail, ascultînd ceea ce i se poruncea, a lovit tare şi l-a străpuns pe împărat. Aceasta văzînd în vedenie însuşi împăratul şi deşteptîndu-se cu cutremur, nu se pricepea ce are să fie şi crezînd că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gîndeşte la uciderea lui, îndată a trimis şi au adus pe monahii de acolo. Şi, cercetînd pe toţi, a poruncit ca să-i ţină la închisoare, pînă cînd vor aduce înaintea lui pe cel ce se află între dînşii cu numele Mihail.
În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail, care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte ajutase mult acestui Leon la primirea împărăţiei şi-i era credincios şi iubit, încît şi fiului său Leon i-a fost naş. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare pricină mîniindu-se, a schimbat prieteşugul său în vrajbă şi, de multe ori benchetuind cu prietenii săi şi îmbătîndu-se, grăia cele rele contra împăratului. Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului, văzînd vrăjmăşia lui, faţă de împărat, s-a apropiat către dînsul şi s-a înmulţit numărul lor.
Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat şi să ridice pe Mihail la împărăţie. Dar Mihail, fiind neînfrînat la limbă, nu a tăcut, lăudîndu-se la toţi, cum că are să fie împărat. Şi a ajuns cuvîntul acesta pînă la împărat şi, prinzîndu-l, îndată l-a osîndit să-l ardă de viu. Deci, legîndu-l, îl ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea şi împăratul ca să vadă sigur sfîrşitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci şi patru, în ajunul Naşterii Domnului. De acest lucru înştiinţîndu-se soţia împăratului, cu numele Teodosia, a ieşit degrabă din camera sa şi a început cu mînie a ocărî pe împărat, numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfîntă nu o cinsteşte, avînd a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Împăratul, ascultînd-o, a poruncit ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărînd arderea lui într-altă vreme. Iar către împărăteasă, întorcîndu-se, a zis: „Aceasta am făcut precum ai poruncit, o! femeie, ascultînd sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face cu fiii noştri”.
Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru sineşi, chiar nevrînd, pentru că acum era lîngă uşă sfîrşitul său. Pe Mihail ferecîndu-l, l-a încredinţat spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie, iar cheia de la uşile celui ferecat a luat-o la el şi a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat, căci se mîhnea duhul lui, neştiind ce va face.
Sculîndu-se, singur s-a dus la cel osîndit, să vadă dacă plînge şi se mîhneşte precum este obiceiul celor ce sînt osîndiţi la moarte. Deschizînd uşile cele închise în casa lui Papie a văzut un lucru de mirare. Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mîhnit şi întristat, pe acela l-a văzut odihnîndu-se cu somn adînc pe patul cel înalt şi frumos aşternut al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pămîntul gol. Atunci împăratul s-a spăimîntat văzînd pe cel legat şi osîndit atît de cinstit şi fără întristare. După aceasta, s-a dus furios, ameninţînd că şi pe Papie îl va pierde alături de Mihail.
Simţînd aceasta una din slugile ce se odihneau acolo şi cunoscînd pe împărat, au deşteptat pe Mihail şi pe Papie şi le-au spus că a fost acolo împăratul şi că-i va pierde pe amîndoi; iar ei s-au înfricoşat. Apoi îndată a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist – neoprindu-l la acesta Papie – către cei de un gînd cu dînsul, zicînd: „De nu veţi săvîrşi îndată lucrul ce v-aţi sfătuit cu noi, apoi de dimineaţă voi povesti totul împăratului şi vă voi descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să pier, ci şi voi”. Înfricoşîndu-se acei tovarăşi ai lui de asemenea cuvinte şi adunîndu-se, cugetau cum ar izbăvi pe Mihail şi pe dînşii de nevoia şi de moartea ce sta asupra lor.
Fiind miezul nopţii, se începea în biserici obişnuita cîntare a privegherii la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, sfătuindu-se, au luat arme pe sub hainele lor şi, venind la porţile palatului împărătesc, au intrat împreună cu dînşii în biserică, ca şi cum ar merge la priveghere, cînd a venit şi împăratul în biserică şi stătea în strana cea dintîi, după cum îi era obiceiul şi începea singur cîntarea bisericească pentru că avea glas frumos.
Cîntîndu-se canonul şi apropiindu-se de cîntarea a şaptea, ucigaşii au zis încetişor între dînşii: „Ce stăm fără lucru, iată acum se va isprăvi cîntarea şi noi ce facem?” În acel timp a început împăratul a cînta cu glas mare: „Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinşi tinerii…” şi, îndată unul din ostaşii aceia, scoţînd sabia de sub haină, a lovit pe împărat, dar a greşit, lovind pe un altul de lîngă el.
Împăratul, văzînd primejdia, a alergat în altar şi, luînd o cruce mai mare, se apăra în uşă, oprind loviturile săbiilor ce veneau asupra lui de la ostaşi. Atunci iată a alergat un ostaş mare şi înfricoşat, pe care văzîndu-l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să nu-i facă rău; Iar acela a răspuns: „Acum nu este vremea jurămîntului, ci a uciderii” şi repezind sabia sa, l-a lovit tare, trecînd prin cruce. Astfel l-a rănit foarte rău, tăindu-i mîna şi rupînd chiar un braţ al crucii. Atunci şi ceilalţi ostaşi au început a-l tăia peste tot trupul şi căzînd la pămînt se tăvălea în sîngele său, abia suflînd. Unul din ostaşi văzîndu-l aşa, i-a tăiat capul şi aşa, ca o fiară înjunghiată, şi-a dat sufletul său, pe cînd se lumina de ziuă; fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la pămînt icoana Mîntuitorului, scuipînd-o şi călcînd-o cu picioarele. Acest împărat a împărăţit şapte ani şi cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai tiran ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui a fost dus în mijlocul cetăţii spre batjocură şi a zăcut toată ziua neîngropat şi nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se bucura.
Se mai povesteşte şi aceasta, că în acel ceas, cînd a fost ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas de bucurie, vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas auzindu-l nişte corăbieri, au însemnat ceasul şi după aceea s-au înştiinţat dacă în acel ceas a pierit cel cu numele şi cu obiceiul de fiară, băutorul de sînge. Fiilor săi, li s-a făcut îndoit rău, decît ceea ce făcuse el fiilor împăratului Mihail Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci şi pe cei patru feciori ai lui i-au castrat, adică pe Savatie, pe Vasile, care se numea şi Constantin, şi era orînduit la împărăţie, pe Grigorie şi pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdînd durerea, a murit şi l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se mai numea şi Constantin, dintr-o durere ca aceea a muţit, apoi i-au surghiunit pe toţi împreună cu maica sa. Deci, omorînd pe Leon, în acelaşi ceas, alergînd ostaşii la Mihail, l-au luat, avînd încă fiarele la picioarele lui – căci cheia, precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon – şi aşa l-au aşezat pe scaunul împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmînd fiarele şi făcîndu-se ziuă, l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare şi a fost încoronat împărat în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar acum este vremea a ne întoarce la povestirea ce ne stă înainte, despre Sfîntul Teodor şi Teofan fratele lui. Leon Armeanul a pierit cu sunet, iar Mihail, împărăţind după dînsul, s-au liberat toţi mărturisitorii lui Hristos de prin surghiunii şi fiecare fără frică s-a întors la ale sale. Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deşi nu era drept-credincios, căci se ţinea de acelaşi eres al luptării contra sfintelor icoane, însă nu era rău cu cei credincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă după a sa voie. El era om neînvăţat în cuvîntul lui Dumnezeu şi nu lua seama cărţilor, ci se îndeletnicea numai cu grijile şi deşărtăciunile vieţii celei lumeşti. Fericitul Teodor, cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în Palestina, patria lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea propovăduirii lor, şi, propovăduind dreapta-credinţă, pe mulţi îi întorcea de la eresul luptării contra icoanelor.
Era atunci în Constantinopol un vrăjitor, cu numele de Ioan, avînd multă trecere la împărat. Acesta era atins de acelaşi eres, purtînd îmbrăcăminte monahicească şi arătînd cu făţărnicie, chip de fapte bune, care, nu numai pe împărat, ci şi pe mulţi alţii i-a înşelat, cîţi îl ascultau şi se ţineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă acest vrăjitor s-a suit şi la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar şi el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credinţe, adică pe cuvioşii Teodor şi Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului, i-a dus în temniţă. Apoi i-a chemat la întrebare şi punîndu-le multe întrebări, nu i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească – pentru că acel vrăjitor era ca un dascăl împăratului şi cel dintîi sfătuitor – şi i-a trimis în surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioşilor mărturisitori era ţara cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau gata a pătimi pentru sfintele icoane ale lui Hristos.
După aceasta s-a sfîrşit şi împăratul Mihail, lăsînd în scaun pe fiul său Teofil, care, mai mult decît alţii, cu mai multă osîrdie lipindu-se de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăşi a ridicat prigoană asupra Bisericii. Deci iarăşi a început a se batjocori şi a se lepăda sfintele icoane; iarăşi s-au pregătit divanurile, judecăţile şi temniţele asupra celor drept-credincioşi şi iarăşi s-a înnoit tot felul de nedreaptă tiranie. Pentru că mulţi erau munciţi ca să se plece voinţei împărăteşti şi mulţi, înfricoşîndu-se de munci, s-au supus, deşi mai pe urmă s-au pocăit.
Atunci şi Sfîntul Teodor, împreună cu fratele său, au început a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului înştiinţare despre dînsul, că este tare întru mărturisirea sa şi nebiruit în cuvinte şi, precum el singur cinsteşte icoanele, aşa şi pe alţii îi învaţă a face. Apoi îndată, prin poruncă împărătească, s-a dus la întrebare fericitul Teodor, împreună cu alţi drept-credincioşi, înaintea eparhului cetăţii, care după multe întrebări, momiri şi îngroziri ale eparhului şi după ce nu l-a putut îndupleca, l-a dezbrăcat şi l-a bătut tare cu nişte bice groase, mai mult timp. Şi, încetînd de a-l mai bate muncitorii, stătea gol în divan cu totul însîngerat, în privirea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu rănile cele primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă această goliciune a lui, sfîntul a răspuns: „Eu sînt luptător şi am ieşit să mă lupt cu vrăjmaşul pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor este a ieşi goi la luptă. Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre credincioşi, care iau bătaie de la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun trupul meu în locul aceluia spre bătăi şi să împlinesc neajungerea răbdării aceluia, cu însuşi trupul meu”. O! bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului celui curajos! O! osîrdie către Dumnezeu! După aceea iarăşi a fost trimis în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine va povesti pătimirile cele rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile, foamea, arşiţa soarelui, gerul nopţii, bîntuielile, pornirile asupră-le, chinuirea cea din toate zilele? Şi iarăşi, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le va număra cu de-amănuntul? Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea cea îndelungată, le răbda cu mulţumire pentru Hristos.
După doi ani, prin porunca împăratului, iarăşi au fost aduşi la Constantinopol şi întrebaţi din nou de împărat, căci acesta voia foarte mult să-i înduplece şi să-i întoarcă la credinţa lui cea rea. Cît au răbdat în acea vreme se adevereşte din epistola lor cea scrisă mai pe urmă către Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: „Cînd am fost duşi la palat şi intram pe uşi, mergînd înaintea noastră eparhul, s-a arătat nouă împăratul foarte înfricoşat, suflînd cu mînie, iar mulţimea celor ce stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Şi, stînd de departe ne-am închinat împăratului, iar el cu glas cumplit şi cu cuvînt înfricoşat ne-a poruncit să ne apropiem de dînsul şi ne-a întrebat: „În ce latură v-aţi născut?” Noi am răspuns: „În părţile Moaviei”. El a zis: „Pentru ce aţi venit aici?” Şi mai înainte, pînă a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste faţă, pălmuindu-ne aşa de greu, încît puţin a lipsit să nu cădem la pămînt. Eu, a zis Teodor, de nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea aş fi căzut pe aşternutul picioarelor împărăteşti, dar ţinîndu-mă de hainele lui, am primit lovituri, nemişcîndu-mă.
Încetînd de a ne mai bate ne-a întrebat împăratul: Pentru care pricină aţi venit aici? Iar noi, nerăsuflînd încă de dureri după lovituri, am tăcut, căutînd în jos. Iar el căutînd către eparhul, care era acolo, a zis cu cuvinte de ruşine, cu mare mînie şi cu glas aspru: „Ia-i pe dînşii de aici şi, însemnînd feţele lor, dă-i la doi saracini ca să-i ducă în ţinutul lor”. Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie în mînă, pe care erau nişte stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a poruncit zicînd a le citi: Deşi nu sînt frumoase, însă nu băga seama. Acela a răspuns: Destule sînt şi acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea înainte, a zis: Nici nu sînt vrednici de stihuri mai bune. Şi s-au citit stihurile care erau alcătuite astfel:
Toţi care vin către acea cetate,
Unde picioarele lui Dumnezeu au stat
Dînd lumii uşurare,
Acolo şi aceştia s-au arătat
Vase prea rele ale rătăcirii.
Şi cînd au fost la multe păcate daţi,
Necredincioşi fiind, netrebnice mădulare,
Ca nişte tîlhari d-acolo s-au izgonit.
Iar ei către împărăteasca cetate de aici venind
N-au încetat rău a face pretutindeni.
Drept aceea cu semne feţele lor însemnînd,
I-au izgonit rău iarăşi pe cei răi şi de aici.
Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne ducă în divan – grăiau sfinţii despre ei – şi ieşind noi ne-a ajuns un om, poruncind a ne întoarce înapoi cu grabă; şi iarăşi ne-a pus înaintea împăratului. Împăratul, văzîndu-ne, a zis: Mi se pare că ducîndu-vă de aici, aţi grăit între voi: Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc de voi şi după aceea vă voi libera. Acestea zicînd, a poruncit să ne dezbrace pe amîndoi. Mai întîi eu am fost bătut – grăieşte Teodor – ajutînd însuşi împăratul celor ce mă băteau şi neîncetat strigînd: Bateţi bine. Şi m-au bătut pe spate şi pe piept fără de cruţare şi milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam: Nimic n-am greşit împărăţiei tale. Şi iarăşi ziceam: Doamne miluieşte! Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele meu care striga de asemenea: Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel muncit! Doamne, Doamne, Care izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul, nu depărta ajutorul Tău de la noi! Astfel bătîndu-ne pe noi cît au vrut, a poruncit să ne ducă în divan”.
Acestea au scris însuşi vitejii pătimitori către episcopul Cizicului. După patru zile au fost aduşi înaintea eparhului, iar el, momindu-i, le-a zis: „Numai o dată împărtăşiţi-vă cu noi şi vă voi elibera, ca să mergeţi unde veţi vrea”. Fericitul Teodor a zis, rîzînd: „Astfel grăieşti, domnule eparh, ca şi cum ar ruga cineva pe altul şi ar zice: Nimic nu cer de la tine, decît să-ţi tai capul numai o dată şi după aceea vei merge unde vei voi! Deci înţelege că celui ce voieşte a ne pleca către împărtăşirea voastră, mai lesne îi va fi a răsturna pămîntul şi cerul, încît pămîntul să fie sus şi cerul jos, decît să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credinţă”.
Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze feţele lor. Iar ei încă arzînd de rănile care nu demult le primiseră şi de cumplite dureri fiind cuprinşi, i-a întins pe scînduri cu feţele în sus şi cu uneltele cele pregătite spre acea treabă au început a împunge frunţile lor şi obrajii, însemnînd stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciţi, pînă ce, apunînd soarele, au încetat de a mai împunge feţele lor. Plecînd de la eparh, însemnaţii pătimitori au zis: „Să ştiţi toţi cei ce auziţi că heruvimul care păzeşte raiul, cînd va vedea această scrisoare pe feţele noastre se va depărta şi arma cea de văpaie va da dosul, dîndu-ne slobodă intrarea în rai. Această muncă ce aţi pus asupra noastră, n-a fost din veac şi desăvîrşit se vor afla însemnările acestea în faţa lui Hristos şi se va porunci a se citi vouă acestea căci grăieşte: De vreme ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie aţi făcut„.
După această nouă şi fără de omenie muncă ce au răbdat pentru sfintele icoane, încă curgîndu-le sîngele, sfinţii au fost daţi în temniţă. Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care în vremea aceea era patriarh, iarăşi au fost trimişi în surghiun la Apamia Bitiniei. Şi a poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească îngropării omeneşti, ci ca pe nişte dobitoace să-i tîrască afară departe. Mergînd ei în surghiun, s-a întîmplat a trece pe lîngă ostrovul acela unde era surghiunit Sfîntul Metodie – care mai pe urmă a fost patriarh al Constantinopolului – în aceeaşi vreme şi care asemenea şedea închis într-o groapă pentru sfintele icoane, împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un pescar. Deci din întîmplare s-au văzut cu acel pescar şi s-au înştiinţat de la dînsul despre toate cele pentru Sfîntul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dînsul, pentru că erau cumpliţi cei care îi duceau, a scris către dînsul, prin acelaşi pescar aceste stihuri:
Către cel viu şi mort care şade în groapă
Către cel pămîntesc care înconjură laturile de sus
cei ferecaţi;
Către cel ce poartă legături, scriu cei care au feţele însemnate.
Citind acestea Sfîntul Metodie şi, înştiinţîndu-se din spusele pescarului aceluia despre cuvioşii răbdători de chinuri, s-a mîngîiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în asemenea nevoinţe; şi a scris şi el către dînşii tot stihuri, astfel:
Pe cei scrişi sus în cartea neuitării;
Care amîndoi sînt însemnaţi în frunte;
Pe aceşti legaţi, cel ce-şi are viaţa îngropată mai
înainte de moarte, îi sărută legatul.
După aceea, cuvioşii, fiind duşi de ostaşi, au ajuns în Apamia, purtînd pe frunţile lor semnul credinţei în Hristos şi acolo au fost închişi în temniţă, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile şi slăbind din multele bătăi şi osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Şi s-a dus la veşnica odihnă, lăsînd în legături trupul lui cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui cel după trup şi după duh, Cuviosul Teofan, plîngînd pentru despărţirea fratelui lui şi cîntînd cele de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povesteşte că, în vremea mutării Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareţ oarecare, mare în fapte bune. Acesta a auzit din înălţime cîntare îngerească, care a fost adeverirea suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a dăruit Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind dreptcredincioşi, au chemat pe toţi Sfinţii Părinţi din surghiun şi cu multe laude i-au fericit. Atunci, fiind liberat şi Sfîntul Teofan din temniţă, a venit la Constantinopol împreună cu ceilalţi, purtînd semnele biruinţei pe frunte asupra celor răucredincioşi şi era însemnat între Sfinţii Părinţi, ca un heruvim în mijlocul îngerilor. Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare prăznuire, în duminica cea dintîi a Sfîntului şi Marelui Post, care s-a numit de atunci Duminica Ortodoxiei, în anul mîntuirii 842, la care fericitul Teofan a scris un canon preafrumos, pe care l-a şi cîntat. Apoi a fost ales mitropolit al cetăţii Niceea, prin punerea mîinilor Sfîntului patriarh Metodie, acela care mai înainte fusese închis în groapă.
Aşa a strălucit lumina dreptei-credinţe, iar întunericul eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută douăzeci de ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburînd şi întunecînd Biserica lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos. După cîtva timp, moaştele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost aduse din Apamia în Calcedon, dînd multe tămăduiri, în slava lui Hristos Dumnezeu, ca Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pomenirea Sfîntului şi Dreptului Iosif
Adaugat la ianuarie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 8, 2026 |
Sfîntul Iosif era de neam împărătesc din casa lui David şi a lui Solomon, nepot al lui Matat şi strănepot al lui Eleazar, fecior lui Iacov după fire, iar lui Ili după lege; pentru că Matat, moşul lui, născînd pe Iosif, tatăl său, a murit. Pe femeia lui Matat, mama lui Iacov, a luat-o Melhie, din neamul lui Natan fiul lui David şi a născut pe Ili; deci Ili a luat femeie şi a murit fără fii. După dînsul, Iacov, care era frate al lui dintr-o maică, nu şi dintr-un tată, a luat pe femeia lui, – de vreme ce legea poruncea aşa: de va muri cineva neavînd feciori, să ia fratele lui pe femeia lui, ca să continuie sămînţa fratelui său. Deci, după acea lege, Iacov a luat pe femeia fratelui său şi a născut pe Sfîntul Iosif logodnicul.
Astfel Iosif era, după cum s-a zis, fiu al amîndorura, al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru care pricină Sfîntul Evanghelist Luca, scriind neamul Domnului nostru Iisus Hristos, a pus pe Ili, tatăl lui Iosif, grăind despre Hristos aşa: Care este, precum se pare, fiul lui Iosif, al lui Ili şi al lui Matat. Pe Ili zice în loc de Iacov. Şi este neunire la înţelegere despre acest Iosif, între apuseni şi între cei din răsărit. Apusenii zic că a fost feciorelnic pînă la sfîrşitul vieţii sale, necunoscînd nicidecum însoţire, iar răsăritenii zic că a avut o femeie şi a avut fii. Nichifor, istoricul cel vechi, grec luînd acestea de la Sfîntul Ipolit, povesteşte că a luat femeie cu numele de Salomi. Însă să nu înţelegeţi că este acea Salomi, care era în Betleem şi care s-a numit moaşă Domnului, ci alta. Aceea era rudenie cu Elisabeta şi cu Născătoarea de Dumnezeu, iar aceasta era fata lui Agheu, fratele lui Zaharia, tatăl înainte-Mergătorului. Agheu şi Zaharia au fost feciorii preotului Varahie.
Sfîntul Iosif, cu această Salomi, fiica lui Agheu, vieţuind întru însoţire cinstită, a născut patru fii: pe Iacob, pe Simon, pe Iuda şi pe Iosie şi două fete: pe Estir şi pe Tamar, sau, precum zic alţii, pe Marta. Sinaxarul din Duminica sfintelor mironosiţe adaugă şi a treia fată, cu numele Salomi, care a fost dată după Zevedei. Gheorghe Chedrin, pomenind două fete ale lui Iosif, pe una dintr-însele, cu numele de Maria, zice că ar fi fost dată după Cleopa, fratele lui Iosif, după întoarcerea acestuia din Egipt. Însă Maria aceasta se pare că este Marta sau Tamar. Dar oricare şi oricîte ar fi fost fetele, aceasta este adevărat că Sfîntul Iosif a fost însurat şi a născut fii şi fete.
După răposarea femeii sale, Salomi, Sfîntul Iosif a văduvit, petrecîndu-şi zilele sale întru curăţie; căci se mărturiseşte de viaţa lui cea sfîntă şi fără de prihană în Sfînta Evanghelie, deşi în scurte cuvinte, însă foarte lăudătoare: iar Iosif bărbat, drept fiind. Ce poate fi mai mare decît această mărturie? Atît a fost de drept, încît a covîrşit cu sfinţenia sa pe ceilalţi drepţi strămoşi şi patriarhi. Căci cine s-a aflat vrednic a fi logodnic şi cu părerea soţ al Preacuratei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu? Cui i s-a dat o cinste ca aceasta, să fie numit tatăl lui Hristos? Cu adevărat pe acest bărbat l-a aflat Domnul după voia Sa, căruia cele ascunse şi cele tăinuite ale înţelepciunii Sale i-a arătat, făcîndu-l slujitor Tainei mîntuirii noastre. Cu adevărat era vrednic de cinste şi de o slujbă ca aceasta, pentru desăvîrşita sa viaţă plină de fapte bune.
Deci, fiind el bătrîn de optzeci de ani, a fost logodită cu dînsul Preacurata Fecioara Maria şi dată lui pentru păzirea fecioriei ei, iar nu spre însoţire trupească, căci îi slujea ei ca Maicii Domnului şi ca Doamnei şi Stăpînei Sale şi a toată lumea, încredinţîndu-se de la îngerul care i se arătase lui în somn. Asemenea slujea şi lui Dumnezeu, Pruncului celui întîi născut dintr-însa, cu toată buna cucernicie şi cu frică, fugind în Egipt şi de acolo întorcîndu-se şi petrecînd în Nazaret. Apoi le cîştiga hrană din osteneala mîinilor lui, căci era lucrător de lemn şi sărac, deşi era de neam împărătesc, pentru că Domnul a voit a se naşte în sărăcie, luînd numai trup de neam împărătesc, nu şi slava împărătească, bogăţie şi stăpînire. Deci săracă a voit a fi Maica Sa, Preacurata Fecioară, sărac a voit a avea şi pe cel cu părere de tată, dînd chip de smerenie.
Vieţuind Sfîntul Iosif toţi anii vieţii sale, o sută zece ani, s-a sfîrşit în pace şi s-a dus la părinţii săi, care erau în iad, ducîndu-le veste de bucurie şi de încredinţare, că a venit Mesia cel dorit, Cel ce are să elibereze şi să mîntuiască neamul omenesc, Hristos Domnul, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.
Sfîntul mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardiei
Adaugat la ianuarie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 8, 2026 |
Sfîntul Eftimie a trăit pe vremea împăraţilor Constantin şi Irina. Mai întîi a strălucit ca o stea în viaţa călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici. Cînd Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc şi a început să trăiască nelegiuit, sfîntul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alţi episcopi ortodocşi. De atunci şi pînă la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu şi-a mai văzut mitropolia.
Cînd s-au schimbat împăraţii şi a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfîntul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfîntul, fiind plin de rîvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mîniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason şi i-a cerut să se lepede de sfintele icoane. Iar Sfîntul Eftimie, rîvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfîntul a fost bătut, surghiunit şi închis în temniţă. Bătîndu-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puţin şi şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.
Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Mucenic Isaachie de la Optina.
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
Adaugat la ianuarie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 7, 2026 |
Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept şi bătrîn cu anii – căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfîntului Grigore de Nissa şi a Sfîntului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dînsa, mai înainte pînă a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pîntece.
Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicînd: „De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii”. Asemenea şi Sfîntul Vasile cel Mare grăieşte: „Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif”. Şi Sfîntul Ioan Damaschin zice: „Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscînd diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mînia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de cînd a proorocit Isaia: Iată fecioara în pîntece va lua şi va naşte, pîndea pe toate fecioarele, cînd va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu.
Deci, mai înainte de săvîrşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt şi creştea sfîntul ei pîntece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescînd dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.
Acest lucru văzîndu-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburîndu-se bătrînul foarte, zicea în sine: „De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dînsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gîndul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dînsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dînsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dînd-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dînsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrînare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dînsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta”.
Astfel gîndind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: „Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?”
Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: „Iosif, văzînd-o pe ea avînd în pîntece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburîndu-se vorbea către fecioară, zicînd: „Ce ţi s-a întîmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?”
Acestea şi multe altele zicînd Iosif către dînsa, o! cît se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dînsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudîndu-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: „De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine”.
Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decît numai acestea: „Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie pînă acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este”. Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dînsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dînsa undeva departe.
Acestea gîndind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicînd: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturînd părerea acestuia despre desfrînare – căci Iosif socotea că Maria prin desfrînare a zămislit „femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat”. Teofilact aşa zice: „Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătînd că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege”. Aşa socoteşte şi Sfîntul Vasile cel Mare: „Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime”.
Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rînduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: „Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintîi ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfînt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punîndu-i nume”.
Sfîntul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: „Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mîntuitor, pentru că Acesta va mîntui pe poporul Său de păcate”.
Sculîndu-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpînului şi care de la Duhul Sfînt a zămislit pe Mîntuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mîntuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o pînă cînd a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dînsa niciodată.
Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: pînă ce a născut, acest cuvînt, pînă ce, l-a pus Sfînta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.
Nu trebuie să înţelegem că numai pînă atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, pînă cînd va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfîrşite. Asemenea şi despre Sfîntul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atîtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii – pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dînsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.
Pentru acest cuvînt, pînă ce, Sfîntul Teofilact vorbeşte astfel: „Sfînta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, pînă ce s-a uscat apa de pe pămînt. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacului. Oare se înţelege că după sfîrşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vîrtos va fi cu noi în veacurile cele nesfîrşite. Aşa şi aici zice, pînă ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfîrşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?
De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci cînd s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrînare. Cînd acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfînt, după naşterea lui Hristos – înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt – după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducîndu-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicînd: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui – iar nu pe femeia ta – şi fugi în Egipt”. Şi în Egipt iarăşi îi zice: „Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pămîntul lui Israel”.
Aici se arată că nu spre nuntă rînduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai pînă ce a născut pe Fiul său cel Întîi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.
Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor – aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif – şi, văzînd pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicînd: „Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată”.
Ducîndu-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luînd-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: „Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfînta sfintelor, care ai primit hrană din mîinile îngerului şi ai auzit cîntări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?” Iar ea, plîngînd, zicea: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sînt curată şi nu ştiu de bărbat”. Atunci arhiereul a zis către Iosif: „De ce ai făcut aceasta?” Iosif a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul meu că sînt curat faţă de dînsa”. Şi i-a zis arhiereul: „De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mîna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvîntată seminţia ta şi fiindcă, nespunînd fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor”.
Era judecată rînduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrînare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurămîntului în casa Domnului, cu lucrările şi rînduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rînduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întîi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încît se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dînşii arhiereul: „Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace”. Iosif, luînd pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeul lui Israel.
După aceasta a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – pentru că el era din casa şi familia lui David – ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lîngă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.
Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, pînă aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormîntul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscînd acolo dobitoacele sale, l-a numit casa pîinii, mai înainte văzînd cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pîinea, care s-a pogorît din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit – în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: „Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fîntîna cea dinaintea porţilor Betleemului?” – acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.
Cînd s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pîntecelui său cel binecuvîntat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfîrşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară, în miezul nopţii, rugîndu-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzînd de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. „Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită”.
Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfîntul Grigorie al Nissei: „Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pămînt nu a fost mai mare ca aceasta”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „O minune mai nouă decît toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?” Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, astfel: „Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa”.
Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. „Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cîntă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas”. Şi iarăşi zice: „Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată”. Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujba cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfîntul Atanasie al Alexandriei – despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întîi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: „Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe cînd la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întîmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mîini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle”.
Asemenea şi Sfîntul Ciprian zice: „Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătînd Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişîndu-L, sărutîndu-L, alăptîndu-L şi făcînd toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii”.
După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşînd pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punîndu-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său”. De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurata, zicînd: „Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinîndu-L în mîinile tale, închinîndu-te Lui şi sărutîndu-L, ai zis ca o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mîna toată făptura?”
Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat pînă la pămînt Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserica, astfel: „Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpînul. Lîngă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vîndă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvîntătoare stînd lîngă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpînului şi Făcătorului.
Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfînt, precum grăieşte şi Sfîntul Atanasie: „Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dînsa, pînă ce a născut pe Fiul său Cel întîi născut. Cît a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzînd pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, cînd fecioara a născut, iar cele ce sînt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut cînd a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gîndite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dînsa a scris Isaia: Iată, fecioara în pîntece va lua„.
Pînă aici sînt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscînd, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sîmbătă spre Duminică, la miezul nopţii.
Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicînd că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mîntuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfînt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pîntecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.
Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină – întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: „Pentru că liniştită tăcere cuprinzînd toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvîntul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pămîntului celui pierzător”.
S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorît din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pămînt un izvor de untdelemn şi a curs în rîul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărîmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decît soarele. În pămîntul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cîntare s-au pogorît îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.
În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stînjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întîmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întîi stătător între puterile cereşti – pe care îl socoteşte Sfîntul Ciprian că este binevestitorul Gavriil – s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dînşii, iar ei, văzîndu-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mîntuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.
Acestea vorbind îngerul către dînşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cîntările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă pînă la Betleem ca să vadă de sînt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfîntul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.
Crezînd fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mîntuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întîmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punîndu-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.
Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel pururea de o fiinţă, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvînt al Sfîntului Ioan Damaschin la Naşterea Domnului
Adaugat la ianuarie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 7, 2026 |
Cînd primăvara soseşte şi stihiile trupurilor se întorc iarăşi către înnoire, atunci toţi oamenii, simţind buna adiere a aerului, primesc sănătatea trupului. Atunci şi pămîntul, înflorind cu frumuseţea semănăturilor şi înfrumuseţîndu-se cu tot felul de flori ale ierburilor, îşi face pregătirea rodurilor sale. Atunci şi vitele aflînd pajişte verde de păşune se arată bine întremate cu trupurile. Atunci şi neamurile păsărilor, ce zboară la înălţime, ciripesc de veselie. Privighetoarea şi rîndunica deschizîndu-şi ciocuşoarele dau glas, răsunînd munţii, văile şi copacii; şi astfel fac veselă primăvara dulce prin glasurile lor. Atunci şi păstorii, glăsuind dulce cîntare de fluier, pasc turma lor prin verdeaţa veselitoare, atunci şi soarele revărsîndu-se pe pămînt, peste văi, peste grădini şi peste ţarini, împlinind trebuinţa crinilor şi a tot felul de trandafiri, dînd mirosuri dulci, înaintînd creşterea pomilor celor roditori şi ale celor neroditori, cum şi a florilor de tot felul şi a răsadurilor. Atunci şi lucrătorii ajung la secerişul ostenelilor lor; atunci şi strugurii înflorind în vie, împodobesc via. Atunci şi munţii odrăslind frunzele copacilor, cu desimea crîngurilor pădurii, toate neamurile fiinţelor celor sălbatice se păzesc în ele; atunci şi marea, liniştindu-şi valurile sale, se face lesne de plutit corăbierilor.
Aşa şi cînd s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, ca o primăvară veselitoare a răsărit la toată lumea şi către înnoire s-a întors. Căci a venit Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, raza măririi Lui, chipul cel de-a pururea al ipostasului Lui, hotarul şi Cuvîntul Tatălui, prin Care şi veacurile s-au făcut, atît cele văzute cît şi cele nevăzute. Cuvîntul cel preasfînt al Tatălui s-a făcut trup fără schimbare, prin conlucrarea Duhului Sfînt, din Fecioara Maria. A fost mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, Cel singur iubitor de oameni, Care nu din voie sau din dorinţă bărbătească s-a zămislit, în preacuratul pîntece al Fecioarei, ci de la Duhul Sfînt. S-a făcut ascultător Părintelui Său, ca, prin trupul cel luat de la noi, să vindece neascultarea noastră. Pentru că Duhul Sfînt a venit peste dînsa şi a curăţit-o, dîndu-i puterea primitoare a Cuvîntului, făcînd-o şi născătoare.
Atunci a umbrit peste Fecioara Maria înţelepciunea şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu Tatăl, ca o dumnezeiască sămînţă şi-a închegat trup însufleţit şi suflet cuvîntător din preacuratul şi neîntinatul pîntece, fiind ca o pîrgă a frămîntăturii noastre, nu după asemănare, ci după naştere; apoi nu prin adăugirile cele cîte puţin ale trupului împlinindu-se, ci deodată Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut trup. Nu prin închegarea trupului s-a unit cu dînsul Cuvîntul lui Dumnezeu, ci sălăşluindu-se în pîntecele Fecioarei nescris împrejur, cu ipostasul Său, din preacuratul pîntec al pururea Fecioarei s-a făcut trup însufleţit, cuvîntător şi gîndit, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti.
Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostas trupului, în acelaşi timp s-a făcut şi trup însufleţit, cuvîntător şi gîndit. Pentru aceea îl numim nu om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit. Fiind cu firea Dumnezeu desăvîrşit s-a făcut cu firea şi om desăvîrşit, neschimbîndu-şi firea, nici prefăcînd iconomia. Ci cu trupul cel însufleţit, care s-a făcut cuvîntător şi gîndit din Sfînta Fecioară şi întru dînsa a luat fiinţa, unindu-se după ipostas, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, şi nedespărţit Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit.
Pentru aceea cu dreaptă credinţă mărturisim pe Hristos din două firi deosebite, dar nici unirea nu o luăm ca amestecare, nici despărţirea ca deosebire. De unde mărturisim Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe Preasfînta Fecioară. Precum este Dumnezeu adevărat, Cel ce S-a născut dintr-însa, aşa este adevărată Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce a născut pe adevăratul Dumnezeu dintr-însa. Născîndu-se Domnul şi Dumnezeul nostru şi izbăvindu-ne din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii, ne-a întors către primăvara bucuriei, după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit prin luarea trupului Său. Că îmbrăcîndu-se în toată firea noastră, afară de păcat, ne-a făcut după dar, ca fii ai Tatălui Său şi moştenitori ai împărăţiei Sale.
Deci, de vreme ce am anunţat cuvîntul, veniţi toţi şi culegînd ca nişte flori din tot felul de trandafiri, să îndulcim auzurile voastre. Să ascultăm mai întîi pe Matei Evanghelistul, căci el povestind cu de-amănuntul naşterea lui Hristos, bine a zis: „Că naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: logodită fiind mama Lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrînd să o vădească pe ea, voia în taină să o lase. La aceasta gîndind el, îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întru dînsa, din Duhul Sfînt este. Auzim astăzi luminat împlinirea lucrurilor, care aici cu de-amănuntul se tîlcuiesc. Că nu în deşert s-au făcut lucrurile cele pentru întruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci toate au oarecare însemnare ascunsă.
Ascultă deci, creştinule în chip minunat însemnarea lor: S-a logodit Maria cu Iosif ca şi cu un bărbat, ca necunoscînd diavolul scopul naşterii lui Hristos din Fecioara cea fără bărbat, să fugă de la luptă. Căci ai auzit acum pe evanghelistul Luca, zicînd: Ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întîi, domnind în Siria, Cirineu, ca să se scrie fiecare întru a sa cetate. Şi s-a dus şi Iosif din Galileea din cetatea Nazaret la Iudeea, în cetatea lui David, care este Betleem – pentru că el era din casa şi familia lui David, ca să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind îngreuiată.
Caută de vezi aici iubirea de oameni a Stăpînului Dumnezeu, Care are scris în cer toată făptura şi Care a zis către ucenicii Săi: Pentru aceasta mai vîrtos vă bucuraţi, căci numele vostru s-a scris în ceruri. El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca aşa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mîntuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie şi robi adevăraţi ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rînduială a lumii. Pentru aceea şi El a dat voie stăpînirii romane să-L scrie şi pe Dînsul spre adeverirea şi întărirea legilor. Atunci legea împăratului stăpîneşte, cînd împăratul cel ce legiuieşte, împlineşte şi el legea sa. Şi ca să se împlinească cele zise de prooroc: În zilele lui va răsări dreptatea şi mulţimea păcii. Deci, mergînd ei să se scrie, se zice că două grupuri vedea Fecioara, unul de-a dreapta care era vesel şi drăgălaş, adică duhurile proorocilor şi ale sfinţilor – care sălta şi se bucura de naşterea lui Hristos – iar altul de-a stînga, care în plîngere se afla, adică cetele diavolilor, care plîngeau şi-şi tînguiau pieirea lor.
Ascultă iarăşi pe evanghelistul, zicînd: Cînd erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul ei cel întîi născut. O! ce lucruri preaslăvite, Făcătorul vremurilor a aşteptat vremea cea de nouă luni hotărîtă fireşte, ca nu părere sau nălucire să se socotească, că este iconomia Lui. Cînd erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca să nască şi a născut pe Fiul ei Cel dintîi născut, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu aveau loc în casă, căci pustiu era locul şi vremea către seară şi nu aveau unde, decît numai o peşteră prea mică. Aceasta era bunăvoinţa Tatălui; căci într-o peşteră mică a primit a Se naşte Stăpînul, Cel ce nicăieri nu este încăput şi Care are scaun cerul, şi pămîntul aşternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere şi care s-a făcut peşteră tîlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrarea cea dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseţii de a doua oară. Şi s-a înfăşat cu scutece de Maica Sa, Cel ce cu lumină, ca şi cu o haină dumnezeiască, se îmbracă, ca lanţurile păcatelor noastre cele mult strîngătoare să le dezlege.
Vedeţi tainica naştere a Fecioarei, pentru că ispită bărbătească n-a cunoscut, şi de cele ale maicilor a scăpat. Căci toată naşterea vatămă fecioria şi se supune la dureri şi chinuri, pentru potrivita certare a blestemului aceluia ce s-a zis: În dureri vei naşte fii. Iar ea mai înainte de naştere, a fost Fecioară şi după naştere a rămas Fecioară; căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de bărbat şi fără de durere, slujitoare a naşterii şi moaşă neînvăţată s-a făcut, fiindcă pe Cel dintr-însa mai presus de fire, fără de dureri L-a născut, L-a înfăşat şi în iesle L-a culcat. O! Doamne, ce înfricoşată Taină. În ieslea dobitoacelor s-a culcat Dumnezeu, Cel ce pe scaun de heruvimi se poartă, vrînd să întoarcă din necuvîntare pe oameni către cunoştinţa cea dumnezeiască. Căci dobitoacele înseamnă starea înaintea Stăpînului cea heruvimicească – după cum li se pare şi celor ce bine judecă – care închipuia necuvîntarea oamenilor şi slujba cea nefolositoare şi dureroasă către dumnezeiasca cunoştinţă, cum şi întoarcerea către îngereasca buna rînduială, care s-a împrietenit cu Stăpînul, adică însemna chemarea neamurilor mai înainte.
Isaia proorocind pentru El, zicea: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a cîştigat pe el şi asinul ieslea stăpînului Său. Iar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu n-a priceput. Moaşa însemna biserica cea din neamuri, fiindcă a primit pe Stăpînul Care s-a născut; ca pe un mire potrivit, care în locul Salomeii, s-a roşit cu sîngele Lui; iar în Betleem se înţelege în loc de Edem. Şi din neîntinate şi preacurate sîngerări ale Fecioarei, care îi este roşeala hainelor din via Vosorului, adică din adevărata vie – Hristos Dumnezeu, fiindcă s-a vopsit cu scumpul şi preacuratul Lui sînge. Mare bucurie a vestit îngerul păstorilor, zicîndu-le: Nu vă temeţi căci, iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul, căci vi s-a născut vouă astăzi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Păstorul păstorilor, mai Marele turmei, Împărat şi ocîrmuitor, Care adunînd turme cuvîntătoare, pe păstorii cei înţelepţi şi învăţaţi îi va pune peste dînsele, care îşi vor pune sufletul lor pentru oi; după cum Hristos, începătorul păstorilor, pentru toţi Şi l-a pus şi către pajiştile gîndite ale împărăţiei cerurilor vor porni turma lor. Pe lupii din staulul lor îi va scoate şi-i va goni şi cu toiagul cel de fier, adică cu Crucea Domnului, arma cea nebiruită, pe toţi îi va zdrobi, prin care Hristos a atras neamurile către moştenire şi chiar marginile pămîntului.
Acestea vestind îngerul păstorilor şi de la dînşii ducîndu-se, altă oaste de îngeri a stat de faţă în peşteră, care a cîntat, zicînd: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire. Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire. Slavă Celui ce a voit cu materiale fluiere, împreună să ne ospătăm. Slavă Celui ce prin buna voire s-a întrupat pentru oameni”. Acestea astfel săvîrşindu-se şi toată zidirea cea văzută şi nevăzută dănţuind, de la răsărit a ieşit o stea prealuminată a cerescului Împărat Care S-a născut şi care vestea naşterea Lui, a Celui ce săvîrşea pe pămînt minuni preaînfricoşate. Pe aceasta văzînd-o magii, împăraţii şi astronomii perşilor, strănepoţii lui Valaam, şi spăimîntîndu-se de strălucirea cea luminoasă a stelei, au gîndit la proorocia lui Valaam, adică: Va răsări o stea din Iacov şi se va scula un om din Israel, care va sfărîma pe toţi domnii Moabului.
Unii care au înţeles şi au cunoscut, din strălucirea cea prea încuviinţată a stelei celei neobişnuite, că mare Împărat S-a născut, au propovăduit că, El, are să stăpînească domnie mare peste tot pămîntul şi peste toată lumea. Nu numai din proorocia lui Valaam au înţeles acest lucru, ci şi din altă parte au primit adeverirea naşterii celei după trup a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui ce S-a născut, adică din minunea cea înfricoşată care s-a făcut în ţara lor.
Căci Casandros, săvîrşindu-se, a lăsat pe sora sa Doriada, a lui Piliad, cel ce a fost ucis în Elada, pe care a poftit-o Atal, împăratul Lachedemonilor, şi intrînd în cămară ca să se culce şi să doarmă cu dînsa, ea, avînd cuţit, l-a înfipt în inima lui şi, după ce l-a înjunghiat, i-a stăpînit împărăţia lui. Acest lucru săvîrşindu-se, s-a făcut foarte înfricoşată multora. Iar fratele celui ucis, anume Filip, temîndu-se de Doriada, a fugit la elini şi acolo, luînd pe femeia lui Caliop, voievodul lor, care se numea Alsevida, căuta să dea război Doriadei şi poporului său, dar se temea; căci cu mulţi se luase la război şi pe toţi i-a pierdut.
Toate neamurile cele dimprejur, fiind biruite şi robite de frumuseţile ei, îi slujeau ei şi pofteau, că doar s-o întîmpla să se dea pe sine lor, spre însoţire de nuntă. Deci se temeau toţi de faţa ei şi au socotit atunci cei mari să trimită la Delfi şi de acolo să ia proorocie pentru război. Şi ducîndu-se aceia la preoteasa Evoptia, la apa Castalului, au rugat-o să le ghicească pentru ce au venit? Iar ea gustînd din apa izvorului celui vrăjitor, le-a proorocit aşa: „Cîndva, după multe vremi, cineva va veni în pămîntul cel mult împărţit şi, fără de păcat, se va naşte cu trup şi cu hotarele cele neobositoare ale dumnezeirii, va dezlega stricăciunea patimilor nevindecate. Acesta va fi pizmuit de poporul necredincios şi întru înălţime se va spînzura, ca un osîndit la moarte. Pe acestea toate le va pătimi, voind să le sufere, şi murind, spre viaţa veşnică se va scula”.
Aceştia, batjocorind-o şi blestemînd-o, au zis: „De trei ori blestemato, noi pentru femeie te-am întrebat, oare pentru un bărbat ţi-am zis ţie ceva?” Ea le-a răspuns: „Vremi nebiruite au început să se ridice”. Apoi a zis că şi pe ea şi pe acela şi pe bărbaţii cei împreună cu dînsul, pe toţi îi vor birui. Iar ei s-au depărtat, după ce au necinstit pe proorociţă. Şi s-au mai dus şi la capiştea Atenei, pentru care ţesînd haină preoţească şi luînd porfiră vestită şi scumpă ei au sărit înăuntru, fără de veste, iar preoteasa Xantipi, mîniindu-se, a zis lor: „În ceas rău aţi venit aici, voi cei ce sînteţi neurmători”. Atunci au ocărît-o şi pe aceasta, zicîndu-i că este vrednică de toată necinstea şi străină de obiceiul preoţesc; căci defaimă porfira pe care zeii au dăruit-o împăraţilor, prin care dobîndesc cinste şi slavă cei ce o poartă pe dînsa.
Apoi îi ziceau: „Încetează cele străine şi netrebnice, trufaşo şi mîndro”. Iar ea le-a răspuns: „Acestea nu mi le aduceţi mie, ci dumnezeilor celor nedefăimaţi. Însă, luînd vrajă întemeiată, mergeţi, căci un bărbat fără prihană S-a născut, iconom al lui Dumnezeu celui nebiruit, putere nebiruită avînd şi lumea toată, ca pe un ou înconjurînd-o, pe toţi cu suliţa îi va pierde”. Aceştia scuipînd-o, s-au dus. Apoi au zis între dînşii: „Nu isprăvim nimic, fără numai să ne ducem la Apolon”. Deci venind ei în capiştea lui Apolon, au zis, rugîndu-se: „Biruitorilor, preacuraţilor, preabunilor zei, pentru ce faceţi aşa robilor voştri celor ce cer să biruiască războiul femeiesc? Pentru ce în loc de război, aduceţi alt război înăuntru? Nu, o, nemuritorilor zei, nu, adevăraţilor stăpîni”. Atunci, deodată a venit un glas nevăzut şi întorcîndu-se tripodul, proorociţa a zis: „Întru întreita înconjurare a anului, un Luceafăr din cer trimis a venit, în pîntece curat locuind şi trup omenesc pentru milostivirea Lui plămădindu-Şi; iar numele ei este de două ori şaptezeci şi şase. Acesta surpînd tirania şi toată sfinţita noastră cinstire, întru preafericită înţelepciune va purta cinstea a toată lauda”. Iar ei, auzind acestea, s-au dus mîhniţi.
Cir, strănepotul lui Cir, împăratul perşilor, a făcut o capişte şi a pus într-însa idolii zeilor de aur, de argint şi i-au împodobit pe dînşii cu pietre scumpe. Iar în zilele acelea, după cum spun tablele cele scrise, intrînd împăratul să primească dezlegarea visurilor, preotul Trupiptos a zis: „Mă bucur împreună cu tine, împărate, că Ira a luat în pîntece”. Împăratul, zîmbind, a zis lui: „Ceea ce a murit a luat în pîntece?” Iar el a zis: „Da, cea moartă a înviat şi viază ca să nască”. Împăratul a întrebat: „Ce este aceasta? Descoperă-mi mie”. Iar el a răspuns: „Cu adevărat, stăpîne, la bună vreme ai venit aici. Că toată noaptea idolii au petrecut săltînd, şi cei bărbăteşti şi cei femeieşti, zicînd unii către alţii: „Veniţi să ne bucurăm împreună cu Ira”. Şi mi-au zis mie: „Vino, proorocule, şi te bucură şi tu împreună cu Ira”. Iar eu am zis: „Cum putea să fie ceea ce nu este?” Ei au zis: ” A înviat şi nu se mai numeşte Ira, ci Urania. Căci soarele cel mare a iubit-o pe dînsa”.
Iar idolii cei femeieşti au zis către cei bărbăteşti: „Este fîntînă ceea ce s-a iubit. Au doară Ira este? Căci cu teslarul s-a logodit”. Atunci au zis cei bărbăteşti: „Fîntînă după dreptate s-a numit, însă Maria este numele ei. Care în pîntece ca într-un noian o poartă corabia cea aducătoare de nenumărate poveri. Iar dacă fîntîna este aceeaşi, aşa înţeleagă-se. Că fîntînă de apă este, fîntînă de-a pururea izvorîtoare a Duhului, care numai un peşte are şi care de undiţa dumnezeirii s-a prins. Pe toată lumea, ca şi cum ar petrece într-o mare, o va hrăni cu trupul său. Bine a zis că aceea teslar are logodnic, însă nu din însoţire bărbătească este teslarul Acela pe Care Îl naşte. Teslarul Acesta Care se naşte, adică copilul, va fi începător teslarilor şi întregul acoperămînt al cerului l-a cioplit cu meşteşuguri preaînţelepte şi întreit sălăşluitul acesta acoperămînt cu cuvîntul l-a înfipt.
Deci idolii au vorbit pentru Ira şi pentru fîntînă, apoi cu un glas au zis: „După ce se vor împlini zilele, toţi şi toate vom cunoaşte lucrul cel arătat. Acum, stăpîne, îngăduieşte şi cealaltă parte a zilei că negreşit va fi lucrul şi arătarea desăvîrşit. Că lucrul ce s-a ivit nu este cum s-ar întîmpla”. Apoi rămînînd împăratul acolo şi privind idolii, au început cîntăreţele a cînta cu alăutele şi muzele cîte erau înăuntru de cele cu cîte patru picioare, cum şi păsările cele de aur şi de argint, fiecare scoteau glasul cu jale. Iar împăratul, de frică cuprinzîndu-se şi cu totul de groază umplîndu-se, a voit să se ducă, că nu suferea tulburarea făcută de idoli. Preotul Trupip i-a zis : „Îngăduieşte, împărate, că a sosit descoperirea cea desăvîrşită, pe care Dumnezeu a voit să ne-o arate nouă”.
Acestea în acest chip săvîrşindu-se s-a deschis numaidecît acoperămîntul capiştei şi s-a pogorît o stea preastrălucită şi a stat deasupra stîlpului fîntînii şi s-a auzit un glas: „Stăpînă fîntînă, Soarele cel mare m-a trimis să-ţi vestesc ţie şi să-ţi slujesc întru cele ce sînt pentru naştere. Nuntă neîntinată făcîndu-ţi ţie, căci maică a Făcătorului rînduielilor celor de sus te-ai făcut şi mireasă eşti a stăpînirii Celui cu trei nume. Şi pruncul cel fără de sămînţă se numeşte Început şi Sfîrşit. Început al mîntuirii şi sfîrşit al pieirii”. După ce s-a dat glasul acesta, toţi idolii au căzut şi s-au zdrobit de tot, rămînînd numai al fîntînii în care se afla înfiptă o diademă împărătească, care avea deasupra o stea ferecată cu pietre scumpe de antrax şi de smarald, iar deasupra ei era steaua din cer pogorîtă.
Împăratul a poruncit degrabă să se aducă toţi înţelepţii şi ghicitorii de semne, cîţi vor fi în împărăţia lui. Iar propovăduitorii şi crainicii cu trîmbiţele sîrguindu-se şi strigînd, au venit toţi la capişte. Dacă au văzut steaua deasupra fîntînii şi diadema, adică coroana cu steaua împodobită cu pietre scumpe, şi pe idolii zdrobiţi la pămînt, au zis: „Împărate, o rădăcină dumnezeiască şi împărătească a răsărit, Care poartă caracterul cerescului şi pămîntescului împărat. Fîntîna este a Mariei, fiica Betleemului, şi coroana este închipuire împărătească, iar steaua este vestire cerească, care se lucrează cu minune pe pămînt. Din Iuda s-a ridicat împărăţie, care toate pomenirile iudeilor le va ridica din mijloc şi le va şterge, iar dacă zeii au căzut la pămînt, arată că a sosit sfîrşitul cinstei lor, că Cel ce a venit, avînd mai multă vrednicie, cum va lăsa în vrednicia lor pe cei noi şi de curînd veniţi? Deci acum o, împărate, trimite la Ierusalim, că vei afla pe Fiul Împăratului a toate, purtîndu-se în braţe trupeşti de femeie”. Şi a îngăduit steaua deasupra fîntînii care se numea Urania, pînă cînd au ieşit magii şi au purces şi împreună cu ei a mers şi steaua.
Împăratul Persiei, nemaiaşteptînd, a chemat la sine pe magii de sub stăpînirea sa şi i-a trimis cu daruri spre închinarea Împăratului, Care S-a născut, aducînd pîrga oamenilor. Iar ei făcînd călătoria vreme de zile nenumărate, au ajuns la Ierusalim şi au întrebat: Unde este Împăratul Iudeilor, Care S-a născut acum? Că spre închinăciunea Aceluia am venit, văzînd steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. Irod auzind s-a tulburat şi tot Ierusalimul cu dînsul şi, chemînd pe preoţii şi pe cărturarii poporului, i-a întrebat unde are să se nască Hristos? Ei au răspuns: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de prooroc: Şi tu, Betleeme, pămîntul Iudeii, nu eşti nicidecum mai mic între domnii Iudeii, că din tine va ieşi Povăţuitor, Care va paşte pe poporul Meu Israel. Atunci Irod, chemînd în ascuns pe magi, i-a întrebat cu dinadinsul despre vremea stelei care s-a arătat, iar ei au răspuns: „Un an de zile este astăzi de cînd vedem steaua şi făcînd călătoria pînă aici ne-am povăţuit de dînsa”.
Irod căuta să afle vremea naşterii lui Hristos, nu ca să-L cinstească, ci spre a-L ucide. Atunci întrebau şi iudeii pe magi, voind să afle lucrul ce va să vie şi pentru ce au venit. Magii răspundeau: „Acela, pe Care voi Îl numiţi Mesia, S-a născut”. Iudeii, auzind, s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă; dar au zis către dînşii: „Pentru osînda cerească, spuneţi-ne ce aţi cunoscut?” Ei au răspuns: „Cu boala necredinţei boliţi şi nici cu jurămînt, nici fără jurămînt nu credeţi că s-a născut Hristos, Fiul Celui Preaînalt, Care va strica şi va dezlega legea şi sinagogile voastre”. Ei, sfătuindu-se între dînşii, i-au rugat să primească daruri şi un lucru ca acesta să nu-l spună în ţara lor, ca să nu se facă vreo zarvă între dînşii. Iar ei au răspuns: „Noi în cinstea Lui am adus daruri, ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în ţara noastră cînd El s-a născut. Voi ziceţi ca să luăm daruri, iar pe cele arătate de dumnezeirea cerească să le ascundem şi să trecem cu vederea poruncile Împăratului cel de-a pururea vecuitor”. Iudeii, auzind acestea, s-au înfricoşat foarte şi rugîndu-i prea mult, i-au liberat.
Ieşind ei din Ierusalim, s-au dus unde erau trimişi, arătîndu-le steaua pe Pruncul cel stăpînesc. Apoi văzînd pe aceea care L-a născut şi pe Cel ce Se născuse, deschizîndu-şi visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămîie şi smirnă; aur ca unui Împărat; tămîie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor. Atunci s-a împlinit cuvîntul cel zis prin prooroc: Împăraţii arabilor şi Sava daruri vor aduce. Împăraţii Tarsisului şi ostroavele vor aduce daruri şi I se va da Lui din aurul Arabiei.
Magii au zis către Fecioară: „Cum îţi este numele, o! prea vestită Fecioară şi maică?” Ea a răspuns: „Maria”. Iar ei au zis: „De unde eşti de neam?” Ea a răspuns: „Din această latura a Betleemului”. Apoi ei au zis: „Dar n-ai avut bărbat pe cineva?” Ea a răspuns: „M-am logodit numai făcîndu-se tocmelile de nuntă”. Magii au zis către dînsa: „De ce neam eşti de ai născut un prunc ca acesta?” Ea a răspuns: „Sînt din neam împărătesc şi preoţesc, din al lui David şi al lui Aaron; acestora sînt strănepoată, din rădăcina Iudeii şi fiică a lui Ioachim şi a Anei”. Atunci ei au zis către dînsa cu blîndeţe: „O, maică a maicilor, toţi zeii perşilor te-au fericit, lauda ta este mare, că ai covîrşit pe toate femeile cele slăvite, şi, decît toate împărătesele, mai mare împărăteasă te-ai arătat”. Pruncul, începînd al doilea an, avea oarecare trăsături ale feţei la fel cu ale celei ce L-a născut. Ea era puţin mai înaltă decît altele şi cu trup gingaş, cu faţa de culoarea grîului, avînd părul foarte bine şi cu cuviinţă legat pe cap. Magii, avînd cu ei un tînăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amîndorura şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi şi au scris pe table de aur cuvintele acestea: „În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, pe acestea lui Dumnezeu, marele Împărat Iisus, împărăţia perşilor le-a afierosit”. Şi luînd magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutîndu-L fiecare şi închinîndu-se Lui, au zis: „Ţie, ale Tale Ţi le dăruim cu osîrdie, preaputernice Iisuse. Nu s-ar fi ocîrmuit bine lucrurile lumii de n-ai fi venit. În alt chip nu s-ar fi unit cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorît Tu. Se cădea aceasta înţeleptului Tău cuvînt, Stăpîne, ca pe cei potrivnici cu un trup ca acesta să-i amăgeşti şi să-i surpi prin naşterea Ta”. Pruncul rîdea şi sălta de mîngîierile magilor.
După aceasta, luîndu-şi ziua bună de la mama sa, iar ea cinstindu-i şi aceştia slăvind-o precum se cădea, s-au dus. Şi dacă au sosit la locul în care poposise, povesteau unii către alţii cele despre Prunc, adică cum S-a arătat lor. Cel dintîi a zis: „Eu Prunc Îl vedeam”; cel de al doilea a zis: „Tînăr, ca de treizeci de ani L-am văzut”; iară cel de al treilea zise: „Bătrîn, vechi de zile L-am văzut”. Minunîndu-se de schimbarea feţii Pruncului, a sosit seara, li s-a arătat în vis îngerul Domnului ca un fulger înfricoşat şi le-a zis: „Degrabă să ieşiţi de aici ca să nu pătimiţi ceva rău”. Aceia au zis cu frică: „Cine este acela care aduce solie atît de mare, o! dumnezeiescule Arhanghel”? El a răspuns: „Irod, împăratul Iudeilor”. Acestea auzind magii, au încălecat pe cai sprinteni şi puternici şi pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Ducîndu-se magii, s-a arătat îngerul Domnului în vis lui Iosif, zicîndu-i: Sculîndu-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi fii acolo pînă cînd îţi voi zice; căci Irod vrea să caute Pruncul, să-L piardă.
Sculîndu-se Iosif în acel ceas, s-a pogorît în Egipt cu toată casa, după cuvîntul îngerului, ca să împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: Din Egipt am chemat pe Fiul meu. Atunci Irod, văzînd că l-au batjocorit magii, a trimis satrapi, adică stăpînitori, să ucidă pe toţi pruncii Betleemului, de doi ani şi mai jos, după vremea despre care cu dinadinsul a întrebat pe magi. Venind satrapii în Gavaa, în Rama şi în cetăţile Rahilei şi ale seminţiei lui Veniamin, au ucis pe toţi pruncii dintr-însele. Seminţia lui Veniamin a căzut aproape de soarta Iudeii, asemenea şi cetăţile ei, Betleemul şi Ebus, adică Ierusalimul, asemenea şi cetăţile lui Veniamin: Gavaa, Rama şi Rahil; fiindcă cetăţile Iudei şi ale lui Veniamin sînt aproape unele de altele.
Atunci s-a împlinit cuvîntul cel zis de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plîngere şi jale şi tînguire multă, Rahil plîngînd pentru fiii săi şi nu voia să se mîngîie că nu mai erau. Deci să vedem acum cuvîntul şi scopul pentru care evanghelistul pomeneşte aici de proorocul care zice: Glas în Rama s-a auzit, plîngere, jale, şi tînguire multă, Rahil plîngînd pe fiii săi şi nu voia să se mîngîie, căci nu mai erau. Toţi ştiţi că Iacov a avut doisprezece fii; adică din Lia, femeia lui cea dintîi, şase: Ruvim, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon; din Rahila, doi: Iosif şi Veniamin. Din Vala, slujnica Rahilei: Dan şi Naftalim; şi din Zelfana, slujnica Liei, doi: Gad şi Asir. Din care s-au făcut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, după numărul celor doisprezece patriarhi luîndu-şi numirile.
A fost un bărbat Levit care locuia în hotarele muntelui Efraim şi care şi-a luat femeie din Betleem, pămîntul Iudei. Însă a fugit femeia lui de la dînsul, la casa părintelui său, în Betleem şi a stat acolo patru luni. Atunci bărbatul ei s-a dus din hotarele Efraimului şi a venit la Betleem ca să ia femeia înapoi la dînsul. După ce a stat în casa tatălui femeii lui cinci zile, pe la amiază sculîndu-se cu femeia lui, s-a întors iarăşi şi a venit pînă în dreptul Iebusului, adică Ierusalimului. Cu dînsul avea o pereche de asini împovăraţi, femeia lui şi sluga lui; apoi plecîndu-se ziua apunînd soarele au mers aproape de Gavaa, care este în seminţia lui Veniamin şi s-au abătut acolo să găzduiască. Deci au intrat înăuntru şi au şezut în uliţa cetăţii, căci nu era cine să-i primească în casă. Spre seară a venit un om bătrîn de la lucrul lui de la ţarină şi omul acela era din muntele Efraim, iar acum era trecător prin Gavaa şi oamenii acelui loc erau fii ai lui Veniamin. Bătrînul a ridicat ochii şi a văzut pe acel bărbat călător şezînd în uliţa cetăţii şi a zis către dînsul: „De unde vii şi unde mergi?”. Iar ei au răspuns: „Venim de la Betleem, pămîntul Iudeei şi mergem pînă în părţile hotarului lui Efraim. Şi am venit ca să găzduiesc aici; dar nu este cine să ne primească în gazdă. Paie şi grăunţe pentru asinii noştri, pîine şi vin avem destul, eu, soţia mea şi copilul, şi nu avem lipsă de nici un lucru”.
Bătrînul a zis către dînsul: „Pace ţie, însă în uliţă nu te vei sălăşlui”. L-a dus în casa lui, a făcut loc asinilor lui şi a spălat picioarele lor, au mîncat şi au băut. Şi pe cînd ei se veseleau, iată oamenii cetăţii, fiii celor fărădelege au înconjurat casa, bătînd în uşă şi zicînd: „Scoate afară pe bărbatul pe care l-ai găzduit ca să-l cunoaştem pe dînsul”. Stăpînul casei a ieşit la dînşii şi le-a zis: „Nu, fraţilor, să nu faceţi rău bărbatului care a intrat în casa mea, să nu faceţi nebunia aceasta. Iată, fiica mea este fecioară, iată femeia lui, să le scoţ pe dînsele şi să le vedeţi”. Deci a luat bărbatul cel călător pe femeia lui, a scos-o afară la dînşii, pe care au necinstit-o şi apoi au eliberat-o.
Către ziuă femeia a venit şi a căzut lîngă uşa casei unde era găzduit bărbatul ei şi a murit. Dimineaţa sculîndu-se bărbatul ei a deschis uşile casei şi a ieşit ca să meargă în calea lui, şi iată, femeia lui era căzută lîngă uşile casei. Şi a zis către dînsa: „Scoală-te să mergem”. Dar nu era glas într-însa şi nu era auzire. Atunci a luat-o şi a pus-o pe asin şi a mers la pămîntul său. Apoi a luat sabia şi a tăiat-o în douăsprezece părţi, pe care le-a trimis la toate hotarele lui Israel. Toţi cei care le-au văzut au plîns. Apoi s-au sculat toate seminţiile asupra seminţiei lui Veniamin şi au cerut pe bărbaţii cei fărădelege să-i ucidă, dar ei n-au vrut să-i dea, ci, ieşind din Gavaa, s-au pregătit a sta împotrivă la război. Toate seminţiile s-au luat la război cu seminţia lui Veniamin şi au căzut în ziua aceea din fiii lui Israel douăzeci şi două de mii.
După aceasta fiii lui Israel au judecat să nu treacă cu vederea această nedreptate. S-au adunat iarăşi la bătălie împreună şi au ieşit fiii lui Veniamin în întîmpinarea lor din Gavaa, în ziua a doua şi au căzut din fiii lui Israel optsprezece mii. Apoi s-au suit fiii lui Israel în Betel, înaintea Domnului, au plîns înaintea Lui cu plîngere mare şi a auzit Domnul glasul lor şi le-a zis: „Mai suiţi-vă încă o dată, căci mîine îi voi da în mîinile voastre”. Suindu-se fiii lui Israel în ziua a treia împotriva fiilor lui Veniamin, s-au pornit la război lîngă Gavaa şi au făcut ocolire împrejurul ei, adunîndu-se şi făcînd război mare. De această dată s-au biruit fiii lui Veniamin, i-au omorît de la mic pînă la mare, au înconjurat cetăţile lor, fiii lui Israel şi le-au prădat şi le-au ars pînă în temelii, încît s-a pierdut de tot din ziua aceea seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei.
Pentru aceasta evanghelistul pomeneşte de Rahila, că îşi plînge pe fiii ei, arătînd proorocia aceasta. Că precum în vremea de atunci s-a pierdut seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei, aşa s-a făcut şi aici la naşterea Domnului, căci s-a pierdut toată odrasla pruncilor de doi ani şi mai jos, după cum zice şi evanghelistul: Şi nu vrea să se mîngîie, căci nu mai erau. Că glas în Rama s-a auzit, se înţelege înaltă propoveduire, că Rama se tîlcuieşte înalt. Drept aceea, acest glas, care în Rama s-a auzit, înseamnă glas de înaltă propovăduire. Căci cu adevărat s-a vestit în marginile lumii, prin glasul apostolilor, cu înaltă propovăduire, uciderea pruncilor şi pînă la marginile lumii s-a auzit.
Deci şi noi cele de cuviinţă să le prăznuim astăzi şi să cinstim naşterea lui Hristos şi luminat să strigăm; cu păstorii să dănţuim, cu îngerii să cîntăm, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru, Cel ce S-a născut pentru noi şi mulţumită fie Celui ce a venit întru ale Sale ca un străin, că pe cel străin l-a proslăvit. Lui se cuvine slava, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfîntul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfînta Muceniţă Evghenia fecioara
Adaugat la ianuarie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 6, 2026 |
Comod, urmînd la împărăţia Romei, după tatăl său Marcu, pe cînd avea şapte ani de împărăţie, a fost ales eparh peste tot Egiptul un bărbat vestit, cu numele de Filip şi a venit din Roma în Alexandria, împreună cu femeia sa, Claudia şi cu fiii săi. El avea doi fii, anume Avit şi Serghie şi o fiică cu numele Evghenia, frumoasă la chip şi vitează cu duhul, despre a cărei viaţă avem să grăim. Filip stăpînea ţara Egiptului după rînduiala romanilor şi după obiceiurile părinteşti.
Noul eparh ura foarte mult învăţătura vrăjitorească şi pe neamul evreiesc şi mult prigonea şi pierdea pe vrăjitori, iar de numele evreiesc nu suferea nici să audă. Însă faţă de creştini se arăta mai blînd, deşi-i izgonise din cetate, după porunca împăratului, lăsîndu-i acolo să vieţuiască în pace şi cu libertate să slujească Dumnezeului lor. El îi cinstea pentru viaţa lor desăvîrşită şi iubirea de înţelepciune. Osîrdia lui era a se îndeletnici întru înţelepciunea cea elinească, în care creştea şi pe fiica sa Evghenia, învăţînd-o vorbirea cea frumoasă sau retorica, în amîndouă limbile, latineşte şi greceşte, avînd sîrguinţă s-o vadă sporind în filozofie. Iar ea, fiind foarte ascuţită la minte şi cu osîrdie la învăţătură, toate le pricepea cu înlesnire; şi oricîte le auzea numai o dată sau le citea, pe toate le ţinea bine minte totdeauna, avîndu-le scrise în inima ei, ca pe nişte tăbliţe de aramă.
Evghenia era frumoasă la faţă şi cu bună-podoabă la trup, dar mai frumoasă era cu cugetul cel înţelept şi împodobită cu curăţenia fecioriei. Pentru aceasta cînd unul din cei mai de frunte din neamul romanilor, cu numele Acvilin, căuta să o logodească ca mireasă a fiului său Acvelie, fiind întrebată de părinţii săi dacă voieşte să se mărite după acel tînăr de neam bun, ea a răspuns: „Pe bărbat trebuie a-l alege ca să fie bun la fire, mai mult decît de bun neam, pentru că are a vieţui cu dînsul, iar nu cu neamul lui. Deci căutau şi alţii să se logodească cu ea, tineri luminaţi cu neamul, cu mărirea şi cu bogăţia, însă ea, ca şi cum nu i-ar fi plăcut obiceiurile lor, deşi cu fapta iubea curăţia şi fugea de însoţire, pe toţi îi nesocotea, deoarece curăţia era dorinţa şi purtarea ei de grijă, adică a petrece în feciorie curată. Astfel, vasul cel frumos şi curat se pregătea mai înainte spre primirea dumnezeiescului mir. Şi îndată faptelor ei celor bune, a urmat credinţa cea bună şi curată, apropiindu-se de izvorul cel curat al dreptei credinţe.
Începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost astfel: a intrat în mîinile ei din întîmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o carte ce cuprindea epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe care citind-o cu luare-aminte, a aflat că unul este Dumnezeul cel adevărat, Care a făcut toată lumea. Şi îndată s-a luminat cu mintea, pe care o avea cu mult mai înainte curăţită şi pregătită spre primirea Sfîntului Duh. Deci, a crezut în Hristos cu inimă neîndoită, dar cu gura nu îndrăznea a-L mărturisi pe faţă temîndu-se de mînia părinţilor săi.
Iar cînd se împlinea porunca cea împărătească în Alexandria şi se izgoneau creştinii din cetate, a căror învăţătură Evghenia dorea foarte mult ca s-o audă, atunci, vrînd mai cu înlesnire a-şi dobîndi dorinţa sa, s-a cerut la părinţii ei ca să iasă afară din cetate, la unul din satele lor ce era aproape, pentru ca să se răcorească. Părinţii, neavînd nici o bănuială despre gîndurile ei, n-au oprit-o a ieşi pentru a se răcori.
Ieşind ea cu careta cu fameni şi cu robi, pe cînd mergea pe lîngă satul creştinilor şi trecea pe lîngă o mănăstire, a auzit într-însa glas de monahi cîntînd: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri de mîini omeneşti, iar Domnul Care a făcut cerurile este Atotputernic.
Acestea auzind, ca şi cum s-ar fi ruşinat de rătăcirea părintească, a oftat din inimă şi a zis către famenii ei, dintre care pe unul îl chema Protan, iar pe celălalt Iachint: „Voi, împreună cu mine destul aţi învăţat scriptura şi am priceput împreună dogmele filosofilor Socrate, Aristotel şi Platon şi pe cele ce cu adeverire le-au aşezat. Eresul stoicilor şi părerea epicureilor şi ale altor sofişti şi făcători de stihuri le-am citit şi le-am cunoscut. Deci, cunoaşteţi cu încredinţare că toate acelea sînt basme, neavînd nimic altceva decît numai o asemănare cu adevărul, care ar fi putut să înşele pe mulţi. Însă n-au rămas neştiute şi cele ale elinilor, care se laudă foarte mult în înţelepciunile lor, dintre care unii zic că nu este nici un Dumnezeu, iar alţii cred în zei mulţi şi povestesc că unii zei sînt mai mari şi unii mai mici. Creştinii pe toţi îi izgonesc cu un cuvînt, zicînd: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri de mîini omeneşti, şi a crede în ei este o desăvîrşită nedumnezeire şi o întreagă pierzare. Iar această scriere creştinească, care zice: Domnul, Care a făcut cerurile este atotputernic, un Dumnezeu propăvăduieşte şi pe Domnul cel de obşte al tuturor ni-L dă întru cunoştinţă. Cu acestea unindu-se şi Apostolul Pavel, ale cărui cuvinte le-am citit acum trei zile, arată că numai un Dumnezeu este peste toate. Cred şi eu cuvintele acelui apostol, fiind foarte adevărate şi vrednice de crezut, cuvinte care alcătuiesc credinţa din fapte.
Deci, dacă le voiţi şi voi acestea, apoi aveţi gata şi lesnicios chip de mîntuire. Eu nu mă voi mai numi doamnă a voastră, ci soră şi împreună slujitoare, pentru că toţi Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul cel de obşte şi Părintele. Să fim ca nişte fraţi cu un cuget şi un suflet şi cu sfatul nostru cel de obşte să mergem la creştini. Am auzit că Elen, episcopul creştinesc, a zidit aici o mănăstire, în care monahii neîncetat ziua şi noaptea laudă pe Dumnezeu cu cîntări şi a încredinţat-o unui preot, anume Teodor, despre ale cărui lucruri minunate se povesteşte că şi orbilor le dă vedere, cu rugăciunile sale, apoi izgoneşte diavolii şi orice boală tămăduieşte cu cuvîntul. Se mai spune că în acea mănăstire, nicidecum nu-i liber ca să intre femei. Însă voi să tundeţi aceşti peri ai capului meu, să mă îmbrăcaţi în haine bărbăteşti şi să mă duceţi acolo noaptea. Apoi vom rîndui ca întoarcerea voastră în cetate să fie noaptea tîrziu. Pe toţi ceilalţi robi îi vom pune să meargă înaintea caretei şi voi amîndoi veţi urma după caretă. Iar eu mă voi pogorî încetişor din caretă şi, tăinuindu-ne de toţi, ne vom ascunde şi careta va merge la locul ei; iar noi ne vom duce către robii lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut la amîndoi famenii şi, făcîndu-se noapte, au făcut după cum s-au sfătuit. Întorcîndu-se tîrziu către cetate, au pogorît pe Evghenia din caretă în taină, nesimţind nici unul din robi şi, ascunzîndu-se, au îmbrăcat-o în haine bărbăteşti, tunzîndu-i părul cel fecioresc şi au pornit către mănăstire. Domnul, dîndu-le vreme bine potrivită, a rînduit în acel ceas a fi venirea episcopului la mănăstire. Şi încă neajungînd la mănăstire fericitul episcop Elen, venea din Iliopoli, se apropia de mănăstire cu mulţime de popor. Era în Egipt obiceiul acesta: cînd veneau episcopii la mănăstirile şi la bisericile lor, mergea împreună cu dînşii şi poporul cu cîntări de laudă. Deci veneau cu Elen, episcopul, ca la zece mii de bărbaţi, unii mergînd înainte şi alţii urmîndu-i, cîntînd şi zicînd: „Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit”. Auzind aceasta, Evghenia a zis către tovarăşii ei: „Luaţi seama la frumuseţea stihurilor ce se cîntă şi vedeţi că toate cuvintele se potrivesc pentru noi. Căci, cînd vorbeam de adevăratul Dumnezeu, am auzit cîntarea aceasta: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri omeneşti, iar Domnul Care a făcut cerul şi pămîntul este atotputernic. Iar acum, cînd noi începem calea, întorcîndu-ne de la slujirea idolească şi dorim a veni către creştinătate – iată mii de oameni întîmpină cu glas cîntînd: Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit. Mi se pare că nu din întîmplare s-a făcut aceasta, ci după dumnezeiască rînduială. Aşadar, să luăm seama unde merge acest popor şi dacă se duce către aceeaşi mănăstire către care şi noi călătorim, să ne unim cu dînşii şi să mergem împreună, ca nişte tovarăşi ai lor, pînă ce ne vom cunoaşte cu dînşii”.
Alăturîndu-se poporului care mergea şi cînta, a întrebat pe unul din cei ce mergea: cine este bătrînul acela care merge călare pe asin în mijlocul poporului şi ce este înainte şi celui ce urmează? Şi a auzit de la acela drept răspuns, că este Elen, episcopul, care din tinereţe este creştin şi a crescut în mănăstire. Acesta, pe cînd era copil mic şi îl trimiteau la vecini să aducă foc, el aducea cărbunii aprinşi în haina sa şi nu se ardea haina, căci acest fel de sfinţenie avea chiar din copilăria sa.
Nu cu mult înainte de aceste zile, s-a arătat în acele locuri un oarecare vrăjitor cu numele de Zarie, înşelînd pe popor cu multe şi mari vicleşuguri şi farmece. Acela zicea că episcopul Elen este mincinos, iar despre sine spunea că este trimis de Hristos, ca să fie învăţător al poporului. Şi adunîndu-se mulţimea poporului creştinesc, părintele nostru Elen a venit către cel pe care îl vedeţi, zicînd: „Auzim că Zarie este trimis de Hristos. Deci primeşte-l în prietenie sau dacă grăieşte minciuni, învinge-l cu cuvinte şi care din voi va fi biruitor în cuvinte, de acela ne vom lipi”. Sfîntul episcop a primit să se întrebe în cuvinte cu Zarie, episcopul nădăjduind spre Hristos şi Zarie spre diavolii săi. Apoi s-a rînduit o zi pentru întrebarea ce avea să se facă, pentru care s-a pregătit locul în mijlocul cetăţii Iliopolei.
Deci a venit Zarie cu meşteşugurile sale vrăjitoreşti şi a venit şi episcopul cu graiuri de Dumnezeu insuflate şi, binecuvîntînd pe popor, a zis: „Acum veţi cunoaşte puterile care sînt de la Dumnezeu”. Şi întorcîndu-se către Zarie a început lupta în cuvinte. Dar deoarece vrăjitorul era mare meşter în minciunile sale şi mîndru, iar în grai era fără de rînduială, se sîrguia să aibă biruinţă nu prin adevăr, ci prin limbuţia cea fără de ruşine. Pentru aceea episcopul cel blînd şi fără de răutate, nu putea să biruiască cuvintele lui. Iar poporul se mîhnea, căci Zarie covîrşea în cuvinte pe episcop. Episcopul, văzînd aceasta, a cerut să fie puţină tăcere şi a zis către popor: „Acum desăvîrşit se cuvine a asculta învăţăturile lui Pavel, care grăieşte către ucenicul său Timotei: Să nu se lupte cineva în cuvinte, care nu sînt de nici o trebuinţă, ci mai mult servesc la risipirea celor ce aud. Dar ca să nu socotească cineva că această mărturie apostolească o aducem la mijloc – nu ca nişte păzitori adevăraţi, ci ca nişte fricoşi – să se aprindă un foc în mijlocul cetăţii, să intrăm amîndoi în para focului şi care din noi nu va arde, acela este trimis de Hristos”.
Acest cuvînt a plăcut poporului şi îndată s-a pregătit un foc mare; iar episcopul chemă pe vrăjitor în văpaie. Vrăjitorul a zis: „Intră tu mai întîi în văpaie, de vreme ce tu ai rînduit aşa”. Sfîntul episcop, însemnîndu-se pe sine cu semnul Sfintei Cruci şi ridicîndu-şi mîinile, a intrat în mijlocul focului şi stînd în flacăra cea mare ca o jumătate de ceas, nu s-a ars deloc, că nici de părul lui, nici de haine nu s-a atins focul. Apoi a poruncit ca şi Zarie să vină la dînsul; dar acela, temîndu-se foarte, căuta să fugă. Dar poporul, apucîndu-l, l-a aruncat în foc şi a început îndată ticălosul a arde; şi desăvîrşit ar fi pierit, dacă nu l-ar fi izbăvit pe el episcopul Elen, deşi jumătate ars, însă abia viu. Aşa s-a izgonit cu ocară vrăjitorul Zarie din hotarele acelea; iar episcopul, pe care îl vedeţi în toate zilele, oriunde merge îi urmează poporul cu cîntări dumnezeieşti.
Atunci fericita Evghenia, auzind acestea, se bucura cu duhul, se minuna şi ofta. Şi a început a-l ruga cu sîrguinţă pe bărbatul acela care vorbea cu dînşii, al cărui nume era Evtropie, zicînd: „Rogu-te, domnul meu, ca să vesteşti sfîntului episcop despre noi, care voim a ne întoarce de la idoli către Hristos. Sîntem fraţi şi ne-am sfătuit împreună, să ne facem creştini şi să petrecem în mănăstirea aceasta şi niciodată să nu ne despărţim unul de altul”. A răspuns către dînşii bărbatul acela: „Tăceţi acum, pînă ce va intra în mănăstire şi se va odihni puţin de cale, iar cînd va fi vreme lesnicioasă, eu îl voi vesti pentru voi, după dorinţa voastră”.
Apropiindu-se ei de mănăstire, au ieşit monahii întru întîmpinarea episcopului, cîntînd: „Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul poporului Tău”. Şi intrînd înăuntru poporul cu episcopul, a intrat şi Evghenia cu famenii săi tineri, deopotrivă la haine şi la tunderea părului. Săvîrşind episcopul dumnezeiasca slujbă în biserică şi la al nouălea ceas întărindu-se cu puţină hrană, după cum era obiceiul pustnicilor, s-a odihnit de oboseală şi a avut în vis vedenia aceasta: Un chip de asemănare femeiască ca unul din zeii elineşti şi care se cinstea de unii bărbaţi cu jertfe şi închinăciuni ca un Dumnezeu. Episcopul privind cu mîhnire la aceasta, căci poporul se înşela cu închinăciunea idolească, a zis către zeiţa care era între dînşii: „Aşa se cuvine ţie, care eşti zidirea lui Dumnezeu şi slujitoare împreună cu noi, să te socoteşti de oameni că eşti ca un Dumnezeu şi să primeşti de la dînşii închinăciune?” Aceasta auzind acestea, îndată a lăsat pe bărbaţii care i se închinau şi s-a dus după episcop zicînd: „Nu te voi lăsa, nici nu mă voi depărta de tine, pînă cînd nu mă vei duce şi mă vei da Făcătorului şi Ziditorului meu”.
Deşteptîndu-se, episcopul se gîndea la acea vedenie; şi iată că intră la dînsul Evtropie, zicînd: „Stăpîne, astăzi în urma ta au intrat aici trei tineri, fraţi, care au părăsit închinarea idolilor şi doresc să se însoţească cu ceata celor ce slujesc pe Hristos în mănăstirea aceasta şi m-au rugat cu lacrimi ca să vestesc sfinţiei tale acestea”. Episcopul, înţelegînd visul, s-a bucurat şi a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a auzi o veste ca aceasta”. Deci a poruncit să aducă înaintea sa pe cei trei tineri. Intrînd ei singuri înaintea lui, arhiereul a făcut mai întîi rugăciune, apoi a început a vorbi cu Evghenia părinteşte şi cu iubire de fii, întrebînd-o de numele de neam şi de patria lor. Ea, roşindu-se la faţă ca o fecioară, răspundea cu smerenie, zicînd: „Neamul nostru este din Roma, cetatea cea preaslăvită şi sîntem fraţi după trup; numele celui dintîi este Protan, al celuilalt Iachint, iar eu mă numesc Evghenia”.
Fericitul episcop Elen uitîndu-se cu dragoste la dînsa a zis: „Cu dreptate te numeşti Evghenia, pentru că numele se potriveşte cu duhul tău căci ai suflet cu bărbăţie şi te arăţi ca un bărbat în toate. Apoi, cu hotărîrea pe care o ai în minte ai să biruieşti firea femeiască, căci te va întări Hristos şi te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei face ca un bărbat, schimbîndu-ţi numele cel femeiesc şi chipul, pentru dragostea lui Dumnezeu. Îţi vorbesc acestea, nu mustrîndu-te şi defăimîndu-te pentru firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să ştii cîtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine şi cum mi-a descoperit toate cele pentru tine, netăinuind nimic, ci arătîndu-mi cine eşti şi cum ai venit la mine şi cine sînt cei ce vor să vină cu tine. Deci sîrguieşte-te, Evghenio, a te arăta nu mai mică cu bărbăţia duhului, decît cu chipul, pentru că şi aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălăşluire curată a Lui, păzindu-ţi fecioria şi lepădîndu-te de înşelăciunea vieţii acesteia”.
Arhiereul, întorcîndu-se către Protan şi Iachint, a zis: „Şi voi fiind robi cu trupul, sînteţi liberi cu duhul, nerobindu-vă nimănui, prin cele pămînteşti, vrednicia sufletului, pentru care eu tăcînd, Hristos Domnul vorbeşte către voi: De acum nu vă voi mai numi robi, ci prieteni. Fericiţi sînteţi pentru o libertate ca aceasta, dar mai ales pentru prietenia şi unirea cu Hristos, căci aţi gîndit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră şi n-aţi făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună cu dînsa ardeţi cu duhul a sluji pe Dumnezeu şi cînd ea va ieşi din viaţa aceasta, împreună cu dînsa şi voi vă veţi învrednici a primi de la Domnul aceleaşi cununi şi răsplătire, cărora se va învrednici şi ea”. Acestea a vorbit cu dînşii episcopul, nefiind nimeni acolo, decît numai ei. Evgheniei i-a poruncit să petreacă în chip bărbătesc, deoarece nu ştia nimeni de taina aceea, apoi nu s-au depărtat nici unul de episcop, pînă ce nu i-a botezat şi unit cu ceata monahicească. Iar cîte s-au întîmplat din vremea de cînd sfînta se pogorîse din caretă, tăinuindu-se de robi, cu Protan şi Iachint şi cum se tînguiau părinţii pentru dînsa, să luăm aminte în cele ce urmează.
Careta şi cu robii, care mergeau înainte şi nu ştiau nimic, s-au apropiat de porţile cetăţii şi au intrat, iar în faţa casei au ieşit cei din casă înaintea Evgheniei cu lumini. Dar alergînd la caretă au găsit-o goală şi, nevăzînd pe Evghenia, erau în mare nepricepere şi s-au tulburat tatăl şi mama ei, fraţii şi toţi cei din casă. Apoi s-a făcut ţipăt mare, strigare, tînguire, plîngere nespusă şi cercetare prin toată cetatea Alexandriei şi se întreba ce i s-a întîmplat fetei eparhului. Au fost trimise multe slugi în căutarea Evgheniei, care, străbătînd nu numai cetatea, ci şi toată ţara Egiptului, nelăsînd pe nimeni neîntrebat, în drumuri şi în sate, pe negustori, pe ţărani şi pe străini. Dar nicăieri nu puteau să audă ceva despre acel mărgăritar de mare preţ, pe care îl ascundea dreapta Celui de Sus în vistieria Sa, pînă la vreme de bună trebuinţă.
Iar părinţii ei, ziua şi noaptea, cu nemîngîiate tînguiri, plîngeau pentru dînsa. Adeseori chemînd numele ei, îşi băteau feţele şi-şi presărau capetele cu cenuşă, apoi cădeau la pămînt de atîta slăbiciune şi durere a inimii şi strigau: „Evghenio, Evghenio, fiica noastră cea preadulce, unde te-ai ascuns, lumina ochilor noştri? În care loc te-ai tăinuit? Mîngîierea noastră, cum te-ai pierdut, nădejdea noastră?” Se tînguiau părinţii pentru fiică, iar fraţii plîngeau pentru sora lor, robii şi roabele lăcrimau pentru stăpîna lor şi toţi cetăţenii suspinau pentru dînsa, părîndu-le rău şi avînd durere la fel cu eparhul, domnul lor cel bun şi stăpînitor, pentru pierderea fiicei lui.
După aceasta, neputînd Filip s-o afle nicăieri, a început să-i întrebe pe slujitorii idoleşti, pe vrăjitori şi pe fermecători, aducînd mulţime de jertfe idolilor, că doar va fi vestit vreun zeu despre fecioara cea pierdută. Şi a făgăduit că dacă o vor afla sau îi vor spune unde se află, le va da multe daruri, iar dacă nu vor spune adevărul, îi va omorî cu cumplită moarte. Dar n-a putut întru nimic să se înştiinţeze, căci vrăjitorii şi fermecătorii, ca nişte mincinoşi care nu ştiau nimic, văzînd că se osteneau în zadar şi primejdie de moarte le sta asupra, au alcătuit un basm pentru potolirea mîniei eparhului: că li s-a descoperit că, iubind Dumnezeu frumuseţea Evgheniei, a răpit-o în ceruri şi a aşezat-o în numărul zeilor.
Crezînd părintele cel mîhnit acel basm, a încetat puţin mîhnirea, iar plîngerea a schimbat-o în bucurie. Îndată poruncind să se facă un idol de aur după asemănarea fiicei sale cea iubită, l-a pus în Alexandria la loc cinstit şi ca pe o zeiţă nouă, cu prăznuire şi cu aducere de jertfă multă, cinstea pe fiica sa, Evghenia, împreună cu tot poporul; cu acest fel de bucurie îşi potolea mîhnirea. Însă maică-sa, Claudia şi cu fraţii săi, Avit şi Serghie, necrezînd basmul acela, neîncetat şi nemîngîiat se tînguiau după Evghenia.
Fericita fecioară, cea acoperită cu haine şi cu nume bărbătesc, pentru obiceiurile sale cele bărbăteşti şi pentru mărimea sufletului, fiind socotită că este bărbat, vieţuia în mănăstirea mai sus pomenită, bine vieţuind monahiceşte şi slujind lui Dumnezeu. Atît de mult a sporit în dumnezeiasca învăţătură, încît în doi ani toată Sfînta Scriptură a învăţat-o pe de rost şi atîta odihnă avea sufletul ei, încît altora li se părea că este unul din îngeri. Căci cine putea pricepe firea ei cea femeiască, pe care o acoperea puterea lui Hristos şi fecioria cea fără prihană, de care şi bărbaţilor celor desăvîrşiţi le era de mirare?
Cuvîntul ei era smerit, cu dragoste, blînd şi nu mult vorbitor, plin de frica lui Dumnezeu şi de folos. La cîntarea în biserică nimeni nu se afla mai înainte decît dînsa şi era tuturor de folos. Pe cei mîhniţi îi mîngîia şi se bucura împreună cu cei ce se bucură; pe cel ce s-ar fi mîniat şi s-ar fi iuţit, numai cu un cuvînt îl îmblînzea, iar pe cel mîndru, ea, cu chipul cel smerit al vieţii sale, atît de mult îl folosea, încît acela îndată se prefăcea din lup în oaie. Nu după multă vreme i s-a dat ei de la Dumnezeu darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea ei se izgonea boala şi se dădea bolnavului desăvîrşită sănătate. Iar cei doi fameni ai ei, Protan şi Iachint, erau împreună vieţuitori cu dînsa şi următori ai vieţii ei şi de-a pururea robi şi prieteni.
După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, a răposat egumenul mănăstirii aceleia. Deci, adunîndu-se fraţii, toţi cu un glas şi cu un suflet rugau pe fericita să le fie lor egumen, pentru că nu ştiau taina ei cea acoperită de Dumnezeu, cum că Evghenia nu este bărbat cu firea, ci femeie. Căci văzînd viaţa ei cea plină de înţelepciune bărbătească, fără de prihană şi plăcută lui Dumnezeu şi pe toţi pustnicii ce erau în mănăstire fără de asemănare covîrşindu-i, pentru aceea cu multă rugăciune o sileau pe ea să primească stăreţia.
Atunci sfînta – pe de o parte temîndu-se ca să nu fie împotriva legii, adică fiind femeie să stăpînească peste bărbaţi şi pe de alta ruşinîndu-se a nesocoti rugăciunea cea mare a tuturor feţelor cinstite -, a zis către dînşii: ” Rogu-mă, fraţilor, aduceţi-mi aici Sfînta Evanghelie”. Fiind adusă Evanghelia a zis: „Se cuvine ca pentru orice alegere, mai întîi pe Hristos să-l întrebăm. Deci să vedem întru această alegere a voastră ce ne va porunci Hristos şi ne vom supune voinţei Lui”. Şi deschizîndu-se Sfînta Evanghelie în faţa tuturor, s-a aflat locul unde era scris aşa: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, acela să fie vouă slugă şi care voieşte să fie vouă mai întîi, să fie rob vouă. Acestea citindu-le, sfînta a zis: „Iată, că mă supun şi poruncii lui Hristos şi cererii voastre; deci voi fi dragostei voastre şi slugă şi rob”. Şi s-au bucurat toţi pentru bunăvoirea ei. Deci a primit cel cu părere Evghenie, iar cu fapta Evghenia, egumenia mănăstirii aceleia şi s-a făcut tuturor ca un rob prins neîncetat, ostenindu-se pentru toţi fraţii, aducînd apă, tăind lemne, chiliile tuturor curăţind şi tuturor slujind cu multă osîrdie. Şi şi-a ales chilia de locuinţă a portarului, ca nici cu chilie mai bună să se arate mai presus decît alţii.
Ostenindu-se întru toate slujbele mănăstireşti, niciodată n-a lăsat pravila cea obişnuită a bisericii, Utrenia, ceasurile şi la zile însemnate şi Liturghia şi Vecernia. Ea socotea acel ceas pierdut în zadar, în care s-ar fi întîmplat să nu dea laudă lui Dumnezeu şi foarte cu dinadinsul se păzea, ca să nu-i treacă nici un ceas fără a mulţumi Lui. În mîinile ei era lucrul, iar în gura ei neîncetat avea rugăciunea. Şi a luat stăpînirea asupra duhurilor celor necurate ca să le izgonească din oameni; apoi i se dăduse dar a face şi alte minuni, despre care nu ne ajunge vreme a povesti cu de-amănuntul. Însă trebuie să se povestească, de cînd s-a început prigoana asupra sfintei, cum şi despre alergarea, pătimirea sa şi săvîrşirea ei din viaţă.
Era în Alexandria o femeie cu numele Melantia, bogată cu averea, dar săracă de fapte bune. Aceasta a căzut în boală de friguri şi pătimea de acea boală mai bine de un an. Avînd locuinţa sa aproape de mănăstirea aceia şi auzind că în mănăstire era un monah, cu numele de Evghenie, care cu înlesnire tămăduieşte tot felul de boli, a mers la dînsul cu sîrguinţă şi-l rugă să o vindece de neputinţa ei. Evghenie, milostivindu-se spre dînsa, a uns-o cu unt-delemn sfinţit şi îndată Melantia a scăpat de toate cele ce o vătămau înăuntru şi pricinuia ei boala frigurilor, încît s-a făcut sănătoasă şi s-a dus pe jos acasă, care era aproape.
Peste puţină vreme, vrînd să le dea mulţumire pentru tămăduirea ce o căpătase, a făcut trei vase de argint curat şi umplîndu-le cu bani le-a trimis la doctorul său cel fără de plată, dar el nu le-a primit, ci le-a înapoiat la cel ce le trimisese, zicînd: „Noi ne îndestulăm şi prea ne îndestulăm cu de toate bunătăţile de la Dumnezeul nostru, iar pe tine te sfătuiesc, o, iubită Melantia, ca să împarţi pe aceştia celor ce le trebuiesc, adică săracilor”. Melantia, văzînd darurile sale întoarse înapoi s-a mîhnit şi, alergînd la mănăstire, ce rugăciuni nu făcea şi cu ce cereri nu o silea ca să nu i se lepede darurile cele aduse! Abia înduplecîndu-se înainte stătătorul Evghenie a poruncit să ia vasele acelea şi să le ducă în cămara bisericii, ca să fie spre slujba altarului.
Dintr-acea vreme Melantia, cunoscîndu-se cu Evghenie, adeseori îl cerceta şi s-a lipit de el cu dragostea cea fără de rînduială, neştiind firea cea femeiască, ce se tăinuia în chipul şi în numele cel bărbătesc. Căci îl vedea cu chipul tînăr şi frumos la faţă şi nu pricepea cum un tînăr ca acela, frumos la faţă, ar fi putut să vieţuiască în curăţenie. Tămăduirea ei nu o socotea a fi prin sfinţenia lui, ci prin meşteşugul doctoriei. Apoi, din zi în zi, se aprindea cu iubirea mai mult spre dînsul, ca să facă întîlnire de păcat şi căuta o vreme şi loc, în care i-ar fi cu lesnire a săvîrşi ce dorea.
Într-o zi, venind în satul său, care era aproape de mănăstire şi gîndind la tînărul monah şi aprinzîndu-se de dînsul, s-a prefăcut bolnavă, apoi a trimis la dînsul cu rugăminte ca însuşi s-o cerceteze că este bolnavă şi să-i ajute ca şi mai înainte. Deci a venit fericita Evghenia şi a şezut lîngă patul celei bolnave, dar nu de boală, ci de poftă trupească. Melantia, căutînd la faţa Evgheniei, n-a mai putut tăinui focul ce se ascundea înăuntrul ei, care o ardea de mult timp şi deschizîndu-şi gura fără de ruşine, a început a grăi cuvinte de desfrînare, momind-o şi atrăgînd-o spre păcat, ca şi altădată egipteanca, femeia lui Pentefri, pe Iosif cel curat, zicînd: „Cu nesuferită poftă şi cu nemăsurată dragoste sînt cuprinsă de tine şi nu poate să se odihnească duhul meu, pînă nu voi săvîrşi aceasta, ca să fii domn a toată avuţia mea şi bărbatul meu, împreună vieţuitor. Căci pentru ce te chinuieşti în deşert cu înfrînarea cea de nici o treabă? În sărăcie şi în strîmtorare îţi pierzi singur, de bună voie, zilele tinereţilor tale, uscîndu-ţi trupul şi vestejindu-ţi frumuseţea feţei tale. Iată, avere mare, iată, visterii de aur şi de argint, pietre scumpe şi haine de mult preţ, robi şi roabe în număr mare. Iată, şi pe mine mă vezi tînără şi nu urîtă, care în acest an am rămas văduvă, ba încă şi fără de fii şi nu am moştenitor bogăţiei mele. Deci moşteneşte-le tu şi mie să-mi fii domn şi stăpîn”.
Acestea şi multe altele zicînd Melantia, Cuvioasa Evghenia se ruşina de cele ce-i spunea şi i-a răspuns aspru: „Taci, femeie, taci şi nu te ispiti a ne vătăma cu otrava şarpelui celui vechi, căci văd că te-ai gătit mare lăcaş diavolului; depărtează-te de la slugile lui Dumnezeu, ispititoare! Bogăţia ta să fie ca moştenire iubitorilor de patimi, celor asemenea ţie, iar bogăţia noastră este a sărăci împreună cu Hristos; iar cele de nuntă să piară din mintea noastră, ca nici să gîndim cîndva la dulceaţa trupească. O! fericită curăţenie, nu te vom vinde pentru bogăţia cea stricăcioasă. O! feciorie sfîntă, nu te vom strica cu desfrînarea. O! Maica lui Dumnezeu şi fecioară spre care eu nădăjduiesc, nu voi schimba făgăduinţele mele! Una ne este nunta, dorirea de Hristos. Unele ne sînt bogăţiile noastre, bunătăţile cele gătite în ceruri. Una este moştenirea noastră, cunoaşterea cea adevărată”. Aceasta zicînd fericita Evghenia şi, sculîndu-se, îndată s-a dus la mănăstire.
Melantia, umplîndu-se de nespusă ruşine şi de mînie s-a dus în cetate şi mergînd la eparh a zis: „Un tînăr de credinţă creştinească, care se spune că este doctor şi petrece într-o mănăstire ce este aproape de satul meu, a venit în casa mea şi l-am lăsat să intre în casă pentru tămăduire. Însă el, socotindu-mă ca una din femeile cele necinstite şi fără de ruşine, mai întîi prin cuvinte înşelătoare, apoi cu mîinile a început a mă sili către lucrul cel ruşinos. Dacă n-aş fi strigat cu glas mare şi de nu s-ar fi sîrguit o roabă să alerge la glasul meu, apoi neruşinatul acela ca un barbar m-ar fi siluit ca pe o roabă”.
Auzind acestea eparhul, s-a umplut de mînie şi a trimis să aducă pe acel tînăr, adică pe Evghenie, care se numea doctor şi pe toţi ce petreceau împreună cu dînsul şi, legîndu-i, să-i pună în lanţuri şi să-i ducă în închisoare. Dar, pentru că nu putea să ajungă numai o temniţă pentru monahii care vieţuiau împreună cu Evghenie, au fost împărţiţi la diferite închisori. Şi a ieşit vestea despre acel lucru nu numai în toată Alexandria, ci şi prin cetăţile dimprejur şi multă defăimare şi batjocură se făcea creştinilor de către elini. Toţi cei ce auzeau despre aceste lucruri, credeau că este adevărat şi o credeau pe Melantia foarte cinstită pentru ei, slăvită şi de mare neam.
Deci, s-a rînduit o zi în care să se facă mare judecată şi pedeapsă asupra monahilor. Căci pe unii dintr-înşii, eparhul voia să-i dea spre mîncarea fiarelor, pe alţii să-i ardă cu foc, pe alţii să-i spînzure pe lemn, iar pe ceilalţi să-i piardă cu multe chinuri. Sosind ziua cea rînduită s-a adunat mulţime de popor, nu numai dintr-acea cetate, ci şi de prin toate cele dimprejur. S-au adunat acolo şi creştini fără de număr, între care erau mulţi preoţi şi episcopi. Aceia veniseră să vadă sfîrşitul robilor lui Dumnezeu celor nevinovaţi, căci ştiau că este o minciună asupra lor, apoi să adune rămăşiţele moaştelor lor şi să le îngroape cu cinste.
Venind eparhul Filip, împreună cu fiii săi Avit şi Serghie şi şezînd la locul cel obişnuit de judecată, s-a adus fericita Evghenia în mijlocul priveliştei, împreună cu famenii săi şi cu ceilalţi monahi, încătuşaţi în lanţuri grele de fier, dar neştiind nimeni taina despre dînsa. Apoi s-a făcut strigare în popor: „Să piară aceşti necuraţi fără de lege”. Şi a poruncit eparhul să aducă mai aproape pe mieluşeaua lui Hristos, Evghenia, începătorul răutăţii, precum ziceau ei şi să pună înainte toate uneltele cele de muncă, cum şi muncitori groaznici să stea gata de faţă la judecată.
Veni sfînta la judecată înaintea tatălui şi a fraţilor ei, nefiind vinovată de nici un rău, îmbrăcată în haine bărbăteşti, monahiceşti şi cu faţa plecată în jos, ca să nu fie cunoscută. Eparhul a început a grăi către dînsa cu groază, zicînd: „Spune nouă, o! prea fără de lege creştine, astfel v-a poruncit vouă Hristos al vostru, ca să faceţi lucruri necurate şi pe nişte cinstite femei ca acestea, să le vînaţi cu meşteşugurile voastre spre pofta cea ruşinoasă? Spune nouă, nelegiuitule, cum ai îndrăznit să intri în casa prealuminatei femei Melantia şi curăţia ei cea de bun neam să o sileşti spre fapta cea de desfrînare? Căci, prefăcîndu-te în doctor viclean te-ai arătat vrăjmaş şi siluitor. Deci iată acum, neruşinatule, vei primi pedeapsa cea vrednică scornirii tale îndrăzneţe, căci rău fiind, rău vei pătimi!”
Astfel iuţindu-se eparhul, fericita Evghenia a răspuns cu blîndeţe: „Domnul meu, Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc, învaţă curăţie şi celor ce-şi păzesc fecioria neatinsă, le făgăduieşte viaţă veşnică. Pe femeia Melantia cea mincinoasă, îndată putem s-o arătăm că este mărturisitoare de minciuni asupra noastră, dar mai bine este să suferim noi cele rele, decît să fie ea biruită şi vădită ca să pătimească ceva rău, iar rodul răbdării noastre să nu piară. Însă de te vei jura pe sănătatea împăraţilor tăi, că nu-i vei face nici un rău acestei mărturisitoare mincinoase, vom cerceta despre păcatul cel aruncat de dînsa fără de vină asupra noastră şi o vom arăta chiar pe dînsa aflîndu-se întru necurăţie”. Jurîndu-se eparhul şi prefăcîndu-se a împlini cererea, Evghenia a zis către femeia aceea: „O! Melantie, tu care ai numele înnegririi şi al întunecării, ai pregătit felurite munci asupra creştinilor prin clevetirea ta cea mincinoasă, iar acum stărui asupra noastră ca să fim chinuiţi, tăiaţi şi arşi; dar să ştii că Hristos nu socoteşte pe robii Săi astfel, precum tu cu minciună îi mărturiseşti. Să aduci pe roaba aceea, care a zis că a fost singură văzătoare a păcatului nostru, ca din gura ei să se vădească minciuna şi să se arate adevărul”.
Fiind adusă roaba aceea, s-a adăugat minciună la minciună, ca să placă stăpînei sale, căci cum putea zice ceva împotriva ei? Apoi a zis: „Pe acest tînăr fără de ruşine îl ştiu că adeseori făcea fărădelege cu femeile proaste şi pe mine, ticăloasa de multe ori m-a supărat. Apoi a îndrăznit şi la doamna mea, că din ceasul cel dintîi al zilei intrînd în camera ei, se prefăcea mai întîi că vorbea ca un doctor, îngrijindu-se de sănătatea ei, apoi a început a grăi cuvinte fără de ruşine. După aceasta s-a ispitit să o siluiască şi ar fi săvîrşit fărădelegea sa, dacă nu aş fi strigat eu la alte slujnice spre apărare şi de n-am fi izbăvit pe doamna noastră din mîinile desfrînatului acestuia”. Şi a poruncit judecătorul să cheme pe celelalte slujnice, însă şi acelea asemenea ajutînd doamnei lor, mărturiseau minciună asupra monahului Evghenie. Atunci eparhul, foarte rău mîniindu-se, a strigat: „Ce vrei să zici împotriva acestora, o! ticălosule, căci cu atîtea mărturii te biruiesc şi cu adeverire se arată fărădelegea ta”.
Sfînta Evghenia a zis: „Vremea grăirii a sosit, de vreme ce a tăcut vremea tăcerii. Vreme slobodă este a mărturisi adevărul, ca să nu se laude fără de măsură minciuna adusă asupra noastră şi să nu se facă pentru creştini veste rea între neamuri. Am dorit cu adevărat ca taina mea să ţină pînă la ultima suflare şi minciuna cea adusă asupra noastră a o vădi la judecata ce va să vie şi a arăta curăţenia numai unuia singur, Aceluia pentru a Cărui dragoste sînt păzită. Însă ca să nu dănţuiască fărădelegea asupra nevinovăţiei şi necurăţenia cea păgînească să-şi bată joc de viaţa creştinească cea dreptcredincioasă şi curată şi nici să nu fie ea de rîs şi întru defăimare, este nevoie a arăta îndată aceea ce pînă acum, cu multă pază, m-am sîrguit a tăinui. Deci voi arăta adevărul, nu spre slava deşartă, ci spre slava numelui lui Hristos Iisus. Pentru că atît de mare este puterea numelui Sfînt, încît şi femeile cele ce vieţuiesc întru dumnezeiasca Lui frică, se învrednicesc cinstirii celei bărbăteşti şi nici nu poate fi unul mai mare decît altul cu credinţa. Căci zice Apostolul Pavel, învăţătorul cel creştinesc, că nu este la Dumnezeu deosebire între bărbat şi femeie, că voi toţi una sînteţi întru Hristos Iisus, întru care am crezut şi pe care l-am iubit cu osîrdie şi spre care toată nădejdea mi-am pus, am voit mai bine a fi bărbat cu viaţa şi cu chipul, decît femeie şi a păstra fecioria mea preacuratului şi nestricăciosului Mire ceresc”.
Acestea zicînd şi-a rupt haina sa de sus şi şi-a descoperit o parte a sfîntului şi preacuratului ei trup fecioresc şi s-a arătat că este de parte femeiască. Apoi a zis către eparh: „Domnul meu, tu îmi eşti mie tată după trup şi Claudia îmi este maică, iar aceştia, ce şed împreună cu tine, Avid şi Serghie, îmi sînt fraţi”. Eu sînt fiica ta, care pentru dragostea lui Hristos, m-am lepădat de lume şi de toate dulceţile ei. Iată, Protan şi Iachint, famenii mei, cu care împreună am intrat în şcoala lui Hristos şi atîta dar mi-a arătat Hristos, încît m-a făcut prin milostivirea Sa biruitoare asupra tuturor poftelor şi patimilor. Aceluia cred fără îndoială, cum că aşa mă va păzi pînă la sfîrşit, precum sînt acum”.
Acestea zicîndu-le ea şi încă nesfîrşind cuvîntul său, a fost cunoscută de tatăl său şi de fraţi după vorbă şi după oarecare semne ce le avea în faţă, deoarece cu sîrguinţă îşi întorsese ochii spre dînsa şi, cunoscînd-o că este Evghenia cu adevărat, s-au sculat îndată de la locurile lor, cu negrăită bucurie şi cu lacrimi şi, alergînd, au căzut pe grumajii ei sărutînd-o, plîngînd de bucurie şi veselindu-se pentru aflarea aceleia fără de care nici lumina lumii acesteia nu le era plăcută. Apoi îndată s-a vestit şi mamei sale Claudia, cum că fiica ei Evghenia s-a aflat. Ea venind degrabă şi văzînd pe preaiubita ei fiică, cu bucurie a îmbrăţişat-o şi cuvinte măgulitoare îi grăia, ca şi cum ar fi înviat din morţi.
Iar poporul care privea la acel lucru se minuna şi ridicînd glas striga: „Unul este Hristos, unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor”. Mulţimea creştinilor împreună cu preoţii şi cu episcopii, care veniseră pentru îngroparea moaştelor muceniceşti, asemenea umplîndu-se de nespusă bucurie, striga: Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie, mîna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărîmat pe vrăjmaşi. Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Cel ce descoperă cele ascunse şi arată cele tăinuite, vînînd pe cei înţelepţi întru meşteşugurile lor. Şi aducînd haine ţesute cu aur şi podoabe de mult preţ, părinţii şi fraţii au îmbrăcat-o pe Evghenia fără vrerea ei şi au urcat-o pe un loc înalt, ca să fie văzută de toţi şi ca toţi să se bucure împreună cu dînşii. Apoi au dezlegat din legături pe monahii ce erau legaţi cu Evghenia şi aceia fiind lăudaţi şi fericiţi cu multe cuvinte bune, ca nişte robi ai lui Hristos erau cinstiţi.
Atunci Melantia s-a umplut de mare ruşine şi de frică şi, fiind încă în privelişte, a căzut un foc mare din cer peste casa ei şi a ars pînă în temelie cu toate bogăţiile ei şi cu vistieria, încît nici urmă dintr-însa n-a rămas. Şi s-a făcut mare bucurie credincioşilor, care erau în Alexandria şi în tot Egiptul; dar mai ales atunci cînd însuşi eparhul Filip s-a botezat dimpreună cu femeia, cu fiii şi cu toată casa şi au primit credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi mulţime mare de elini au primit Botezul în acea vreme şi s-a întors pacea în Biserica lui Hristos. Filip, eparhul, a trimis cărţi către împăraţii Sever şi Antonin, zicînd că nu este de folos împărăţiei Romei a izgoni de prin cetăţi pe nevinovaţii creştini, care sînt de mult ajutor la treburile cele de obşte ale poporului. Şi s-au înduplecat împăraţii la sfatul lui, încît creştinii cei ce erau de prin laturile Egiptului şi prin alte cetăţi, îşi primeau locurile, sălaşurile şi casele, cum şi vredniciile, înflorind în pace în dreapta-credinţă creştinească.
Dar de vreme ce sfinţeniei îi urmează zavistia vrăjmaşului şi împotriva faptei bune, răutatea aduce război, unor închinători de idoli, din cei mai de frunte ai Alexandriei, le-a venit foarte greu aceasta, că vedeau pe creştini din zi în zi înmulţindu-se, iar închinătorii de idoli împuţinîndu-se. Deci, prin îndemnarea tatălui lor, satana, s-au dus la împăraţi, clevetind asupra creştinilor şi zicînd: „Nouă ani Filip a cîrmuit bine ţara Egiptului şi a întărit legile împărăteşti. Dar acum nu ştim ce i s-a întîmplat şi cum s-a schimbat că a lăsat slujbele împărăteşti ale părinteştilor noştri zei şi trage tot poporul cu el, către închinăciunea Aceluia, pe Care iudeii, precum toţi vorbesc, răstignindu-L în Palestina, L-au omorît. El nu cinsteşte poruncile voastre împărăteşti şi n-are supunerea cea cuviincioasă, că a cinstit mai mult pe necredincioşii creştini decît pe noi – dintre care mulţi dintre ei, intrînd în capiştile zeilor noştri, cu nenumărate hule îi necinsteau, numindu-i lemne, pietre nesimţitoare şi idoli fără suflet.
Unele şi altele ca acestea zicînd, a pornit pe împăraţi cu mînie asupra lui Filip, care au şi scris către dînsul astfel: „Prea îndumnezeitul împărat care a fost mai înainte de noi, ştiind dreapta ta credinţă către părinteştii zei ai romanilor, nu ca pe un eparh, ci ca pe un împărat al Egiptului te-a pus în Alexandria şi a voit ca pînă cînd vei fi între cei vii, să stăpîneşti acele laturi neschimbat şi nimeni altul să nu se trimită acolo în locul tău. Acea cinste noi ţi-am păzit-o întreagă cît ai fost prieten şi slujitor al zeilor. Dar de vreme ce acum auzim că ai lăsat pe zei şi către noi nu te arăţi voitor de bine, poruncim ca ori să te întorci către cinstirea cea dintîi a zeilor romanilor şi să-ţi moşteneşti slava şi cinstirea cea mai dinainte sau, împreună cu lepădarea de zei, să laşi dregătoria şi să te păgubeşti şi de averile tale”.
Citind eparhul acea scrisoare împărătească, s-a prefăcut bolnav pînă ce îşi va vinde toată averea şi să dea o parte bisericilor, iar alta săracilor. Fericitul Filip era ritor bine vorbitor şi pe mulţi din elinii cei mai de frunte i-a sfătuit cu cuvintele sale şi i-a întors la creştinătate, iar pe cei slabi la suflet şi pe cei ce se îndoiau în credinţă, i-a întărit şi i-a împuternicit. Risipindu-şi şi împărţindu-şi averea, a lepădat şi dregătoria eparhiei şi îndată toţi creştinii care erau în Alexandria l-au ales episcop al lor.
După cîtăva vreme a venit în locul lui alt eparh din Roma, cu numele Terentie. Acesta căuta să omoare pe Filip, dar se temea de popor, pentru că toţi erau gata a-şi da viaţa pentru dînsul. De aceea a îndemnat în taină pe nişte ucigaşi, care, intrînd la sfînt şi găsindu-l singur rugîndu-se lui Dumnezeu, l-au lovit cu săbiile şi, ieşind, s-au ascuns. Îndată s-a înştiinţat toată cetatea şi s-a făcut multă plîngere şi strigare şi tulburare. Terentie, temîndu-se ca poporul să nu priceapă vicleşugul lui, a poruncit să caute cu sîrguinţă pe ucigaşii aceia, pe care aflîndu-i, i-a aruncat în temniţă, legîndu-i cu lanţuri grele ca şi cum ar fi vrut să-i muncească aspru şi să-i omoare. Fericitul episcop Filip, după primirea acelor răni, a mai trăit trei zile şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să întărească mai mult în credinţă pe cei începători, pe care învăţîndu-i din destul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, sfîrşindu-se şi învrednicindu-se cununii muceniceşti, după ce a fost episcop un an şi trei luni. A fost îngropat înăuntrul cetăţii, în locul ce se cheamă Izium, în biserica zidită de dînsul. Pe ucigaşii aceia, ţinîndu-i Terentie eparhul cîtăva vreme în temniţă, i-a eliberat din porunca împărătească. Atunci toţi au cunoscut că prin îndemînarea lui a fost omorît Sfîntul episcop Filip.
După moartea Sfîntului Filip, Sfînta Evghenia, aducînd la sine fecioare creştine, petrecea în feciorie cu dînsele, slujind lui Dumnezeu, iar maică-sa Claudia, zidind o casă mare pentru străini, slujea străinilor şi bolnavilor. Apoi, nu după puţină vreme, luîndu-şi fiii şi pe fericita sa fiică, s-a dus în patria sa, la Roma şi s-a aşezat acolo pe moşiile sale. Avit şi Serghie au fost primiţi cu dragoste de boierii Romei şi pe unul dintr-înşii l-au pus antipat în Cartagina, iar pe celălalt l-au aşezat sfetnic împărătesc în Africa, iar Sfînta Evghenia chema în taină către Hristos pe fetele boierilor de bun neam şi le îndupleca spre păzirea fecioriei.
Era atunci în Roma o fecioară tînără de neam împărătesc, care rămăsese orfană de părinţi, cu numele Vasila şi care fusese încredinţată pînă la vîrsta sa unui unchi al său, cu numele Elen. Apoi a fost dată de împăraţi în logodnă unui tînăr oarecare de bun neam, vestit pentru vitejia lui şi pentru bunul neam, cu numele Pompie. Iar nunta au amînat-o pînă după cîţiva ani, căci fecioara rămăsese încă foarte mică, fiind orfană de părinţi. Aceasta, auzind de numele lui Hristos, de Evghenia şi de viaţa ei cea feciorească şi curată, de lucrurile ei cele minunate, care se făceau cu puterea lui Hristos, s-a aprins cu duhul, chemînd-o Dumnezeu cu insuflări tăinuite către cămara Sa. Şi dorea să dobîndească două lucruri: adică să se înştiinţeze despre Hristos cu adeverire şi să vadă pe Evghenia. Însă nu putea să se ducă la dînsa să vorbească, din pricina logodnicului său, de care se temea să nu afle din pricina prigoanei care era atunci în Roma contra evreilor. De aceea Vasila a trimis la Evghenia pe un vestitor credincios al său, rugînd-o ca măcar prin scrisoare s-o vestească despre Hristos şi s-o înveţe cum să creadă într-Însul.
Sfînta Evghenia s-a bucurat foarte mult de un vestitor ca acela şi, sfătuindu-se cu maică-sa şi cu famenii, ştiind că nu atît scrisoarea, cît cuvintele care ies din gură, pot să înveţe pe om, a poruncit famenilor săi să se pregătească să-i trimită ca dar către Vasila. Deci i-a trimis, zicînd: „Iată, iubita mea soră Vasila, îţi trimit în dar pe aceşti fameni care au fost de-a pururea robi ai mei, pe Protan şi pe Iachint, care au crescut dimpreună cu mine din copilărie şi aceştia să-ţi fie de la mine ca scrisoare vie”. Şi i-a primit Vasila pe fameni cu mare bucurie, ca pe nişte robi cu numele, iar cu fapta ca pe nişte apostoli ai lui Hristos.
Aceştia, ziua şi noaptea vorbind cu dînsa, au învăţat-o cum să creadă în Hristos. Ea neîncetat asculta cu multă luare-aminte, cu dulceaţă şi cu umilinţă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lor şi a crezut din toată inima într-unul Dumnezeu, Ziditorul a toate. De acest lucru înştiinţîndu-se Papa al Romei, fericitul Cornelie, a venit la dînsa în taină şi a botezat-o în numele Sfintei Treimi. Apoi şi unchiul ei Elen s-a apropiat de Hristos astfel încît Vasila putea cu înlesnire să se vadă cu Evghenia şi să se îndulcească de vorba sfintei şi de dragostea ei, căci Evghenia în toate nopţile mergea în casa ei, povăţuită fiind de unchiul Vasiliei. Astfel Sfînta Evghenia şi fericita ei maică Claudia, la multe suflete se făceau pricinuitoare de întoarcere către Dumnezeu. Toate văduvele creştinilor, care erau în Roma, aveau scăpare la Claudia, iar fecioarele la Evghenia şi la dînsele se odihneau trupeşte şi duhovniceşte. Fericitul papă, Cornelie, în toate sîmbetele seara trimitea în casa Claudiei rugăciuni şi psalmi, ca să se roage toată noaptea şi să preamărească pe Dumnezeu. Iar la cîntarea cocoşilor mergea singur la dînsele şi, botezînd pe cele ce se apropiau de Hristos, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie şi le împărtăşea pe toate cu sfintele şi dumnezeieştile Taine. Astfel se înmulţea Biserica lui Dumnezeu, deşi era în mijlocul prigoanei, asemenea crinului în mijlocul spinilor. Pentru că, multe fecioare au cîştigat lui Dumnezeu aceste sfinte fecioare, Evghenia şi Vasila; iar Sfînta Claudia, femei; iar fericiţii fameni, Protan şi Iachint, au cîştigat mulţi tineri.
După ce au ajuns împăraţi păgînii Valerian şi Galerie s-a rînduit mai mare prigoană asupra creştinilor, căci s-a dat poruncă împărătească ca să fie omorîţi toţi dascălii creştini; dar mai întîi a fost căutat spre ucidere fericitul papă Cornelie. Atunci Sfînta Evghenia, văzînd pe Sfînta Vasila, a zis: „Mi s-a arătat mie de la Domnul, că pentru fecioria ta, degrabă vei pătimi”. Iar Vasila a răspuns Evgheniei: „Şi mie a binevoit Domnul a-mi descoperi despre tine, că ai să primeşti îndoită cunună mucenicească: una pentru ostenelile şi răbdarea ispitei ce ţi s-a întîmplat în Alexandria; iar alta pentru adevăratul tău sînge, pe care vrei să-l verşi, pătimind pentru Hristos”. Fericita Evghenia, ridicîndu-şi mîinile sale, a zis: „Doamne Iisuse, Fiul celui preaînalt, Care pentru mîntuirea noastră Te-ai întrupat prin fecioria Preacuratei Maicii Tale, Tu pe toate fecioarele care le-ai încredinţat mie, du-le întru fecioria cea neîntinată în Împărăţia slavei Tale”.
Şezînd cu Evghenia şi cu Vasila multe fecioare ale lui Hristos, din cele ce erau cu dînsele, a zis fericita Evghenia către toate: „Iată, a sosit vremea culesului viilor, în care se taie strugurii şi se calcă cu picioarele, iar după aceasta se pun înainte la ospăţul Împăratului. Nici o împărăţie nu este puternică fără rodul strugurilor acestora şi nici o vrednicie mai luminată nu se împodobeşte. Deci, voi, odraslele mele şi strugurii pîntecelui meu, fiţi gata întru Domnul. Fecioria este semnul cel dintîi al apropierii către Dumnezeu, asemenea îngerilor: este maica vieţii celei veşnice, prietenă a sfinţeniei, cale fără de primejdie către cer, doamnă a bucuriei, povăţuitoare a puterii celei făcătoare de minuni, cunună a credinţei şi tărie a dragostei. Şi de nimic nu ni se cuvine a ne osteni aşa, de nimic a îngriji ca de aceasta, adică a petrece în feciorie fără prihană.
Ceea ce este şi mai preamărit, este a muri chiar pentru feciorie. Pentru că ce sînt momelele cele deşarte ale lumii acesteia, care vin cu veselia cea vremelnică şi se duc cu durerea cea veşnică? Aduc în puţină vreme rîs, ca să bată cu rîsul cel veşnic. Arată florile dulceţilor cele lesne trecătoare, ca să aducă amărăciunile cele prea uscate, care rămîn totdeauna. Făgăduiesc desfătarea vieţii acesteia, ca în veacul ce va să vie să dea pe om muncilor celor veşnice. Pentru aceea, o! prea iubite fecioare, voi care v-aţi nevoit pînă acum împreună cu mine, întru nevoinţă feciorească să petreceţi întru dragostea Domnului, precum aţi început din vreme. Să plîngeţi vremelnic, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi în veci, iar eu vă încredinţez pe voi Duhului Sfînt şi cred că pe toate vă va păzi curate şi fără de prihană. Însă voi de acum nu mai căutaţi să vedeţi faţa mea cea trupească, ci luaţi seama duhovniceşte la lucruri şi la fapte bune”. Acestea zicînd, a sărutat pe fiecare în parte şi mîngîia pe cele ce plîngeau; apoi, făcînd rugăciune cu Vasila şi sărutîndu-se, s-au despărţit.
În aceiaşi zi, oarecare roabă din cele ale Sfintei Vasila, alergînd către Pompie, logodnicul doamnei sale, a zis: „Domnul nostru ştim că Doamna noastră Îţi este dăruită de la împăraţi, ca să o iei de soţie, aşteptînd vîrsta ei cea desăvîrşită. Iată, acum sînt mai mult de şase ani şi nu mai săvîrşeşti nunta. Însă îţi vestesc că de acum nu o vei mai lua pe ea pentru că unchiul şi crescătorul ei este creştin şi ea cu toată osîrdia a primit credinţa creştină şi nu numai de tine, ci şi de toată lumea se depărtează. Ea are doi fameni trimişi de la Evghenia, pe care îi cinsteşte ca pe nişte domni ai săi şi în toate zilele le sărută picioarele, ca unor dumnezei fără de moarte; iar aceia sînt învăţătorii vrăjilor creştineşti”.
Acestea auzind Pompie, s-a mîniat foarte şi îndată sculîndu-se, a alergat la Elen, crescătorul Vasilei şi a zis către dînsul: „În aceste trei zile am socotit să-mi săvîrşesc nunta mea, deci dă-mi să văd pe fecioara pe care mi-au dăruit-o împăraţii spre însoţire”. Moşul ei, îndată cunoscînd că Pompie a fost înştiinţat de credinţa lor în Hristos, a răspuns: „Cît a fost copilă mică şi nepricepută, eu am păzit-o şi ferit-o ca lumina ochilor, crescînd-o precum se cădea, dar acum de vreme ce este la vîrsta şi înţelegerea cea desăvîrşită, pentru aceea după mărirea numelui casei sale, voieşte a fi liberă şi nerobită nimănui. Iar a o vedea pe dînsa, aceasta nu este în stăpînirea mea, ci în voia ei”. Pompie, mîniindu-se mai mult, a alergat la palatele Vasiliei şi, bătînd în poartă, poruncea portăriţelor să vestească pe fecioară despre dînsul. Dar Vasila, înştiinţîndu-se de venirea lui, nu l-a primit, pentru că ea a spus: „Nu se cuvine să aibă tînărul vorbă deosebi cu o fecioară, pentru că ei nu i se cade a căuta la faţă bărbătească şi eu nu ştiu cu ce plan vine Pompie la mine”.
Deci, ducîndu-se Pompie cu ruşine şi rugînd pe oarecari din senatori, i-a luat cu dînsul şi a mers şi a căzut la picioarele împăraţilor, jeluindu-se asupra logodnicei sale şi asupra Evgheniei, zicînd: „Ajutaţi romanilor voştri, o! prealuminaţi împăraţi, şi pe Dumnezeul cel nou pe Care l-a adus Evghenia de la Egipt, izgoniţi-L din cetatea aceasta, pentru că acei care se numesc creştini, de mult sînt vătămători ai poporului şi îşi bat joc de legile voastre, iar pe zei îi trec cu vederea ca pe nişte idoli deşerţi şi răzvrătesc chiar legile firii, zicînd că este lucru cu nedreptate logodnicului a-şi lua pe logodnica sa. Dacă nu se vor însura oamenii, apoi de unde se vor naşte copii? Şi dacă aceia nu se vor naşte, apoi pe cine va stăpîni împărăţia voastră? De unde se vor mări oştile şi puterea romanilor? Cine va birui pe vrăjmaşi şi cum se va întări patria şi viaţa omenească?”
Zicînd acestea şi multe altele şi cu lacrimi rugîndu-se Pompie, împăratului i s-a făcut milă de dînsul şi a dat poruncă împărătească, ca Vasila fecioara, sau să binevoiască a primi pe logodnicul său, sau să fie omorîtă cu sabia; iar Evghenia sau să jertfească zeilor, sau să fie supusă la munci şi să moară. A mai poruncit împăratul ca toţi creştinii să fie omorîţi şi nu numai creştinii, ci şi aceia care ar îndrăzni a tăinui la dînşii creştini să fie munciţi.
Venind porunca împărătească la Sfînta Vasila, ea a răspuns cu glas mare şi cu multă îndrăzneală: „Pe Împăratul împăraţilor îl am logodnic, căci El este Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi afară de El, alt bărbat stricăcios nicidecum nu vreau să am”. Zicînd acestea sfînta, au înjunghiat-o îndată cu sabia. Apoi au prins şi pe cei doi fameni, Protan şi Iachint şi i-au atras către capiştea idolească ca să se închine necuratului Die. Iar ei intrînd şi rugîndu-se Dumnezeului celui adevărat, îndată a căzut idolul Die înaintea picioarelor lor şi s-a făcut praf şi cenuşă. De acest lucru înştiinţîndu-se Nichita, eparhul cetăţii, a poruncit ca să le taie capetele, zicînd că au vrăjit şi au sfărîmat pe zeul Die.
Atunci au adus şi pe Evghenia şi i-au zis ei: „De unde aţi învăţat acest meşteşug vrăjitoresc cu care stăpîniţi şi pe marii zei?” Ea a răspuns: „Cu adevărat ai zis, o! eparhule, că noi creştinii stăpînim pe zeii voştri, dar nu cu meşteşug vrăjitoresc cum zici, minţind astfel. Noi cu nebiruită putere a Dumnezeului nostru săvîrşim cîte voim, iar zeii voştri sînt nişte diavoli, căci nu pot a face bine celor ce-i cinstesc pe dînşii şi nici nouă celor ce-i ocărîm, nu pot să ne facă rău”. Atunci a poruncit eparhul să o ducă înaintea Artemidei şi s-o urmeze ucigaşul cu sabia în mînă, şi dacă nu va voi să se închine zeiţei, degrabă să o ucidă.
Ajungînd la capişte, a stat înaintea zeiţei în chip de rugăciune, zicînd: „Dumnezeule cel veşnic, Care m-ai învrednicit să mă nasc şi să mă păzesc fecioară curată a Unuia Născut Fiului Tău, pînă astăzi, Însuţi săvîrşeşte şi acum minuni, Preafericite, ca să se mărească robii Tăi şi să se ruşineze cei ce se închină urîciunii celei cioplite”. Astfel rugîndu-se ea s-a făcut cutremur mare şi a căzut toată capiştea şi s-a zdrobit idolul Artemidei, precum şi ceilalţi idoli minune de care s-au înspăimîntat toţi cei de faţă. Cei cunoscători ziceau că este facere de minune şi lucrul dumnezeieştii puteri, iar cei fără de minte socoteau vrăjitorie cele făcute.
Înştiinţîndu-se împăratul despre aceasta, a poruncit să lege de grumazul ei o piatră mare şi s-o arunce în adîncul Tibrului. Aceasta făcîndu-se, piatra îndată s-a dezlegat, iar ea umbla, ca şi altădată Apostolul Petru, pe deasupra apei. Atunci au aruncat-o într-un cuptor aprins de foc, dar în deşert se osteneau, căci focul s-a făcut rob ei, pierzîndu-şi firea, răcorind-o şi păzind-o nevătămată. Deci, neştiind în ce chip mai grozav să o omoare, au închis-o într-o temniţă întunecoasă şi adîncă. Apoi au poruncit să nu-i aducă nimic de mîncare, pînă ce va muri de foame, neştiind nesocotiţii căci cu ea era Domnul luminii, Care a strălucit toată temniţa şi în fiecare zi îi aduceau îngerii hrană cerească, pîine mai dulce decît mierea şi mai albă decît zăpada.
Lucrul cel mai mare este, că a venit însuşi împăratul îngerilor ca să o cerceteze şi i-a zis: „Evghenio! Eu sînt Cel ce am primit cruce şi moarte pentru tine, precum şi tu pentru dragostea Mea rabzi nişte cumplite munci ca acestea. De aceea de multe daruri şi de preamare slavă am să te învrednicesc, în împărăţia Mea cea veşnică. Iar spre încredinţarea ta că vei primi acestea în ceruri, semn să-ţi fie aceasta: Te vei despărţi de lumea aceasta vremelnică şi stricăcioasă, ca să vii la viaţa cea de sus, chiar în ziua în care m-am născut Eu om”.
Astfel grăind către dînsa Domnul nostru Iisus Hristos, Sfînta Evghenia se topea ca ceara de focul dorului celui dumnezeiesc şi ca un rîu de ape s-a revărsat cu dragostea către El, încît se împlinea cu dînsa cuvîntul eclesiastului: Tare ca moartea este dragostea, iar aripile ei sînt aripi de foc; apă multă nu va putea stinge dragostea şi rîurile n-o vor putea acoperi pe dînsa. Aşa a mîngîiat şi cu dragostea Sa a îndulcit, Iisus cel preadulce, pe iubita Sa mireasă Evghenia şi a vindecat-o de răni. Apoi s-a depărtat de la ochii ei, lăsînd în inima ei o nespusă bucurie duhovnicească. Şi petrecea sfînta în temniţa întunecoasă ca în ceruri, aprinsă fiind cu dragostea îngerească de Mirele său, Hristos, pe Care Îl mărea cu inima şi cu gura şi-I mulţumea că nu a trecut-o cu vederea, ci a cercetat şi a mîngîiat pe roaba Sa, care pătimea pentru dragostea cea către El.
Păgînii au trimis un gealat şi au înjunghiat-o în temniţă, în luna decembrie, ziua douăzeci şi cinci, în însăşi ziua domnească a naşterii Domnului. Maică-sa cu cei de casă ai ei, au îngropat cu cinste sfintele ei moaşte, într-o ţarină a lor, ce era afară din cetate, într-un loc ce se numea Calea romanilor, în care mai înainte şi ea îngropase multe moaşte ale altor sfinţi.
Astfel trăind Evghenia cu cinste şi cu mare credinţă şi cu minunată petrecere s-a învrednicit de prea multă slavă de la Dumnezeu. Iar mamei ei, plîngînd multe zile la mormînt, i s-a arătat într-o noapte în vis atît de strălucită şi împodobită, încît nu putea Claudia să caute la faţa ei. Mai erau şi alte fecioare cu dînsa şi i-a zis: „Pentru ce plîngi şi boceşti pentru noi şi nu te veseleşti mai bine şi să te bucuri? Cunoaşte că mă aflu în multă şi nespusă veselie, împreună cu sfinţii mucenici şi cu tatăl meu Filip, împreună împărăţind cu Hristos, Care în ziua Duminicii, te va lua şi pe tine întru veselia cea veşnică”.
Acestea auzindu-le mama sa şi văzînd pe sfinţii îngeri împreună cu dînsa călătorind, s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu. Deci, chivernisind bine toate averile sale, împărţindu-le la săraci, s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Cuviosul Nicolae monahul
Adaugat la ianuarie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 6, 2026 |
Cuviosul părintele nostru Nicolae a fost mai întîi ostaş pe vremea lui Nichifor, împăratul grecesc, avînd sub el mai multe cete de ostaşi. Odată, pornind război împăratul Nichifor împotriva bulgarilor, a ieşit şi el cu ostaşii săi şi înserînd, a intrat la o gazdă unde, ospătînd şi rugîndu-se, s-a culcat să doarmă. La straja a doua şi a treia din noapte, fata gazdei rănindu-se cu dragostea sa satanicească de dînsul, s-a apropiat binişor de patul lui şi mişcîndu-l şi deşteptîndu-l, îl atrăgea cu cuvinte desfrînate spre păcat. Iar sfîntul a zis către dînsa: „Încetează, femeie, de la sataniceasca şi nelegiuita îndrăgostire şi nu pofti a-ţi întina fecioria ta, iar pe mine, ticălosul, a mă pogorî la poarta iadului”. Ea, ruşinîndu-se puţin, s-a depărtat, însă iarăşi venind, silea către păcat pe bărbatul cel curat. Sfîntul şi a doua oară izgonind-o, a bătut-o chiar, dar ea iarăşi s-a întors.
Atunci sfîntul a zis către dînsa: „O, ticăloaso? şi plină de toată neruşinarea şi obrăznicia, nu vezi că diavolul te tulbură, ca să întinezi fecioria ta şi să te facă de rîs şi de ocară tuturor, să te scoată din rudenia ta şi sufletul tău să-l ducă în munca cea veşnică? Oare nu vezi că şi eu, smeritul, merg la război spre vărsare de sînge împotriva limbilor barbare, împuternicindu-mă Dumnezeu? Deci cum voi întina trupul meu mergînd la război?” Acestea şi altele ca acestea zicîndu-le, a izgonit-o de la sine cu ruşine. Apoi s-a sculat şi, rugîndu-se, a pornit în calea sa.
În noaptea următoare, dormind el, s-a aflat într-un loc deschis şi aproape de el şezînd un om puternic, avînd piciorul lui cel drept pus peste cel stîng, care a zis către dînsul: „Vezi în amîndouă părţile pe ostaşi?” Iar el a răspuns: „Da, Doamne, văd că grecii omoară pe bulgari”. Şi Cel ce se arătase a zis către dreptul: „Priveşte la noi”. Uitîndu-se la puternicul acela, l-a văzut rezemînd piciorul drept de pămînt şi pe cel stîng punîndu-l peste cel drept; apoi, căutînd iarăşi dreptul către oştiri, a văzut pe cei potrivnici tăind fără cruţare pe greci. După aceea, încetînd tăierea trupurilor, puternicul care şedea a zis către dreptul: „Priveşte cu dinadinsul la tăierea trupurilor şi spune-mi ce vezi”. Iar el căutînd a văzut tot pămîntul plin de trupurile morţilor, iar în mijlocul lor era loc deşert şi verde, în care ar fi încăput numai unul.
Atunci puternicul Acela a zis către dînsul: „Ce gîndeşti de aceasta?” El a răspuns: „Sînt nepriceput, Doamne şi nu înţeleg”. Şi iarăşi a zis către dînsul: „Această verdeaţă goală pe care o vezi şi în care are loc numai un om, este a ta şi acolo tu erai să zaci tăiat împreună cu ostaşii tăi şi să te aşezi într-însul ca să împlineşti lipsa. Dar de vreme ce în noaptea trecută, tu ai scuturat pe balaurul care de trei ori s-a luptat şi voia să te ucidă, iată că tu însuţi ai scăpat de tăierea aceasta şi acest aşternut verde l-ai făcut fără parte; iar sufletul tău împreună cu trupul l-ai mîntuit. De acum nici moartea firească nu te va stăpîni, dacă-Mi vei sluji cu credinţă”. Acestea văzîndu-le, s-a înspăimîntat şi s-a cutremurat, apoi, deşteptîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat lui Dumnezeu.
Întorcîndu-se cale de o zi, s-a suit într-un munte şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru oaste. Împăratul intrînd în strîmtorile Bulgariei, bulgarii s-au suit în munte, lăsînd pentru păzire cam cincisprezece mii de ostaşi, pe care omorîndu-i grecii, se mîndreau. Însă risipindu-se prin ţară, după puţin, toată tabăra grecilor a fost ucisă, împreună cu împăratul Nichifor. Atunci dreptul, aducîndu-şi aminte de vedenia aceea şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a întors de acolo plîngînd şi tînguindu-se. Apoi, ducîndu-se într-o mănăstire, a luat asupra sa sfînta schimă şi, slujind lui Dumnezeu curat ani îndelungaţi, s-a făcut mai înaine-văzător, ca unul din părinţii cei mari cu care împreună s-a învrednicit în ceruri de partea lor, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfinţii zece Mucenici din Creta
Adaugat la ianuarie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| ianuarie 5, 2026 |
Ţinînd Decie sceptrul împărăţiei Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dînsul la nume şi la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania şi cu prigoana creştinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toţi cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dînsul cei tari în credinţă, pe care, după multe ispitiri şi munci, cu felurite morţi îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbaţi aleşi, a fost prinsă şi adusă la cel ce-i căznea. Aceştia erau cu neamul din diferite cetăţi: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie şi Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie şi Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia şi Evarest din Iracleea. Toţi se sîrguiau a merge către cetatea din cer.
Aceştia, stînd înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj şi au arătat multă bărbăţie. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuţi fiind, munciţi, tîrîţi pe pămînt, cu pietre ucişi, batjocoriţi, scuipaţi şi tot felul de batjocuri răbdînd treizeci de zile. Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată şi şezînd ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală şi de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sîrguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceştia erau gata a răbda pînă la suflarea din urmă.
Căutînd ighemonul asupra lor cu faţa mînioasă, a zis: „Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăţa pe voi a cunoaşte ce este de folos?” Apoi, ca şi cum i-ar fi înfricoşat cu mînia, a zis: „Jertfiţi zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veţi cunoaşte cine este Decie, căruia nu voiţi a vă supune”. La acestea au răspuns mucenicii: „Noi, o! ighemoane, şi cu cuvîntul şi cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune”. Iar ighemonul, tăind cuvîntul lor a zis: „Dar nu ţineţi seamă nici de munci o, răilor?”
Sfinţii au răspuns: „Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îţi mulţumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăţ duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) şi l-ai pus înaintea noastră”. Ighemonul a zis: „Dar nu va fi aşa, căci veţi cunoaşte cît este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliţi fără ruşine şi nici nu vă ruşinaţi de atîţia bărbaţi preaînţelepţi ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întîi dintre zei, apoi pe Ira şi pe Rea, cum şi pe ceilalţi. Căci acum atît de mult veţi fi chinuiţi cu munci, încît nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci şi alţii se vor înfricoşa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia”.
La aceasta iarăşi au răspuns bărbaţii cei curajoşi: „Pentru Die şi pentru maica lui Rea, nimic să nu grăieşti, ighemoane, căci nu vorbeşti către cei ce nu ştiu. Noi am auzit de la părinţii noştri despre neamul lui, despre viaţa şi năravurile lui şi chiar de mormîntul lui; de voieşti, acum îl vom arăta ţie. El s-a născut în Creta şi era un desfrînat şi necurat, încît este ruşine a vorbi despre viaţa lui, iar, prin meşteşugul vrăjilor şi al farmecelor, îşi schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrînare. Iar unii, de aceeaşi patimă fiind stăpîniţi, au urmat vieţii lui, pentru că ce este mai lesne decît aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu şi, zidindu-i capişte, i-au adus jertfă şi ceea ce le plăcea lor, aceea şi zeului lor se socotea, că este bine primită. Şi nu numai aşa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă şi cuviincios lucru socoteau a vieţui cu neînfrînarea”.
Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărîta, apoi se mînia şi poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mîinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gîndea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mîinile muncitorilor au răpit pe sfinţi, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea şi mărimea durerilor erau pentru toţi asemenea. Pentru că unii dintr-înşii erau spînzuraţi şi cu unghii de fier strujiţi, vinele li se rupeau şi carnea le cădea la pămînt, iar alţii cu pietre şi cu pari ascuţiţi erau răniţi pe coaste pînă la oase. Alţii cu plumb fiind bătuţi, li se dezlegau încheieturile, li se sfărîmau şi se rupeau oasele, iar alţii într-alt chip erau schingiuiţi, încît nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sînt miloşi le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărîndu-le este şi mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulţumire, le răbdau cu bărbăţie, încît păreau că se mîhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.
Deci toţi alergau la dînşii, ca spre un lucru nou şi de mirare, adică şi necredincioşii şi credincioşii. Însă cei care păzeau credinţa în taină, alergau să se minuneze de bărbăţia pătimitorilor şi singuri să se întărească în credinţă, iar necredincioşii ca să-şi bată joc de răbdarea sfinţilor şi să se bucure de rănile lor, uitîndu-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mişcat spre milostivire, ci mai vîrtos spre cruzime îndemnîndu-l şi pe ighemon şi pe muncitori. Astfel invitau aceştia pe ighemon, iar el poruncea şi muncitorii săvîrşeau ceea ce li se poruncea.
Apoi crainicul striga: „Cruţaţi-vă, supuneţi-vă domnilor, jertfiţi zeilor”. Iar mucenicii, în mijlocul atîtor dureri şi munci, erau mai presus de toate, cu bărbăţia şi cu răbdarea, mai presus de popor şi de crainic, de muncitori şi de însuşi ighemon. Şi, mai înainte de toate, erau mai presus decît domnul lor, satana şi decît toate puterile lui, pentru că toţi într-o unire şi într-un glas, strigau: „Creştini sîntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere şi de-ar fi trebuinţă şi de mii de ori să murim, vom muri cu osîrdie”.
Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinţii mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinţii erau duşi spre ucidere de sabie, la un loc puţin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet şi cu un cuget, se grăbeau care dintr-înşii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicînd că acela va fi mai întîi dintre dînşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă decît toţi, pentru că văzînd tăierea celorlalţi şi moartea, nu se va înfricoşa şi nici nu va arăta vreo mîhnire sau schimbare a feţii. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor.
Plăcînd tuturor acest cuvînt al lui Teodul, au adus mai întîi cîntare lui Dumnezeu: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vînătorilor, şi celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicînd: „Iartă, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea sîngelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă buna credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veşnic”. Astfel, rugîndu-se fiecare dintr-înşii, li se tăia sfîntul şi purtătorul de biruinţă cap, iar sufletele lor se înălţau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.
După tăierea sfinţilor, ducîndu-se gealaţii, unii cunoscuţi au rămas să adune trupurile lor şi le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetînd goana şi strălucind sfînta credinţă, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetăţii marelui Constantin, mergînd în insula Creta, a aflat nestricate moaştele acelor sfinţi, zece la număr şi le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei şi spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi a fi părtaşi bunătăţilor cereşti, pregătite lor cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin!
