Despre iertare – ÎPS Nicolae, Mitropolit de Mesogaias şi Lavreotikis

februarie 18, 2018 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Predici

Predica din cadrul Vecerniei Iertării (Duminica lăsatului sec de brânză), despre virtuţile sufletului: iertarea, cedarea, îngăduinţa, lărgirea inimii, anahoreza, deschiderea minţii, perihoreza dumnezeiască

Iubiţii mei fraţi,
Cântări de slavă, laudă şi binecuvântare pentru numele Preasfântului Dumnezeu ies din gurile şi sufletele noastre în aceste zile, în care ni se oferă din nou această ocazie unică şi binecuvântată de a păşi în perioada Postului Mare. Într-o asemenea zi ne adunăm cu toţii ca să pornim împreună, ca un singur trup, în această binecuvântată călătorie, în acest binecuvântat traseu pe drumurile şi cărările sfântului post, cu scopul de a ajunge încă de astăzi, aşa cum ne anunţă frumoasele tropare pe care le-am auzit, la bucuria, binecuvântarea şi slava Învierii. Cu toţii descoperim în adâncul sufletului nostru dorinţa arzătoare de a trăi bucuria acestei mari sărbători a Paştelui, pentru a ajunge fiecare din noi la Învierea sa personală. Rătăcind prin această lume, în ciuda greutăţilor, a necazurilor, a conflictelor lăuntrice şi exterioare, încercăm şi noi să ne atingem scopul, să ajungem încet-încet şi cu răbdare la destinaţia noastră, să ne aşezăm un pic sub umbra copacilor, pentru a ne răcori puţin sufletul şi a ne lumina mintea şi astfel, întăriţi, să ne continuăm drumul.

Pornim aşadar la acest drum binecuvântat, care începe în seara Duminicii lăsatului sec de brânză cu această preafrumoasă slujbă a Vecerniei, care este numită Vecernia Iertării. Văd că au venit foarte mulţi preoţi, am numărat aproximativ 60 în momentul în care au sosit. Toţi aceştia au săvârşit slujba vecerniei la bisericile lor, apoi şi-au lăsat parohiile şi au venit aici, ca să fim toţi împreună, clerici şi mireni, pentru a ne împăca, pentru a ne strânge mâinile, pentru a ne cere iertare unul de la altul şi a ne continua drumul. Toate troparele din aceste zile fac trimitere la această nevoinţă. În faţa noastră se află, aşa cum am mai spus, frumoasa perioadă a Postului Mare, presărată cu slujbe unice. Să vorbim oare despre Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, despre Paraclisul Maicii Domnului, despre marele canon, despre Pavecerniţele mari, despre primele cinci duminici, despre slujba Imnului acatist? După cum vedeţi, avem o mulţime de ocazii pentru a ne răcori sufletele cu apa care izvorăşte din aceste preafrumoase slujbe. Şi, deşi avem toată această aleasă cină întinsă în faţa noastră, nimic nu va putea să ne odihnească sufletul şi să transforme dorinţa noastră în experienţă, dacă nu este îndeplinită o anumită condiţie: cultivarea virtuţilor. De aceea, an de an tot vorbim despre virtuţi. Anul trecut am discutat despre cele patru virtuţi prezente în troparele pe care le vom auzi în zilele următoare. Am vorbit despre virtuţile pomenite în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: «[…] iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale».

Azi dimineaţă, la laude, am ascultat un tropar care ne anunţă următoarele: «Călătoria virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă nevoiţi, intraţi!». Aşadar, Biserica ne adresează următoarea chemare: s-a deschis calea cultivării virtuţilor. Cel care vrea, să intre, încingându-se cu nevoinţa cea binecuvântată a virtuţilor, care ar trebui să împodobească viaţa fiecăruia dintre noi. De asemenea, alt tropar zice: «Sosit-a vremea începutului luptelor celor duhovniceşti». E ca şi cum ne-ar zice: poate că ne-am relaxat, că am devenit indiferenţi, că ne-am lăsat duşi de val, că ne-am făcut indolenţi. Însă a sosit vremea în care Biserica ne oferă din nou ocazia de a ne nevoi mai mult, îndemnându-ne să pornim pe acest drum, să începem această nevoinţă, fiecare cum poate şi în măsura puterilor şi dispoziţiei sale, numai nu pierdeţi această ocazie. Acesta este sensul troparelor amintite mai sus. Şi, de la bun început, ne vorbeşte despre mari virtuţi; ne vorbeşte despre milostenie, despre rugăciune, despre iertare, despre credinţă. Credinţa noastră trebuie să fie ca un zid, iar rugăciunea noastră ca un coif, ca o platoşă, şi aşa mai departe, aşa cum se menţionează în tropare.

Inspirându-se din textele scripturistice, imnografii nu se sfiesc în a descrie posibilităţile pe care le are fiecare din noi, iubiţii mei fraţi, de a intra, de a lucra în acest binecuvântat laborator de virtuţi, care este Postul Mare. Biserica ne va vorbi despre virtuţi şi în Săptămâna Mare, cu prilejul pericopei evanghelice referitoare la cele zece fecioare. Iată ce spune o cântare din această zi: «De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuţi, şi m-am asemănat fecioarelor celor neînţelepte, trândăvind în vremea lucrării». Cu alte cuvinte, am adormit duhovniceşte, am devenit trândav, şi nu am păstrat aprinsă candela virtuţilor. Aşadar din nou ni se vorbeşte despre virtuţi. De altfel, pe toată durata Postului Mare, troparele ne amintesc de virtuţi. Dacă în această primă săptămână ne vorbesc despre virtutea postului, în următoarea săptămână ne vor vorbi despre milostenie, apoi iar despre post, despre rugăciune, etc. Deci m-am gândit că anul acesta, cu ocazia Vercerniei Iertării, ar fi foarte frumos să abordăm din nou subiectul virtuţilor, pentru a «fotografia» starea în care se află sufletul nostru şi a analiza puţin relaţia noastră cu Dumnezeu. Oricâte Sfinte Liturghii ale darurilor mai înainte sfinţite am săvârşi, oricât post am ţine, oricât de mult am merge la Biserică să ne împărtăşim, dacă nu cultivăm virtuţile, dacă ne lăsăm stăpâniţi de diverse patimi, sentimente şi pofte necuviincioase, nu este posibil să gustăm din această binecuvântată perioadă duhovnicească, care este rezumată minunat în antifoanele, adică în psalmii care se cântă la strană.

Pentru astăzi m-am gândit să vorbim despre virtutea, de la care şi-a luat numele şi vecernia pe care tocmai am săvârşit-o, şi anume despre virtutea iertării. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne vorbesc despre ceva foarte important, ceva care izvorăşte din experienţa şi din mintea lor luminată, şi anume despre lărgirea spaţiului sufletesc. Ce înseamnă acest lucru? De multe ori vedem că sufletele noastre sunt înguste, strânse, sărace, neprimind nimic, în afară de egoismul nostru propriu, şi pe nimeni, în afară de propria noastră persoană. Nu încape nimic altceva în ele decât numai slujirea slugarnică a voinţei noastre egoiste.
Să vedem deci câteva virtuţi referitoare la lărgirea sufletului, începând chiar cu virtutea iertării. Şi oare ce înseamnă a ierta? Înseamnă a deschide uşa sufletului nostru, pentru a-i face loc să intre celui care ne-a supărat, celui care ne-a mâhnit, celui care ne-a amărât, celui care este total diferit faţă de noi şi care ne deranjează. Acest lucru este esenţial. De aceea, încă de la începutul Postului mare, Biserica ne oferă ocazia de a ne ierta unii pe alţii. Drept pentru care se adună toţi credincioşii laolaltă, pentru a-şi împărţi îmbrăţişarea iertării. Să pornim deci la drum fără să avem nimic care să ne despartă, care să ne amărască, care să ne împartă. Să nu păşim pe acest drum singuri, ci toţi împreună, uniţi într-un cuget.

Aşadar prima condiţie pentru a ne bucura de binecuvântările Postului Mare este virtutea iertării. Nu este numai condiţia trăirii Postului Mare, ci şi condiţia sărbătoririi Paştelui, aşa cum se spune în minunata slavă ce se cântă la utrenia din noaptea Învierii, «Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm […]. Să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat!..». Aşadar, să iertăm fiecare din noi pe fraţii noştri de dragul Învierii şi aşa să cântăm împreună «Hristos a înviat!». Cu alte cuvinte, iertarea reprezintă şi condiţia trăirii binecuvântărilor Postului Mare şi condiţia trăirii darurilor Învierii. De altfel, în rugăciunea «Tatăl nostru» nu se spune acelaşi lucru? «[…] şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Aşadar, pentru a ne ierta Dumnezeu păcatele noastre, mai întâi trebuie să iertăm şi noi pe cei care ne-au greşit. Acelaşi lucru se spune şi în Evangelia care s-a citit azi dimineaţă: «Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile. Iar, dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre» (Mat. 6, 14-15). De asemenea, despre acelaşi lucru ni se vorbeşte şi în pilda datornicilor, în care este lăudat cel care are nobleţea de a ierta nu pe cel care îi datora puţin, ci şi pe cel care îi datora mult, care îi crea multe probleme, din cauza obiceiurilor, slăbiciunilor, cusurilor, păcatelor sale şi eventual din cauza particularităţii firii sale.

De multe ori spunem despre vreun frate de-al nostru: nu-l suport, pentru că îmi creează probleme, sau nu-l înghit pe cutare. Cât de greu este acest cuvânt: «nu pot să-l înghit»! Poate că, într-adevăr, mă pune în situaţii dificile, poate că îmi creează anumite probleme, dar să spun «nu-l iert» sau «nu pot să-l înghit», cu alte cuvinte să nu-i deschid uşa sufletului meu, mai ales când are nevoie de mine, acest lucru este foarte grav.

Astăzi Biserica ne pune în faţă o primă virtute de bază, pentru a ne ajuta să progresăm din punct de vedere spiritual. Ne propune să stea fiecare din noi să se gândească pe cine a supărat, nedreptăţit, amărât, deranjat. Apoi să ne deschidem sufletul pentru a-i băga pe toţi aceştia înăuntru. Mai întâi să facem o rugăciune pentru ei şi apoi să le spunem o urare, un «iartă-mă» şi astfel, împăcaţi cu aceştia şi cu noi înşine, să păşim în spaţiul sacru al Postului Mare.

Aşadar prima virtute din spaţiul sufletului este iertarea. Acesteia îi urmează o a doua virtute, care este cedarea. Ce înseamnă aceasta mai exact? Înseamnă că trebuie nu numai să-l primesc pe fratele meu în inima mea, ci să-i cedez şi locul de frunte, înaintea propriei mele persoane. Putem enumera o sumedenie de exemple din viaţa noastră zilnică. Suntem diferiţi unii faţă de ceilalţi, avem alte preferinţe, alte concepţii. De obicei, aceste diferenţe se manifestă prin încăpăţânare, îndărătnicie, mândrie, certuri, răcirea inimii, etc. Însă vine Biserica şi ne zice: ce frumos lucru este să cedezi şi să spui: nu contează, eu aşa văd lucrurile, să fac ce vrea celălalt. Căci aşa ne-au învăţat şi strămoşii noştri: să cinstim, să preţuim, să dăm importanţă celorlalţi, şi nu nouă înşine. Aşadar a doua mare virtute, după iertare, este cedarea, adică faptul de a ne deschide uşa sufletului şi a-l pune pe fratele nostru mai presus de propria noastră persoană.

Există însă şi o a treia mare virtute – îngăduinţa. Pentru a înţelege sensul ei, spunem de multe ori că Dumnezeu a îngăduit şi s-a petrecut cutare lucru. Aşadar, în acest caz, îngăduinţa se referă la Iconomia dumnezeiască, la faptul că Dumnezeu Se îngrijeşte de un anumit lucru spre folosul nostru, chiar dacă uneori o face prin metode neplăcute nouă. A fi îngăduitor înseamnă nu numai să-l pui pe fratele tău în inima ta – prin iertare şi să-i oferi locul fruntaş – prin cedare, ci înseamnă să-i dai totul. Să-i dai chiar şi lucrurile de care tu ai neapărată nevoie – în asta constă frumuseţea Evangheliei, iubiţii mei fraţi. Căci a împlini Evanghelia nu înseamnă a te baricada în spatele propriului egoism, ci, în primul rând, înseamnă a-l primi pe celălalt în intimitatea inimii tale, apoi a-i oferi primul loc dinlăuntrul tău, chiar dacă nu-l merită, şi, nu în ultimul rând, înseamnă să-i oferi totul, chiar dacă acela începe singur să revendice pe nedrept anumite drepturi care ne aparţin. Ce frumoasă este Evanghelia atunci când o trăieşti! Cum ne schimbă imediat şi ne face să-i iubim pe fraţii noştri.

A patra virtute se ascunde în spatele unui minunat cuvânt, care se întâlneşte de vreo 2-3 ori în Vechiul Testament – în Psalmii 4 şi 17 – şi numai de 2 ori în Noul Testament – în epistola II către Corinteni. Este vorba despre cuvântul «lărgire». Citim în Psalmul 2,1: «întru necaz m-ai desfătat (lărgit)». Ce sintagmă frumoasă! În cazul de faţă, verbul «a lărgi» are alt sens: înseamnă a linişti, a odihni, a da bucurie, mângâiere, desfătare. Iată ce spune şi apostolul Pavel către Corintenii care nu l-au înţeles, l-au nedreptăţit: «O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit […] lărgiţi şi voi inimile voastre» (II Cor. 6, 11-13). Ce-o fi însemnând oare acest lucru? Este vorba despre a patra virtute. Înseamnă că sufletul nostru s-a deschis de tot, s-a lărgit, s-a lăţit, cuprinzându-i pe toţi şi pe toate: virtuţi, defecte, prieteni, duşmani, uşurinţe, dificultăţi, binecuvântări, evenimente plăcute şi mai puţin plăcute. Cât de mult eliberează toate acestea sufletul nostru, cât de mult îl linişteşte şi îl ajută să vadă lumea cu alţi ochi. În asta constă lărgirea inimii.

Recapitulând cele patru virtuţi despre care am vorbit, putem spune următoarele: prima este iertarea, prin care îl primim pe fratele nostru în interiorul inimii, a doua este cedarea, prin care îi oferim locul fruntaş dinlăuntrul nostru, a treia este îngăduinţa, prin care îi permitem totul şi a patra este lărgirea inimii, care face ca toată lumea să încapă în interiorul nostru. Desigur, există şi alte virtuţi. Însă acestea sunt cele patru virtuţi de bază, care au de-a face cu exercitarea iubirii între oameni, având misiunea de a ne face să realizăm cu suntem fraţi; nu străini unul faţă de celălalt sau duşmani, ci fraţi de-ai lui Hristos şi fraţi între noi. Ce mare bucurie e să simtă cineva acest lucru… e ca şi cum s-ar strămuta din Lunea Curată (Kathará Deftéra), direct în noaptea Învierii. Unul ca acesta nu mai aşteaptă să vină ziua Paştelui, ci trăieşte un Paşte veşnic.

Următoarea virtute despre care vreau să discutăm are de-a face cu relaţia noastră cu Dumnezeu. Este vorba despre anahoreză. Aproape toate cărţile ascetice vorbesc încă din primele capitole despre anahoreză, care înseamnă renunţarea la lumea aceasta şi retragerea în singurătatea pustiului. Oare ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să ne lepădăm de cugetul lumesc, de voinţa noastră proprie, de «drepturile» noastre, de judecăţile noastre, de obiceiurile noastre, de tot ce este lumesc, asemenea monahului, care lasă toate acestea, spune adio acestei vieţi, fiindcă în faţa lui se deschide orizontul unei noi vieţi. Acest lucru – într-o oarecare măsură – îl poate face sau trebuie să-l facă fiecare dintre noi, pentru a-şi redobândi libertatea. Ce ne ţine legaţi de această viaţă? Duhul lumesc, necredinţa, neputinţa noastră de a intra în miezul lucrurilor, de a ne depăşi pe noi înşine.

Anahoreza, lepădarea de noi înşine înseamnă lepădarea de egoism. Când ne lepădăm de noi înşine, ne lărgim spaţiul sufletului, pentru a face loc să intre nu numai fratele, aproapele nostru, ci Însuşi Dumnezeu. Şi astfel ajungem la următoarea stare, la următoarea virtute, care este deschiderea minţii. Ce frumos lucru! Despre această virtute ne pomeneşte sfântul apostol Luca, în descrierea călătoriei spre Emmaus, atunci când Hristos le-a deschis mintea lui Luca şi lui Cleopa ca să priceapă Scripturile. Cei doi ucenici mergeau pe cale fără să ştie că cel de lângă ei este Hristos, Care, deşi le tâlcuia din Scripturi, aceştia nu înţelegeau nimic. Abia după ce Hristos le dă har, li s-au deschis ochii, li s-a luminat mintea şi au înţeles. Imaginaţi-vă ce înseamnă să avem mintea luminată, pentru a vedea ce se întâmplă de fapt în jurul nostru, pentru a ne observa adâncul sufletului. Înseamnă să-ţi moară copilul şi totuşi să-L vezi pe Dumnezeu în adâncul sufletului tău. Este oare posibil acest lucru? Sigur că da. Mai înseamnă să ai un mare necaz şi să-l consideri o mare binecuvântare; să te ciondăneşti cu soţul sau cu soţia şi să consideri acest fapt o ocazie de a lucra la mântuirea ta; să ai lângă tine pe cineva, un tânăr dependent de droguri şi să ţi se frângă inima de durere, dar să consideri acest lucru o oportunitate de a te întări sufleteşte, de a-L vedea pe Hristos în sufletul său, aşa cum trebuie să-L vedem chiar şi în sufletul unui deţinut, conform spuselor Mântuitorului. Este o cu totul altă logică, o altă lume, o altă realitate. Şi totuşi tocmai în aceasta constă adevărul lui Hristos. Acesta trebuie să fie scopul nostru acum, când începem călătoria noastră prin Postul Mare: să ne luminăm minţile pentru a vedea ceea ce nu putem vedea în condiţii normale. Iar ceea ce ni se pare denaturat, să-l vedem în esenţa sa. Cu alte cuvinte, să ne deschidem câmpul optic al sufletului. Aceasta este deci a şasea virtute, deschiderea minţii.

Încheiem cu ultima virtute, cuprinderea (perihoreza) omului în Dumnezeu. Aşa cum se zice într-o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor, pe care o vom săvârşi în această perioadă, trebuie să-L avem pe Dumnezeu «locuind şi păşind în noi». Oare ce înseamnă aceasta? Înseamnă să-L trăieşti înlăuntrul tău pe Dumnezeu, să locuiască şi să acţioneze Dumnezeu în inima ta. Asta înseamnă că nu trebuie să faci ce îţi convine ţie, ci ceea ce îţi dictează glasul lui Dumnezeu dinlăuntrul tău. Este cu totul altceva. Nu mai fac ceea ce vreau eu, fiindcă Îl simt pe Dumnezeu în mine.

De multe ori îi auzim pe mulţi spunând: simt cum vorbeşte Dumnezeu înlăuntrul meu; nu ştiu eu prea multe, dar ştiu că Îl simt pe Dumnezeu în inima mea. Este ceva imens să trăim în Dumnezeu şi Dumnezeu să trăiască în noi, aşa cum vom auzi cântându-se în Joia Mare. Toate acestea sunt nişte lucruri minunate şi poate de aceea nu credem că ni se pot întâmpla nouă. Credem că acestea sunt rezervate numai sfinţilor, ceea ce este greşit. Şi noi, fără nici o excepţie, putem trăi asemenea lucruri. Se poate ca voi, mirenii, să aveţi parte de toate acestea, iar noi, episcopii şi preoţii, nu. Se poate ca un monah care se nevoieşte în vreo peşteră să piardă această comoară, iar un simplu om din Markópoulos sau din Atena, cu smerenie şi minte luminată, să fi dobândit virtutea iertării, a cedării, a îngăduinţei, a lărgirii inimii, astfel încât să încapă în sufletul său pe toţi oamenii şi lumea întreagă, să fi lepădat orice cuget lumesc, să fi renunţat la voia sa, la încăpăţânarea sa, la judecata şi pretenţiile sale false, la egoismul său, să fi dobândit luminarea minţii şi să simtă necontenit prezenţa lui Dumnezeu în inima sa. Atunci troparele din Duminica lăsatului sec de brânză vor vorbi despre faptul că Adam a fost izgonit din Rai, însă trăirile din aceeaşi duminică vor vorbi despre cei care deja simt şi au Raiul în inima lor. Căci Raiul înseamnă să-L ai pe Dumnezeu în tine. Raiul şi Împărăţia cerurilor este însăşi prezenţa lui Dumnezeu.

Cât de frumoasă este Biserica noastră şi cât de diferită este faţă de lumea în care trăim! Ne oferă neîncetat, prin dumnezeiescul Logos şi Sfântul Duh, aceste binecuvântate şi unice ocazii cum este Postul Mare. Cu câtă dorinţă începem această binecuvântată perioadă… Permiteţi-mi să vă urez ca Domnul să ne sporească această doză de dorinţă cu care pornim pe drumul Postului Mare şi să ne învrednicească ca, fiind iertaţi, iubiţi, sfinţiţi, luminaţi, eliberaţi şi liniştiţi, să-L trăim pe Dumnezeu şi să-L avem locuind în noi, ca să-L putem preamări acum zicând «slavă Ţie, Doamne», iar, peste cincizeci de zile, în ziua Învierii, să putem cânta din toată inima şi din tot sufletul nostru «Hristos a înviat», nu numai cu buzele, ci cu toată trăirea noastră. Vă urez un post bun şi binecuvântat. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, astfel încât acestea să nu rămână simple vorbe ale Bisericii, ci să devină experienţă vie pentru noi toţi. Dumnezeu să ne învrednicească să trăim bucuria şi binecuvântarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

ÎPS Nicolae, Mitropolit de Mesogaias şi Lavreotikis
/pemptousia.ro/