Introducere în Postul Mare
ianuarie 29, 2018 Categoria: Antonie de Suroj, Articole, Cuvinte duhovnicesti
Contrar a ceea ce mulți cred sau simt, Postul Mare este o perioadă de bucurie. Este un moment în care ne întoarcem la viață. Este un moment în care scuturăm ceea ce este rău și mort în noi, pentru a deveni capabili să trăim, să trăim cu toată măreţia, în toată adâncimea și cu toată intensitatea la care suntem chemați. Dacă nu înțelegem această caracteristică de bucurie pentru Postul Mare, vom face din el o caricatură monstruoasă, un moment în care, în numele Dumnezeului nostru, ne facem viaţa mizerabilî.
Această bucurie, conectată cu efortul, cu efortul ascetic, cu un efort intens, poate părea într-adevăr ciudată, dar totuși ea traversează întreaga noastră viața duhovnicească, viața Bisericii și viața Evangheliei. Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce trebuie cucerit. Nu este pur și simplu un dat pentru cei lenesi, care o aşteaptă ca ea să vină. Pentru cei care aşteaptă în acest duh, va veni într-adevăr: ea va veni la miezul nopții; va veni ca hotărârea lui Dumnezeu, ca un fur care intră atunci când el nu se aşteptă, ca mirele care ajunge în timp ce fecioarele neînțelepte adormiseră.
Acesta nu este modul în care noi ar trebui să așteptăm Judecata și Împărăţia. Aici trebuie, din nou, să îndreptăm o gandire a minţilor noastre, pe care, de obicei, nu mai reușim să o evocăm in profunzimea noastră – ceva care a devenit ciudat si străin pentru noi: așteptarea plină de bucurie a Zilei Domnului – în ciuda faptului că știm că aceasta Zi va fi una a Judecăţii. Ni se poate părea ciudat, să auzim că în Biserică vestim Evanghelia – „Vestea Cea Bună” – a Judecăţii, și totuși o facem. Noi mărturisim că această Zi, a Domnului, nu este una a groazei, ci plină de speranţă, şi mărturisim împreună cu duhul Bisericii: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22,20).
Atâta timp cât suntem incapabili să vorbim în acești termeni, ne lipsește ceva important din conștiința noastră creștină. Suntem încă, orice am spune noi, păgâni îmbrăcaţi în haine evanghelice. Suntem, încă, oameni pentru care Dumnezeu este un Dumnezeu în afara noastră, pentru care venirea Lui este întuneric și frică, și a Cărui Judecată nu este răscumpărarea noastră, ci condamnarea noastră, încât să-L întâmpinăm pe Domnul ajunge să fie un eveniment înfricoşător, și nu evenimentul pentru care noi trăim. Dacă nu ne dăm seama de acest lucru, atunci Postul Mare nu poate fi o bucurie. Trebuie să ne judecăm, pentru a ne schimba, pentru a deveni în măsură să întâmpinăm Ziua Domnului, Învierea, cu inima deschisă, cu credință, gata să ne bucurăm de venirea Lui.
Părinții fac o paralelă între Hristos și Noe. Ei spun că prezența lui Noe în generația sa a fost, deopotriva, condamnare și mântuire. Acesta a fost condamnat, pentru că prezența unui om care rămasese credincios, a unui singur om care era un sfânt al lui Dumnezeu, insemna o dovadă că sfințenia era posibilă și că cei care erau păcătoși, cei care Îl respinseseră pe Dumnezeu și s-au indepărtat de El, ar fi putut fi altfel. Astfel, prezența unui om neprihănit, a insemnat judecată și condamnare, în timpul lui. Cu toate acestea, el a fost, de asemenea, şi mântuirea timpului său, pentru că a fost singurul pentru care Dumnezeu a privit cu milă asupra omenirii. Și, același lucru este valabil și pentru venirea Domnului.
Există, de asemenea, o altă bucurie, în Judecată. Judecata nu este ceva care cade asupra noastră, din afară. Da, va veni ziua când vom sta în fața lui Dumnezeu și vom fi judecati; dar odată ce pelerinajul nostru încă mai continuă, odată ce noi încă mai trăim în acest proces de devenire, odată ce avem încă în fața noastră drumul care ne conduce spre plinătatea staturii lui Hristos, şi nu spre a noastră, atunci judecata trebuie să fie pronunțată chiar de către noi înșine. Există un dialog constant în noi, pe parcursul vieții noastre. Vă amintiţi parabola în care Hristos spune: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (Matei 5,25)? Unii dintre scriitorii duhovniceşti au văzut în pârâş, nu pe diavol (cu care nu putem face pace, cu care nu ne putem împăca), ci conștiința noastră, care de-a lungul vieții merge în același ritm cu noi și nu ne lasă în pace. Conștiința noastră este în dialog continuu cu noi, ni se împotriveşte în fiecare moment, iar noi trebuie să ne împăcăm cu ea, fiindcă, în caz contrar, va veni un moment când vom ajunge în cele din urmă judecătorii și, apoi, duşmanii noştri, vom deveni acuzatorii noştri și vom rămâne condamnați.
Deci, în timp ce noi suntem pe cale, judecata este ceva care merge în mod constant cu noi înșine, în dialog, o tensiune dialectică între gândurile noastre și emoțiile noastre și sentimentele noastre și acțiunile noastre, care stau cu judecată în fața noastră și în fața cărora ne aflăm în judecată. Dar, pe acest drum, ajungem foarte des la întuneric, iar întunericul este rezultatul minţii noastre întunecate, a inimii noastre întunecate, a ochiului nostru întunecat, care trebuie să fie curat. Numai dacă Domnul Însuși trimite lumina Lui în sufletul nostru și asupra vieții noastre, vom putea începe să vedem ceea ce este greșit și ceea ce este drept în noi.
Există un pasaj remarcabil, în scrierile lui Ioan de Kronstadt, un preot rus de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, în care acesta spune că Dumnezeu nu ne dezvăluie urâțenia sufletelor noastre, dacă nu poate vedea în noi suficientă credință și speranță, încât să nu fim distruşi de conştientizarea păcatelor noastre. Cu alte cuvinte, ori de câte ori vedem partea noastră întunecată, ori de câte ori această cunoaștere sporeşte, atunci ne putem înțelege pe noi înșine mai clar în lumina lui Dumnezeu, adică, în lumina Judecății Divine. Acest fapt înseamnă două lucruri: înseamnă că suntem intristaţi de descoperirea propriei noastre urâțenii, într-adevăr, dar, totodată, putem să fim şi bucuroşi, concomitent, din moment ce Dumnezeu ne-a acordat încredere. El ne-a încredințat de o nouă cunoaștere despre noi înșine, așa cum suntem, așa cum El Insuși ne-a văzut mereu și asa cum, uneori, El nu ne-a permis să ne vedem, pentru că nu am fi putut suporta vederea adevărului.
Aici, din nou, Judecata devine bucurie, pentru că, deși ne descoperă ceea ce este greșit, descoperirea este condiționată de cunoaşterea faptului că Dumnezeu a văzut destulă credință, speranță și suficient curaj în noi, pentru a ne permite să vedem aceste lucruri, El știind că, de acum, suntem capabili să acționăm. Toate aceste lucruri sunt importante, dacă vrem să înțelegem că bucuria și Postul pot merge împreună. În caz contrar, efortul constant, insistent al Bisericii – și al Cuvântului lui Dumnezeu – de a ne face conștienți de ceea ce este greșit în noi, ne poate duce la disperare și la întuneric, până când, în cele din urmă, am ajunge atât de jos încât sa nu mai fim capabili de întâlnirea cu Învierea lui Hristos cu bucurie, pentru că ne-am da seama – sau am avea impresia ca ne dam seama – că învierea nu mai are nimic de-a face cu noi. Suntem in întuneric, iar Dumnezeu este în lumină. Nu mai vedem nimic, dar prin judecata și condamnarea noastră din fiecare moment, ar trebui să ne dorim sa iesim din întuneric, spre actul mântuitor al lui Dumnezeu, care este atât judecata noastră, cat și mântuirea noastră.
Biserica Ortodoxă rânduieşte intrarea in Post, printr-o serie de săptămâni pregătitoare, în care citirile din Evanghelie ne conduc pas cu pas, de la întunericul din afară, ca să zicem așa, spre punctul de judecată. Aș dori să vă reamintesc, rapid, aceste etape.
Prima etapă, cea dramatică în care ne aflăm, constă în faptul că noi suntem orbi și totuși nu suntem conştienţi de orbirea noastră. Suntem în întuneric și nu suntem conștienți că acest întuneric este în interiorul și în jurul nostru. Ochii noştri sunt întunecaţi și întunecă tot ce este în noi, iar noi nu suntem conştienţi de asta. Prima lectură din Evanghelie, care ne confruntă cu acest aspect al pregătirii noastre pentru Postul Mare, este povestea lui Bartimeu, orbul de la poarta Ierihonului, un om care, fie şi-a pierdut vederea, fie s-a născut orb, dar era lăsat acolo în întuneric, în întunericul din afară. Nu se intrevedea nicio lumină pentru el, nu există nici viață pentru el, și nici bucurie nu era pentru el. El continua sa existe, deşi el nu putea trăi. El continua să existe aşa, zi de zi, în raceala şi indiferenţa trecătorilor. Numai că, un lucru avea să facă astfel încât mizeria lui să devină dramatică și tragică: el a trăit în vremea lui Iisus.
Trebuie ca Bartimeu să fi auzit, nu doar o dată, de acest Om al lui Dumnezeu Care a venit în lume, Care însemna vindecarea și reînnoirea oamenilor și lucrurilor, Un Om Care a deschis ochii orbilor, Care a dat vedere unui om născut orb. Posibilitatea vindecării – o vindecare imposibilă – trebuie să fi făcut astfel încât întunericul lui să devină chiar mai întunecat. Era posibil, dacă Dumnezeu venea în calea lui, dar imposibil, întrucât cum L-ar fi putut găsi pe Învăţătorul şi Vindecătorul Care nu era niciodată în același loc? Cum ar putea un om orb să țină pasul cu El? Întunericul i-a pătruns, acum, conștiința, fiindcă exista o posibilitate ca el să vadă. Disperarea sa a devenit mai profundă decât oricând înainte, pentru că exista o speranță. Și astfel, când Hristos ar fi venit lângă el, i-ar fi putut cere vindecarea, din adâncimea disperării sale. Venirea lui Dumnezeu l-a făcut conștient de întuneric, aşa cum nu mai fusese niciodată mai înainte, conștient, ca niciodată altcandva, de tragedia pe care o trăia.
Acesta este primul pas, pe care trebuie să-l acceptăm și pe care îl găsim atât de greu de acceptat: trebuie să ne confruntăm cu situația noastră reală, nu să ne consolăm cu gândul că avem un fel de viață în noi, care poate înlocui viața divină. Trebuie să acceptăm că suntem în întuneric. Și, apoi, trebuie să facem ceva în privința asta.
În primul rând, trebuie să devenim conștienți de faptul că fără lumină suntem pierduți, pentru că întunericul în care rămânem este moartea, absența lui Dumnezeu. Dar, când vine vorbă să facem ceva, există două lucruri care stau în calea noastră. În primul rând, nu vom acționa, dacă nu suntem conștienți că ne aflam într-o situație disperată. Dacă nu suntem conștienți de faptul că aceasta este, într-adevăr, o chestiune de viață și de moarte – singurul lucru care contează – atunci nu vom face nimic. Ne vom ruga la Dumnezeu, ca să facă El ceva. Vom spera că, chiar dacă noi nu suntem nici măcar rugători, El va veni și va acționa. Dar, dintr-un sentiment de urgență mortală, vom putea începe să acționăm, ca Bartimeu, care nu s-a putut opri din plâns, afară, strigând după ajutor, fiindcă știa că acesta era momentul decisiv. Hristos a trecut pe acolo. Într-un minut, El ar fi plecat și întunericul ar fi devenit permanent, iremediabil.
Un alt lucru care ne împiedică sa facem ceva, este modul în care ne temem de oameni. Îmi amintesc un om din închisoare, care mi-a spus cât de minunat era atunci cand încă nu fusese prins, pentru că, așa cum dupa cum povestea el, „atâta timp cât nu fusesem prins, imi petreceam tot timpul şi mă forţam din toate puterile să mă privesc şi să arăt ca şi când eram normal. În momentul în care am fost prins, m-am simțit ca şi cum, de acum, puteam alege: puteam rămâne ceea ce am fost, un hoț și un escroc, sau mă puteam schimba. Acum eram liber să devin diferit, și nimeni să nu mai fie surprins să descopere că eram un hoț”. Atâta timp cât vreţi să păstraţi aparentele, este teribil de greu să vă schimbaţi, iar acest lucru este ceea ce parabola lui Zaheu, care urmează povestirii omului orb, scoate în evidență atât de clar.
Problema lui Zaheu a fost aceasta: el a vrut să-L vadă pe Hristos. Işi putea el asuma riscul de a fi ridicol, sau nu? Să fii ridicol, este mult mai dificil decât să fii respins, pentru că atunci când suntem brusc respinşi, ne mai putem ascunde în spatele propriei noastre mândrii. Dar, să te faci de râs, în urma momentului în care ai fost ridiculizat, este ceva care depăşeşte cu mult curajul multora dintre noi. Vă puteţi imagina un manager de bancă, într-un oraș mic, cocoţat într-un copac, în mijlocul unei mari mulțimi, cu toți băieții fluierând in jur, arătând spre el cu degetele lor, făcând ca toate animalele și tot restul – doar de dragul de a-L întâlni pe Hristos? Ei bine, asta a fost poziţia lui Zaheu, omul bogat. Dar, pentru el, întâlnirea lui Hristos a fost esențială, o problemă de moarte și de viață, încât el a fost pregătit să ignore ridicolul, umilința, care îi însoţeau acţiunea – și L-a văzut pe Hristos.
Există două modalități de ieșire din dependența noastră de părerile si judecățile omenești. Fie trebuie să facem ceea ce a făcut Zaheu, acceptând umilinţa, pentru că este esențial să fim salvaţi, fie putem lăsa inimile noastre să se împietrească, și să acceptam mândria, ca să putem anula judecaţile altora. Nu există nicio a treia cale. Există doar oscilații spontane, pe care noi toți le experimentăm, ştiind ce este corect, știind ce este greșit, și nealegând niciodată, nici ce este corect, nici ce este greşit, pentru că ori de câte ori alegem răul, ne temem de Judecata lui Dumnezeu, şi ori de cate ori ne întoarcem spre ceea ce este corect, ne temem de judecata oamenilor. Mândria sau smerenia, sunt singurele două căi prin care putem rezolva această situație.
Și, asa, vine problema Judecății lui Dumnezeu. Povestea lui Zaheu ne arată cum putem oscila, între judecata oamenilor și judecata lui Dumnezeu. Acum apare oportunitatea unei alte mişcări. Există momente când ne confruntăm cu viața și cu moartea, cand trebuie să ne judecăm noi, fără să ne pese, complet, de alţii. Vedem acest lucru la Vameș și la Fariseu – primul ia hotărârea definitivă, tăioasă, care era atât umană cat și divină, pentru că naturile coincid. Dacă ar fi să ne întrebăm, cum de este posibil ca Fariseul să fi ajuns atat de mândru, în ciuda a cât de multe ştia despre Dumnezeu și lucrurile divine, iar Vameşul putea fi atât de umil, la modul real, în ciuda faptului că era un om simplu, cred că putem găsi răspunsul aici: termenii de referinţă pentru Fariseu se găseau în lege, în litera legii. Putea avea întotdeauna dreptate, în ceea ce privește legea și litera legii. Putea îndeplini oricând reguli și porunci. Putea oricând să-şi facă datoria şi să se simtă ireproşabil.
Termenii de referință ai Vameșului, cu toate acestea, erau diferiţi. El nu era un om bun. Ce știa despre lege, era aceasta: anumite aspecte ale legii îl condamnau, pentru că el se ştia pe sine. Legea, pentru el, era un instrument puternic, crud, dur în mâinile sale sau ale lui Dumnezeu. Și, fiindcă el cunoştea viata, știa foarte bine că singura salvare de la lege, era mila omeneasca, compasiunea umană, o abordare şi o atitudine umană a unuia faţă de celălalt. Asta era singură cale de a salva un datornic de la închisoare, sau de a salva un hrăpăreț de la hotărârea magistratului: o mângaiere omenească. Și, în aceşti termeni, există o tensiune între, pe de o parte o lege, care era inexorabilă, implacabilă, întotdeauna o putere care nu putea fi îndeplinită pentru că era prea slab pentru ea și, pe de altă parte, o lege care ar fi putut fi folosită cu cruzime împotriva altora – si pe de altă parte o relație umană, care putea răscumpăra totul.
Termenii de referinţă ai Vameşului erau oamenii, apropiaţii, inclusiv Cel de aproape pe care nu-L vedea, Dumnezeu. Acesta este motivul pentru ca el putea sta în pragul Templului și işi putea lovi pieptul, deși fără speranță: în ciuda tuturor logici ale lucrurilor, el știa că în lumea lui de oameni duri, cruzi, neînduplecați, au existat momente când totul devenea posibil, pentru că un om putea rămâne om chiar și atunci când totul era dur și crud. Și așa a fost şi cu Dumnezeu. Legea era acolo să-l condamne, dar Dumnezeu era „Cineva”. El nu era doar Dătătorul legii. El nu era doar Cel Care a făcut ca legea să fie auzită. El era liber să aplice legea, cu umanitate. Aceasta cunoștea Vameșul smerit înaintea lui Dumnezeu, pentru că termenii săi de referință conțineau speranță, și obiectul speranței era mila, caritatea. Acest lucru făcea totul posibil, în ciuda faptului că era atât de umilitor să fie iubit și să fie mântuit prin dragoste.
Același adevăr apare, într-un alt mod, în pilda următoare, cea a Fiului Risipitor. Aici din nou găsim doi oameni, unul care este drept și altul care este nedrept. Fiul Risipitor este, într-un fel, imaginea Vameșului, iar fratele mai mare este asemenea Fariseului. Dar, aici ne confruntăm nu numai cu tensiunea dintre o lege, care este obiectivă, și prin urmare moartă, și milă, care este subiectivă, ci ne confruntăm cu tema păcatului în sine. Ce înseamnă să fii în păcat? Aceasta poate fi clar definit în termenii unei scurte conversații, între Fiu și tată, de la începutul parabolei. Și, dacă vreti să spunem asta in cuvinte mai moderne și mai brute decât Evanghelia, atunci ar suna astfel: „Tată, vreau să trăiesc, și tu imi stai in cale. Atâta timp cât ești în viață, averile sunt ale tale. Mori, pentru toate astea. Să presupunem că eşti deja mort. Nu am timp să aștept până când vei muri, de fapt. Nu mai am tata, dar am bunurile lui pe care le-am moștenit”.
Aceasta este un fel de discurs pe care îl intâlnim, cu aceeași sau poate mai puțina duritate, atât de multe ori între copii și părinți, între oameni care sunt legati unul de altul in vreun fel. Am auzit, intr-adevar, zicandu-se: „Ca persoana, tu nu contezi. Îmi stai în cale. Singurul lucru care mă interesează, este ce-mi poţi oferi. Și, ca să pot obține tot ce pot de la tine, tu trebuie să renunți chiar şi să mai exişti. Trebuie să acceptați să nu mai fii”. Acesta este un păcat, un păcat faţă de Dumnezeu, și păcat faţă de om. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, suntem bucuroși să luam tot ce ne dă și apoi să-L scoatem din viețile noastre. Suntem fericiți să mergem într-o țară străină, să cheltuim tot ce ne-a dat, în acelaşi timp negând existența Lui, cu aceeași cruzime cu care, în Săptămâna Mare, soldații au acoperit ochii lui Hristos, în aşa fel încât să nu poată vedea, ca să poată să-L batjocurească cu mai multă libertate.
Același lucru este valabil atât de des in relațiile noastre cu oamenii. Și, acest lucru este, de asemenea, păcat. Aşa dur stau lucrurile: să-l indepărtezi pe altul, pentru că nu contează. Ceea ce contează, sunt lucrurile – și eu aş putea să le folosesc…
Și, apoi mai există un aspect, în această pildă: foamea, primejdia, singurătatea, toate acele lucruri pe care le uram atât de mult în viață, și totuși care vin la noi ca mântuire a noastră, pentru că atâta timp cât suntem înconjurați de confort, noi nu ne mai observăm starea noastră adevărată. Suntem incapabili să mai vedem că suntem singuri în mijlocul acestei mulțimi și că suntem săraci în mijlocul tuturor acestor bogății. Este important pentru noi să înțelegem că tot ceea ce apare în calea noastră, care este amar şi greu, ceea ce este dificil, pe care il urâm in toată lăcomia noastră și cu toată teama noastră – este mântuirea noastră. Sa ai lipsuri, este esențial pentru noi. Și, dacă nu avem lipsuri, atunci trebuie să învățăm să ne lipsim singuri, adică să devenim conștienți de faptul că suntem față în față cu Dumnezeul Cel viu, în goliciunea finală, totală, şi abandonaţi, aşa cum este omul, atunci când nu se mai ascunde în spatele lucrurilor.
Există un pasaj frumos în „Tales of Hassidim”, în traducerea lui Martin Buber, în care acesta vorbeşte despre un om, un rabin, care a trăit în mizerie îngrozitoare și, totuși, în fiecare dimineață și în fiecare seară Îi mulțumea lui Dumnezeu, pentru darurile Sale generoase. Unul dintre cei care l-au auzit la rugăciune, i-a zis: „Cum poți fi atât de ipocrit? Nu vezi că Dumnezeu nu ţi-a dat nimic?”, iar el a spus: „Te înșeli. Dumnezeu m-a privit şi a considerat că „acestui om, pentru a fi mântuit, îi trebuie foame şi sete, frig și singurătate, boală și abandonare”. Iar El mi-a dat toate aceste lucruri din plin”. Aceasta este adevărata atitudine, creştină, atitudinea unui credincios pentru care sufletul contează. Și, aceasta este ceea ce vrea să ne arate întoarcerea Fiului Risipitor.
De asemenea, ne mai arată un alt lucru. Fiul Risipitor se întoarce, marturisind: „Am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Permite-mi să fiu ca servitorii angajați”. Dar, tatăl nu îi permite să mai spună ultimele cuvinte. Fiecare dintre noi poate fi un fiu risipitor, o fiică risipitoare, un fiu nevrednic, o fiică nedemnă, un prieten nevrednic. Ceea ce nimeni nu poate face, însă, este să se adapteze la o relație, cu demnitate, sub rangul său. Niciun fiu nedemn, nu poate deveni un angajat demn. Și, prin urmare, nu putem căuta compromisuri și reajustări juridice cu Dumnezeu și să spunem: „Eu nu-Ţi pot da inima mea, dar mă voi comporta bine. Nu Te pot iubi, dar eu Te voi sluji”, și așa mai departe. Aceasta este o minciună, o relație pe care Dumnezeu nu este pregătit să o accepte, și va refuza să o accepte.
Ultimul pas pe drumul spre Postul Mare, este unul care ne-a fost prezentat în Pilda Oilor și a Caprelor. Aceasta ne aduce în faţa următoarea problemă: cum vom fi judecaţi? Și răspunsul este absolut clar. În tot acest proces de judecată, am putea crede că vom fi judecați în funcţie de cunoașterea profundă a lui Dumnezeu, fie că suntem teologi, fie că trăim în asceză… Ei bine, această parabolă face absolut clară întrebarea pe care ne-o pune Dumnezeu, înainte de a putea intra în orice fel de realitate divină: ai fost om? Dacă nu ai fost om, atunci nu iţi imagina că vei fi capabil să devii ca Dumnezeu-Devenit-Om, ca Dumnezeu-Omul Iisus, Care este măsura tuturor lucrurilor.
Acest lucru este foarte important, deoarece tipul de judecată pe care îl imaginam în mod constant, este o judecată falsă. Suntem atenţi la cât de pioşi suntem, la cât de multe ştim despre Dumnezeu, chestiuni care fac parte din domeniul pe care un scriitor englez îl numea „bisericism”, în contrast cu Creștinismul. Dar, întrebarea pe care ne-o pune Hristos, este aceasta: Eşti om sau sub-om? Cu alte cuvinte, eşti capabil de iubire, sau nu? Mi-era foame, am fost însetat, am fost gol, am fost în închisoare, am fost bolnav. Ce ai făcut? Ai fost capabil să răspunzi, cu inimă, la mizeria mea; ai fost în stare să răspunzi cu jertfă şi intreagă ta omenie – sau nu?
În acest moment, trebuie să ne amintim ceea ce am spus mai înainte, legat de Fariseu și de Vameș. Hristos nu ne cere să-I îndeplinim legea. El nu va contabiliza numărul de pâini și de căni de apă, sau numărul de vizite la spitale și așa mai departe. El va măsura răspunsul inimii noastre. Și, acest lucru reiese clar din cuvintele lui Hristos, într-o altă parte a Evangheliei Sfantului Luca, unde spune: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem„ (Luca, 17). Să faci, nu înseamnă nimic. Am devenit om, în momentul în care, la fel ca Vameșul, ca Fiul Risipitor, am intrat în domeniul frângerii inimii, în domeniul iubirii, care este un răspuns atât la iubirea divină cât și la suferința omenească. Acest lucru nu poate fi măsurat. Nu putem spune, niciodată, la acest nivel: „Eu sunt în siguranță. Voi veni la judecata și voi fi una dintre oi”, pentru că aceasta nu va fi o chestiune de genul „am respectat sau nu am respectat legea”, ci dacă această lege a insemnat atat de mult pentru noi, înâat să fi avansat în taina iubirii.
Acolo, la acel moment, ne vom afla pe marginea, chiar în pragul de a intra în acea primăvară a vieții, acea reînnoire a vieții, acea înnoire a tuturor lucrurilor, care este Postul Mare. Vom trece prin toate aceste etape de judecată, și vom trece de la orbire și de la lege, la o viziune a relației tainice, care ar putea fi numită „milă” sau „grație”. Și vom fi față în față cu a fi uman. Dar, trebuie să ne amintim că a fi om, nu inseamna a fi „ca noi”, ci „ca Hristos”.
Cu acestea putem intra in Postul Mare și putem începe să experimentam, prin citirile Bisericii, prin rugăciunile Bisericii, prin procesul pocăinței, descoperirea actelor de har divin, care ne pot conduce spre o creștere la statura deplină si asemănarea lui Hristos.
V-am adus pana la poarta. De acum, trebuie să treceţi prin ea.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Traducere si interpretare: KSLCatalin, Publicat în Revista Monitor Lăcașuri Ortodoxe, Februarie 2015
/lonews.ro/
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.