Cuvinte în Miercurea Mare

aprilie 8, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Luca al Crimeii, Post, Predici

I. Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă

Astăzi am ascultat pericopa evanghelică despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii şi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfîrşit, pătrunzînd în fiecare cuvînt al Evangheliei, iar a vă învăţa să faceţi, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adînci şi mai mari ca ele nu se găsesc în cărţile omeneşti.

Aşadar, înaintea ochilor noştri duhovniceşti s-au înfăţişat nişte suflete omeneşti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaşe, pline de dragoste. Iată, sub acoperămîntul nopţii merg, ca nişte lilieci, cărturarii şi fariseii cei răi, „făcînd sfat asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte: Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului, şi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1). Merg în taină, fiindcă se tem de popor şi de Cel pe Care vor să Îl omoare şi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă şoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia: Asupra mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gîndeau rele Mie. Cuvînt fărădelege au pus asupra Mea (Ps. 40, 7-8).

Dar iată că s-au adunat arhiereii, şi cărturarii, şi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcîndu-şi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie şi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5) – căci în adîncul inimilor lor negre simţeau ce fărădelege puseseră la cale, simţeau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit şi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni şi că mulţi îl socoteau drept Mesia.

Pentru ce vreţi să-L omorîţi, nenorociţilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea şi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulţime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morţi? Pentru că a poruncit mării şi vînturilor să se potolească şi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (In. 11, 47-48).

Aşadar, se temeau că din pricina mulţimii minunilor toţi aveau să creadă în El. Aşa şi trebuia să fie, ca toţi să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicînd lumea, şi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul său, Mesia! Punînd pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minţeau, fiindcă romanii puseseră deja stăpînire pe Palestina, aceasta se întîmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii şi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.

Şi totuşi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor şi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mîntuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpîni pe minţile şi inimile poporului israelit, erau căpeteniile şi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinţi şi drepţi, supunîndu-se orişicărui cuvînt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpînirea lor, întemeiată pe urîtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieştii stăpîniri a Mîntuitorului. Ei vedeau şi simţeau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, şi se temeau că îşi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuşi – şi dorind să-şi întărească josnica stăpînire, ei năzuiau să curme viaţa lui Hristos.

Despre faptul că îi călăuzeau invidia şi răutatea josnică şi urîtă dă mărturie Hristos Însuşi, înfierîndu-i cu asprime în public şi vorbindu-le în faţă aşa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gîndească despre ei: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaţi (Mt. 23, 13).

Era vreo fărîmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii şi răutăţii.

Iată alt chip, şi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Său şi care merge să îl vîndă pentru treizeci de arginţi.

O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloşie neasemuită! El şi-a vîndut învăţătorul, de la Care văzuse atîta bine! Dar ce s-a întîmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpînit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoţ, cum spune Sfîntul Evanghelist Ioan, purta lădiţa cu daniile pentru Mîntuitorul şi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urît de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu mişelia.

Sfîntul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lîngă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Şi doar era apostol!

Evanghelia nu ne înfăţişează însă doar întuneric; ea ne arată şi lumina curată, harică. Iată în faţa noastră chipul curvei pocăite, pe care toţi o dispreţuiau şi o călcau în picioare. Cît de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici şi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mîntuitorului, le-a şters cu părul său şi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mînată de aceleaşi simţăminte ale dragostei şi recunoştinţei, s-a apropiat de El o femeie, avînd un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe cînd şedea la masă. Şi văzînd ucenicii, s-au mîniat şi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – şi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mîntuitorului: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine (Mt. 26, 10).

O, sfîntă, curată dragoste, pe care a pus atît de mare preţ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atît de puţin şi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) şi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, şi curva dispreţuită de către toţi, dar cu inima curăţită prin dragoste şi prin pocăinţă, pe de alta.

Să urmăm ei şi dragostei ei faţă de Domnul. Oare nu suntem păcătoşi cu toţii? Avem cumva multă dragoste? Şi avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă rîuri de lacrimi ori să spargă într-un avînt evlavios vas de mult preţ pentru Domnul?

Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faţa ochilor noştri duhovniceşti cînd s-a citit Evanghelia de acum. Aşa sunt şi oamenii ce se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, adică oamenii care ne înconjoară.

Legiuită este nemulţumirea noastră împotriva cărturarilor şi a fariseilor – dar Sfînta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate şi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înşine.

Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea şi nemulţumirea, ci trebuie să cugetăm şi la noi înşine cu adîncă sinceritate: oare nu este şi în noi ticăloşia acestor cărturari, farisei şi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia şi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gîndim dacă nu este şi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este.

Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului şi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire şi viclenie, trebuie să ne gîndim şi noi: nu cumva ne prefacem în faţa oamenilor că suntem buni, curaţi, evlavioşi, cum se prefăceau fariseii?

Din păcate, mulţi sunt şi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiţi pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află şi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alţii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.

Să luăm aminte la inima noastră, să cîntărim ce iese din noi şi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Să ne amintim de lucrul acesta şi atunci Dumnezeu ne va binecuvînta şi ne va ierta toate păcatele. Amin.

II. Inima care s-a făcut sălaş diavolului

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vîndut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adînca nemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol (In. 6, 70).

Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia că îl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care a mîncat pîinea Mea a ridicat împotriva Mea călcîiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie: Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps. 68, 29).

Tot ce s-a întîmplat în viaţa pămîntească a Domnului a fost rînduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei, prevăzută a fost adînca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărîrea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvîntul, să Se pogoare pe pămînt, să se întrupeze şi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mîntuiască neamul omenesc care pierea.

Şi pe noi ne uimeşte adîncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adînc ce a născut această hotărîre.

Deci, totul a fost prevăzut şi prevestit prin proroci. Sfîntul Proroc Isaia a descris pătimirile lui Hristos atît de viu, atît de puternic, de parcă ar fi fost de faţă la ele, drept care este şi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.

Dar de ce a fost ales Iuda în numărul ucenicilor Domnului? Fiindcă trebuia să se împlinească cele prevestite prin proroci. Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu, aşa a rînduit Dumnezeu – deci, aşa trebuia să se întîmple.

Despre Iuda, Domnul a spus la Cina cea de taină un cuvînt înfricoşător: Unul dintre voi Mă va vinde. Bine era de omul acela dacă nu se năştea (Mt. 26, 21-24) – atît de groaznic a fost păcatul lui.

Ca să pricepeţi de ce a fost nevoie de Iuda ca unealtă prin care Domnul a fost dat la moarte, voi spune că în vechime Dumnezeu a ales nu o dată ca vase ale mîniei Sale oameni cufundaţi în păcate, fără nădejde de mîntuire.

Astfel, El a spus poporului israelit prin gura prorocului Isaia: Ce veţi face voi în ziua pedepsirii, cînd va veni pieire de departe? O, Asirie, varga mîniei Mele şi toiagul urgiei Mele! Împotriva Unui neam fără de lege o voi trimite şi împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta, ca să-l prade şi să-l jefuiască şi să-l calce ca pe tina uliţelor. Dar ea n-are aceeaşi judecată şi inima ei nu simte la fel; să prade este în inima ei şi să nimicească neamuri fără număr! Oare securea este ea măreaţă faţă de cel ce o ridică sau fierăstrăul se înalţă împotriva celui ce-l mînuieşte? (Is. 10, 3, 5-7, 15).

Aşa a fost Faraon, care n-a vrut să dea drumul izraeliţilor din Egipt; aşa a fost cumplitul împărat Nabucodonosor. Aşa a fost şi Iuda.

Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. Amintiţi-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică şi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă şi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.

Să privim totuşi mai adînc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă şi pentru noi înşine.

Şi Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalţi apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieştile Lui cuvinte şi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El.

Cîte lucruri bune şi mari n-a văzut el de la învăţătorul său! Cît de blînd S-a purtat cu el Mîntuitorul chiar şi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, cînd era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mîna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime şi cu mînie în faţa tuturor – însă nu face asta, ci cu adîncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume.

El aşteaptă; nu se va stinge gîndul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaş de hotărîrea vînzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atît de uriaşă încît acesta nici nu s-a ruşinat să întrebe împreună cu ceilalţi ucenici: Nu cumva sunt eu?

Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a rostit lin: Tu ai zis. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Şi i-a dat Sfînta Pîine. Şi după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfîntul Apostol Ioan.

Satana şi-a făcut sălaş în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfînt face sălaş al Său din inimile oamenilor curaţi şi drepţi.

Satana nu se sălăşluieşte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpînire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinţită prin marile Taine ale pocăinţei şi împărtăşaniei. El na intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întîi l-a smintit, trăgîndu-l spre rău şi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ştim din Evanghelie că era hoţ: deci şi înaintea apostolici era împătimit de bani.

Deci, cînd a pus satana stăpînire desăvîrşită pe inima lui Iuda? Atunci cînd în acesta s-a pîrguit deplin hotărîrea de a-L trăda pe Mîntuitorul şi ca urmare Duhul Sfînt l-a părăsit.

Însă nu numai Iuda a fost sălaş al diavolului: mulţi oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aşa măsură încît în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întîmplat lucrul despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos: Cînd duhul necurat a ieşit din om, umblă în locuri fără apă, căutînd odihnă, şi nu găseşte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit”; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el şi, intrînd, se sălăşluiesc aici, şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi (Mt. 12, 43-45).

Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm şi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul şi Sîngele lui Hristos nu sunt un talisman şi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului şi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvîntul Mîntuitorului: Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mîna pe ea (Mt. 11, 12). Să ne luptăm necontenit cu păcatele şi cu patimile şi, aducîndu-ne aminte de greşelile noastre, să nu osîndim pe nimeni.

Fie ca Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava şi stăpînirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început şi cu Preasfîntul Duh în veci. Amin.

Sf. Luca al Crimeei