Îndrumarea puterilor în creştere ale sufletului şi trupului

martie 12, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Teofan Zavoratul

Mai întâi se stârnesc trebuinţele trupului, rămânând într-o stare de lucrare neîncetată până la moarte. Este de cea mai mare însemnătate ca ele să fie ţinute în frâul cuvenit şi întărite cu puterea obişnuinţei, pentru ca mai târziu să avem cât mai puţină tulburare din partea lor.

Cu privire la hrană

Prima trebuinţă a vieţii trupeşti este hrana. Din punct de vedere moral, acesta e locaşul patimii vinovate a desfătării trupeşti, sau mediul ei de răsădire şi maturizare. Aşadar copilul trebuie hrănit astfel încât, îngrijind viaţa trupului, asigurându-i tăria şi sănătatea, să nu se aprindă însă în suflet plăcerea trupească.

Să nu socotească cineva că pruncul e mic (şi deci nu are a-i purta o astfel de grijă). Chiar din primii ani trebuie supus înfrânării trupul atât de pornit spre cele materiale, iar copilul învăţat să îl stăpânească, pentru ca în adolescenţă şi tinereţe şi în anii care vor mai urma să poată nestingherit şi fără de greutate a-şi înfrâna pornirile. Prima încercare este de cea mai mare însemnătate. Foarte mult din tot ceea ce se întâmplă mai târziu ţine de felul în care este hrănit copilul. Fără ca să bage de seamă cineva, în el se pot stârni gustul plăcerii şi necumpătarea la mâncare – cele două forme ale păcatului lăcomiei, cele două porniri pătimaşe legate de mâncare şi atât de vătămătoare pentru trup şi suflet.

De aceea până şi medicii şi învăţătorii sfătuiesc: 1) a se alege o hrană sănătoasă şi cumpătată, potrivit cu vârsta copilului, căci un fel de hrănire se cade pruncului, alt fel copilului, şi un alt fel pentru adolescent şi tânăr; 2) a supune folosirea hranei unor rânduieli bine statornicite (iarăşi, potrivit cu vârsta), în care să fie hotărâte timpul, măsura şi mijloacele de hrănire; şi 3) a nu părăsi fără de nevoie aceste rânduieli stabilite nici mai târziu, în acest fel copilul este învăţat nu să ceară mâncare ori de câte ori vrea el să mănânce, ci să aştepte până la vremea cuvenită; aici, de fapt, se fac şi primele încercări în strădania de a tăia poftele firii. Când un copil este hrănit de câte ori începe să ţipe, iar apoi de câte ori cere mâncare, este atât de şubrezit din această pricină încât mai târziu numai cu mare chin va mai reuşi el să renunţe la mâncare, în acelaşi timp aceasta îl obişnuieşte să-şi facă voia, căci reuşeşte să capete orice doreşte sau cere.

Şi somnul ar trebui supus unei asemenea măsuri, ca şi frigul şi căldura, şi toate celelalte înlesniri trebuincioase creşterii copiilor, păstrând negreşit grija de a nu stârni împătimirea pentru desfătările trupeşti şi de a învăţa pe om să se lepede de sine. Această grijă ar trebui ţinută cu toată fermitatea pe tot răstimpul creşterii unui copil – schimbând rânduielile, nu e nevoie să o mai spunem, în felul de a le respecta (după împrejurări şi vârstă), dar nu în miezul lor, până când copilul, bine statornicit în ele, va începe să-şi poarte singur de grijă.

Cu privire la mişcare

A doua tendinţă a trupului este mişcarea. Instrumentul ei sunt muşchii, în care stau puterea şi tăria trupului, unelte pentru muncă. Din punctul de vedere al sufletului, aici este locaşul voinţei, şi foarte lesne prilejuieşte această trebuinţă voia de sine, înlesnirea cu măsură şi cu chibzuinţă a cerinţei de mişcare, dând trupului vioiciune şi sprinteneală, învaţă omul să se ostenească şi prilejuieşte obişnuinţa cumpănirii tuturor faptelor.

Dimpotrivă, o sporire nechibzuită a ei, lăsată la voia copilului, pricinuieşte la unii o prea mare vânzoleală şi neluare aminte, iar la alţii încetineală, delăsare şi lene. În primul caz îndărătnicia şi neascultarea devin lege, în legătură cu care vor mai apărea şi brutalitatea, mânia şi neînfrânarea poftelor, în al doilea caz omul se afundă în carne şi se dedă desfătărilor trupeşti.

Aşadar trebuie avut în vedere ca întărirea puterilor trupului să nu ajungă a hrăni îndărătnicia şi să ruineze sufletul de dragul trupului. Pentru a ne feri de aceasta, avem la îndemână cumpătarea, un program bine întocmit şi riguros respectat şi străjuirea cu luare aminte. Copilul să fie lăsat să se joace, dar în locul şi în felul în care se cade a o face.

Voinţa părinţilor ar trebui să se vădească la fiecare pas în linii mari, desigur. Fără ea, purtarea copilului se poate foarte uşor strica. După ce a forfotit încoace şi încolo în voia sa, copilul se va întoarce întotdeauna nedoritor să mai asculte nici în cele mai mărunte lucruri; şi asta se întâmplă chiar şi atunci când copilul a umblat în voia proprie o singură dată ce s-ar întâmpla oare dacă această parte a lucrării trupeşti ar fi nesocotită cu desăvârşire? Cât de greu va fi mai târziu să dezrădăcinezi îndărătnicia, care se aciuează atât de iute în trup ca într-o cetate. Grumazul nu se va mai pleca, mâinile şi picioarele nu se vor mai mişca, iar ochii nici măcar nu vor mai catadicsi a privi încotro li se spune. Dimpotrivă însă, un copil ajunge să fie gata a se supune oricărei porunci atunci când de la bun început nu i se dă deplină libertate de mişcare.

Mai mult, nu există alt obicei mai bun pentru a fi stăpânul propriului tău trup decât a-l sili să se nevoiască după cum i se porunceşte.

Cu privire la nervi şi simţuri

A treia funcţie a trupului sunt nervii. Din nervi se nasc simţurile – mijloace de cunoaştere şi hrană pentru iscodire; însă despre aceasta mai târziu. Acum vom vorbi despre rostul nervilor ca centru al puterii de simţire a trupului sau despre putinţa de a primi senzaţii neplăcute trupului.

În acest sens ar trebui să facem o lege din a învăţa trupul să rabde orice fel de influenţă din afară fără ca să se împotrivească: fie de la aerul rece, apă, schimbările de temperatură, zăpuşeală, frig, durere, răni şi toate celelalte. Oricine a dobândit o astfel de obişnuinţă este cel mai fericit dintre oameni, având puterea de a face cele mai anevoioase lucruri oricând şi oriunde, într-un astfel de om, sufletul este stăpân absolut peste trup; el nu mai zăboveşte, nu mai schimbă şi nu mai lasă faptele nefăcute pentru că s-ar teme de vreo neplăcere trupească. Dimpotrivă, se va îndrepta cu o anumită hotărâre chiar către acele lucruri care îi pot primejdui cumva trupul; e de cea mai mare însemnătate.

Răul cel mai mare în ceea ce priveşte trupul este dragostea şi milostivirea faţă de el. Acestea nimicesc toată puterea sufletului asupra trupului şi fac sufletul rob trupului. Şi invers, cel ce nu cruţă trupul nu va fi tulburat în tot ceea ce face de nici o temere născută din dragostea oarbă de viaţă. Fericit este acela care e învăţat aşa încă din copilărie!

Tot aici îşi are locul şi sfatul medicului cu privire la îmbăiere, orele şi locurile de plimbare, îmbrăcare; principalul este nu să ţii trupul într-o stare în care să primească doar senzaţii prielnice, ci dimpotrivă, să îl ţii mai mult în acele lucruri care îi pricinuiesc neplăcere. Prin senzaţiile plăcute, trupul se răsfaţă, dar prin cele neplăcute se întăreşte; în primul caz copilul se teme de orice, în al doilea însă e gata la orice şi este în stare să împlinească cu răbdare ce a început.

O astfel de atitudine faţă de trup este recomandată şi de ştiinţa creşterii copiilor. Noi nu vom face decât să arătăm în ce fel aceste sfaturi sunt folositoare şi pentru creşterea vieţii creştine – căci împlinirea cu râvnă a lor apără sufletul de pătrunderea veninului amarnic al desfătărilor trupeşti, al îndărătniciei, al iubirii pentru trup şi milostivirii de sine; ba mai mult, ea naşte în copil înclinaţiile potrivnice acelora, învăţându-l în general să fie şi nu robul trupului său. Acest lucru este foarte însemnat pentru viaţa creştină, care prin firea ei se depărtează de orice fel de mulţumire sau plăcere a cărnii.

Aşadar nu trebuie să lăsăm la voia întâmplării creşterea trupească a copilului, ci să o ţinem în cea mai severă rânduială încă de la bun început, până când mai târziu va putea fi lăsată în mâinile copilului, ca un instrument deja acordat pentru viaţa creştină, iar nu potrivnic acesteia. Acei părinţi creştini care într-adevăr îşi iubesc copiii ar trebui să nu cruţe nimic, nici chiar propria lor inimă de părinţi, pentru a putea înzestra pe copil cu această bunătate. Căci altfel toate faptele lor de dragoste şi purtare de grijă fie vor rodi prea puţin, fie vor rămâne cu desăvârşire neroditoare.

Calea mântuirii

Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite – desfrânarea şi mânia. Tot el este calea prin care demonii pătrund în suflet sau se așează în apropierea lui. Se înţelege că în toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere înrâurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul însuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi înfrânată.

Nu le vom înfăţişa în amănunt acum pe toate, ci numai vom arăta cum să fie în principal influenţele pe care trebuie să le sufere trupul. Viaţa însăşi îi va lămuri pe cei care au nevoie, în urma a tot ceea ce am spus până acum, oricine poate înţelege cum să se poarte faţă de trup şi în toate celelalte perioade ale vieţii, căci tuturor ni se pune aceeaşi problemă.

Odată cu apariţia trebuinţelor trupeşti, nici puterile mai de jos ale sufletului nu întârzie să se facă simţite după cum le este rânduiala. Copilul începe să privească mai îndeaproape un lucru sau altul – la unul mai mult, la altul mai puţin, după cum unul îi place mai mult iar altul mai puţin. Acestea sunt începuturile lucrării simţurilor, după care urmează neîntârziat o trezire a lucrării de imaginaţie şi de memorare. Aceste puteri stau la punctul de trecere dintre lucrarea trupului şi cea a sufletului, şi amândouă lucrează împreună, aşa fel încât ceea ce face una ajunge tot atunci la cealaltă.

Judecând prin însemnătatea pe care o au ele în această vreme a vieţii noastre, cât de bun şi potrivit lucru este a sfinţi aceste începuturi cu lucruri din tărâmul credinţei.

Primele senzaţii rămân adânc întipărite în memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine în lume gol; creşte, se îmbogăţeşte lăuntric şi întreprinde felurite acţiuni abia mai târziu. Primele izvoare, cea dintâi hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie.

Se înţelege de la sine în ce fel ar trebui să fie primele lucruri ale simţurilor şi închipuirii nu numai pentru a nu stânjeni, ci a ajuta şi mai mult viaţa creştină care tocmai se naşte. Este bine cunoscut că aşa cum cea dintâi hrană are o puternică înrâurire asupra alcătuirii trupului, tot aşa primele lucruri pe care le întâlneşte sufletul influenţează în mod hotărâtor felul de a fi al sufletului sau tonul vieţii lui.

Sf. Teofan Zăvorâtul