Cuvînt la Duminica a X-a după Pogorîrea Sfîntului Duh

august 21, 2011 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni„ (I Timotei 5, 23)

Cu aceste puţine şi parcă neînsemnate cuvinte ne vom ocupa astăzi în toată cuvîntarea, iar aceasta nu o facem din ambiţie, spre a arăta oarecum darul vorbirii, căci ceea ce noi spunem nu este proprietatea noastră, ci ni s-a dat de harul Sfîntului Duh.

Dar noi ştim a cerceta mai de aproape cuvintele biblice aduse, pentru ca pe cei uşori la minte dintre ascultătorii noştri să-i deşteptăm şi să-i convingem cît de nemărginit de mare este comoara Sfintei Scripturi, şi cum cineva nu trebuie să treacă repede peste nici un loc din ea. Dacă acel loc neînsemnat şi uşor de înţeles, care se pare că nu ar cuprinde nimic important şi special, totuşi ne dă prilejul de o mare îmbogăţire şi este izvorul unei înalte înţelepciuni, cu cît mai vîrtos vor fi acele locuri ale Scripturii, a căror bogăţie lăuntrică chiar de la început se înfăţişează privirii, care pe cei ce iau aminte îi umplu cu mii de comori.

De aceea, să nu trecem repede peste acele graiuri ale Sfintei Scripturi, care ni se par neînsemnate, căci toate purced de la Duhul Sfînt, iar harul Sfîntului Duh niciodată nu este mic şi de nebăgat în seamă, ci totdeauna mare şi slăvit şi vrednic de Dătătorul cel înalt.

Deci, să ascultăm cu luare-aminte neîmprăştiată, căci şi topitorii de metale ridică nu numai lingourile de aur, ci caută cu mare luare-aminte şi bucăţelele cele mai mici. Fiindcă şi noi, acum suntem topitori de metale „“ adică gura Apostolului este baia noastră cea purtătoare de aur, iar ceea ce noi scoatem din ea nu aruncăm în cuptor, ci o depunem în sufletele noastre, şi aprindem nu o flacără obişnuită, ci focul Sfîntului Duh, să alegem cu grijă şi cele mai mici grăuncioare ale metalului apostolic.

Deşi cuvîntul acesta din Sfînta Scriptură este scurt, totuşi este de mare însemnătate, pentru că vrednicia mărgăritarelor nu stă în grămada materiei, ci în frumuseţea lor. Tot aşa se întîmplă şi cu citirea Sfintelor Scripturi, învăţătura cea pămîntească adeseori aduce multe vorbe deşarte, vorbeşte către ascultători foarte multe, iar la urmă îi slobozeşte cu mîinile deşarte, fiindcă ei din toate acele cuvinte nu pot trage vreun folos, nici mare, nici mic.

Dimpotrivă, cu Sfînta Scriptură nu este aşa. Ea, în puţine cuvinte, împărtăşeşte înţelepciunea cea mai înaltă, şi adeseori este de ajuns un singur loc din Biblie spre a avea o merinde pentru toată viaţa. Fiind deci bogăţia Sfintei Scripturi atît de mare, să fim cu luare-aminte, şi ceea ce se va zice să primim cu o minte deşteaptă.

Mai întîi, să luăm seama la fapta cea bună a lui Timotei şi la îngrijirea cea delicată a Apostolului Pavel, căci amîndouă sunt însemnate în locul nostru cel din Biblie.

Ce poate fi mai iubitor, decît aceea că Pavel, aflîndu-se la o aşa de mare depărtare, şi fiind împresurai de aşa de însemnate treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său şi îi scrie cu astfel de grijă pentru vindecarea bolii? Şi, pe de altă parte, ce se poate asemăna cu fapta cea bună a lui Timotei? El aşa de tare nesocotea traiul cel bun, şi aşa de puţin preţuia o masă bună, încît pentru postul lui cel mult căzuse în boală. Căci el nu era bolnăvicios din firea sa, ci numai îşi stricase stomacul prin post şi printr-o totală înfrînare de la vin.

Aceasta ne-o arată Apostolul hotărîtor. El nu zice simplu: „întrebuinţează puţin vin”, ci mai întîi: „Nu bea numai apă”. Cuvintele „nu bea numai apă” înseamnă că Timotei pînă atunci a băut numai apă, şi din cauza aceasta slăbise. Cine nu se va mira de acest aspru chip de vieţuire? Iar că Timotei a ajuns la un înalt vîrf al virtuţii, aceasta arată despre dînsul învăţătorul său, Pavel, şi în alt loc, cînd zice: „Eu am trimis la voi pe Timotei, care este iubitul şi credinciosul meu fiu întru Domnul” (I Corinteni 4, 17).

Cînd Pavel îl numeşte fiu al său, fiu iubit şi credincios, ajung aceste cuvinte spre a arăta toată destoinicia lui. Judecăţile sfinţilor nu sunt povăţuite de favoare, ci sunt libere de orice părtinire. Timotei nu ar fi fost aşa vrednic de mirare ca acum, chiar de ar fi fost cel mai iubit fiu al lui Pavel. Dar el nu era înrudit cu Pavel după trup, din contra, prin înrudirea sa cea duhovnicească cu Apostolul îşi cîştigase vrednicia de fiu al lui Pavel, pentru că el se sîrguia a întipări întru sine faptele bune ale aceluia întocmai, totdeauna şi în toate privinţele.

Deşi încă tînăr, el purta acelaşi jug cu Pavel în loată lumea. Tinereţea sa nu l-a împiedicat la aceasta, căci rîvna lui îl făcea a fi părtaş la ostenelile învăţătorului său, la întrecere cu dînsul. Martor la aceasta este iarăşi Pavel, cînd spune: „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el lucrează lucrul Domnului ca şi mine” (I Corinteni 16, 10-11). Vezi că Pavel îi însuşeşte lui o rîvnă deopotrivă de mare cu a sa? Dar ca să nu se pară cuiva că el numai zice acestea, de aceea el cheamă pe cititori a mărturisi faptele cele bune ale lui Timotei prin cuvintele: „Iscusinţa lui o cunoaşteţi, că precum un copil lîngă tatăl său, împreună cu mine a slujit Evanghelia” (Filipeni 2, 22). El voieşte să zică: „Voi aţi primit dovadă de fapta cea bună a lui, şi sufletul lui este încercat”.

Insă, deşi Timotei ajunsese la o astfel de înălţime a faptei bune, totuşi nu se credea sigur şi stăruia în luptă şi întru frică. De aceea, el mergea mai departe postind cu asprime, şi nu s-a lăsat a cădea în vinovăţie, ca mulţi alţii, care, după ce au postit un timp, de o dată sfîrşesc cu totul, şi iarăşi părăsesc cu totul asprimea lor. El însă nu făcea aşa şi nu zicea întru inima sa: „De ce să postesc mai mult? Eu am biruit, poftele le-am învins, trupul mi-am omorît, pe diavol l-am bătut şi m-am făcut înfricoşat puterilor celor rele! De ce aş avea nevoie să mai postesc şi încă mai mult să mă asigur din această parte?”.

Din toate acestea el nimic nu zicea şi nu cugeta, ci pe cît era mai mare plinătatea meritului său, cu atît mai mult se temea şi se cutremura. Şi această înţelepciune a învăţat-o de la dascălul său. Încă şi acesta, deşi fusese răpit la al treilea cer şi în rai, unde auzise cuvinte negrăite şi înţelesese cele mai înalte taine, el, care cutreierase toată lumea, ca şi cum ar fi fost înaripat, zice în întîia sa epistolă către corinteni: „îmi chinuiesc trupul ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27).

Iar dacă Pavel, după aşa de multe şi slăvite fapte mari avea frică, el care putea zice: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14), cu cît mai vîrtos trebuie să ne îngrijim noi? Şi cu atît mai vîrtos, cu cît mai mult bine am făcut. Căci tocmai atunci satana se înfurie şi se întărîtă mai mult, cînd vede că noi ţintim a ridica viaţa noastră la cele mai înalte fapte bune. Cînd el vede că noi am adunat toate lucrările îmbunătăţite şi încărcătura este plină, atunci el mai mult se trudeşte a sfărîma corabia noastră.

Cînd cade un om de rînd şi neînsemnat, aceasta nu aduce întregii obşti vreo pagubă mare, dar dacă cineva a ajuns la vîrful faptei bune şi este foarte renumit, un om pe care toţi îl cunosc şi îl admiră, dacă un asemenea om se ademeneşte şi cade, căderea lui şi paguba este mare, nu numai pentru că el a căzut aşa de adînc, ci încă şi pentru că mulţi dintre cei ce priveau la dînsul, acum se fac uşori la minte.

Precum paguba nu este aşa de mare cînd se vătăma vreun mădular mai puţin însemnat al trupului, ca atunci cînd tot trupul se face neputincios, cînd orbesc ochii sau se vătăma capul, tot aşa se întîmplă şi cu cei care se deosebesc prin virtuţile lor cele mari. Dacă lumina lor se stinge şi ei se pătează, ei pricinuiesc întregului trup o daună mare şi nereparabilă.

Toate acestea le ştia bine Timotei, şi pentru aceea se păzea din toate părţile. El ştia ce lucru primejdios este tinereţea, cît este de nestatornică cu duhul, lesne de amăgit şi uşor căzătoare, şi că are trebuinţă de un frîu întins. Căci ea se aseamănă unui pojar care cuprinde pe toate cele dimprejurul său şi repede le preface în flacără. De aceea, el se îngrădea din toate părţile pentru a stinge acest foc; se trudea ca să potolească această flacără în tot chipul şi a speriat calul cel sălbatic şi greu de îmblînzit cu astfel de silnicie, pînă ce a domolit săriturile lui, l-a îmblînzit, şi cu puterea cea mare a mîinilor l-a supus minţii celei conducătoare. Cadă trupul în slăbiciune, zicea el, numai sufletul să nu fie bolnav; trupul trebuie domolit, ca să nu împiedice mersul sufletului la cer.

Afară de aceasta, Timotei este de mirare în gradul cel mai înalt şi pentru că, deşi bolnav, nu părăsea lucrul lui Dumnezeu, ci cutreiera toate locurile mai mult decît cei sănătoşi cu trupul. Acum se arăta în Efes, acum în Corint; de multe ori în Macedonia, în Italia; pretutindeni pe uscat, pretutindeni pe mare, împreună cu învăţătorul său, şi a luat parte la toate luptele şi primejdiile lui, fără ca boala trupului să poată mărgini înţelepciunea sufletului.

Atît de puternică era rîvna lui pentru Dumnezeu!

Precum la cei care au un trup tare şi sănătos, starea lor cea bună nu le aduce nici un cîştig, dacă sufletul lor cugetă lucruri de jos şi este trîndav şi tîmp, tot asemenea, pe de altă parte, nu păgubesc nimic bolnavii prin suferinţa lor, dacă sufletul le este nobil, puternic şi înfocat.

Dar poate unii socotesc că citatul nostru cuprinde învoirea de a bea vinul fără de nici o grijă. Nu este aşa! Ci dacă cineva ia bine aminte la graiurile lui Pavel, va vedea că ele cuprind mai vîrtos necesitatea trezviei şi a înfrînării. Gîndeşte numai că Pavel nu de la început a dat lui Timotei acest sfat, ci tocmai atunci cînd acesta slăbise, şi atunci nu deplin, ci numai cu o mărginire. El nu i-a zis: „bea vin”, ci „puţin vin””˜, nu pentru că Timotei avea trebuinţă de această sfătuire şi pază, ci pentru că noi avem trebuinţă de acestea.

Pe cînd el cuvintele acestea le spune pentru Timotei, ne pune nouă măsură şi hotar în băutura vinului, şi voieşte ca noi să bem numai atît cît ne este trebuincios, iar nu a cădea în altă boală. Căci băutura cea peste măsură a vinului pricinuieşte amîndurora, trupului şi sufletului, multe boli. Umple sufletul cu războiul patimilor şi stîrneşte furtuna gîndurilor destrămate, dar slăbeşte totodată şi puterea trupului, încît el se face slab şi uşor se strică. Căci precum pămîntul prin o prea mare inundare se înmoaie şi se desface, tot aşa băutura cea nemăsurată a vinului moaie, slăbeşte şi istoveşte trupul.

De aceea, să fugim de necumpătare, căci vinul este dat de Dumnezeu nu pentru ca să ne îmbătăm, ci ca să-l întrebuinţăm măsurat, ca el să ne veselească şi nu ca să ne pricinuiască dureri şi suferinţe.

Psalmistui zice: „Vinul veseleşte inima omului” (Psalmul 103, 16), iar tu îl faci izvor de tînguire, căci sufletul celui beat este învelit în întuneric. Vinul este un mijloc ales de vindecare, cînd se ţine măsura cea cuvenită la băutura lui.

Dar ce este mai necuviincios decît beţia? Beţivul este un mort viu, un duh rău de bunăvoia sa, un bolnav care nu se poate dezvinovăţi, un căzut care nu merită nici un pogorămînt şi o defăimare pentru tot neamul omenesc. Căci beţivul nu este numai netrebnic pentru viaţa socială, şi nu numai nedestoinic pentru treburile casnice şi cele publice, ci chiar privirea lui este tuturor nesuferită şi el umple de cea mai mare greaţă pe oricine vine în apropiere de dînsul.

Dar ce este mai cumplit pentru beţivi este că pentru ei cerul este închis, şi ei nu pot ajunge la fericirea cea veşnică, pentru că pe ei, afară de pierderea de pe pămînt, îi aşteaptă pedeapsa cea veşnică, cea nesuferită. „Beţivii, zice Apostolul Pavel, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 10).

De aceea, iubiţilor, să lepădăm această rea obişnuinţă şi să ascultăm pe Pavel, cînd zice: „bea puţin vin”. Adică noi trebuie să întrebuinţăm mîncarea şi băutura pe care ni le-a dat Dumnezeu atunci cînd este trebuinţă, dar niciodată să nu trecem hotarele şi să cădem în necumpătare, ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor. Căreia fie ca să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur