Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuvînt la Naşterea Mîntuitorului

ianuarie 7, 2011 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici, Sarbatori

CUVÂNT LA ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS,
CARE ÎNCÂ PÂNÄ‚ ATUNCI NU ERA ARÄ‚TATÄ‚,
IAR CU PUŢINI ANI MAI ÎNAINTE SE FÄ‚CUSE CUNOSCUTÄ‚
DE OARECARE CE VENISE ŞI VESTISE DE LA APUS

Cele ce Patriarhii le plămădeau de demult, Proorocii le spuneau de mai înainte şi Drepţii doreau să le vadă (Mt. 13, 17), acestea s-au împlinit şi au luat sfîrşit astăzi. Şi Dumnezeu S-a arătat în trup pe pămînt şi a petrecut împreună cu oameni (Varuh 3, 38). Să ne bucurăm dar şi să ne veselim, iubiţilor, căci dacă Ioan fiind în pîntecele maicii sale a săltat cînd Maria a mers la Elisabeta, cu mult mai mult noi trebuie să săltăm, să ne veselim, să ne minunăm şi să ne înspăimîntăm de mărimea iconomiei care covîrşeşte toată mintea, nu pe Maria văzînd, ci pe Însuşi Mîntuitorul nostru. Gîndiţi-vă ce lucrare mare este a vedea soarele pogorîndu-se din cer, alergînd pe pămînt şi slobozind către toţi razele sale. Şi dacă s-ar fi întîmplat acestea la luminătorul cel simţitor pe toţi i-ar fi înspăimîntat din cei care ar fi văzut, gîndeşte-te acum ce lucru mare este a vedea Soarele Dreptăţii slobozind din trupul nostru razele Sale şi luminînd sufletele noastre.

Demult doream să văd ziua aceasta, şi nu singur s-o văd, ci împreună cu atîta mulţime. Şi totdeauna mă rugam aşa să ni se umple priveliştea noastră, precum o vedem acum plină. Deci aceasta s-a plinit şi a luat sfîrşit.

Nu sunt încă zece ani de cînd ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta. Dar însă, ca şi cum ne-ar fi fost predată de demult, de mulţi ani, aşa a înflorit prin osîrdia voastră. Pentru aceasta nu va greşi nimeni numind-o împreună şi nouă şi veche. Nouă pentru că de curînd ni s-a făcut cunoscută, iar veche şi de demult pentru că degrab s-a făcut vîrstnică ca cele vechi şi a ajuns la aceiaşi măsură a vîrstei cu acelea, precum răsadurile cele viteze şi de soi bun. Căci acelea îndată ce se pun în pămînt, cresc curînd la mare înălţime şi se încarcă de roade ; aşa şi aceasta fiind cunoscută de demult la cei ce locuiau în partea Apusului, dar aducîndu-se la noi, a crescut aşa de repede în puţini ani şi a adus atîta roadă, care este cu putinţă a se vedea, căci curţile noastre bisericeşti sunt pline şi toată Biserica este strîmtorată de mulţimea celor ce s-au adunat. Deci răsplătirea cea vrednică a osîrdiei cei multe să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut astăzi cu trup.

Căci Acela vă va răsplăti vouă negreşit pentru sîrguinţa aceasta. Iar dragostea şi osîrdia pentru ziua asta să o nădăjduiţi şi să o aşteptaţi de la Hristos, Cel ce S-a născut. Şi dacă şi de la noi robii cei împreună cu voi trebuie să se aducă ceva, vom aduce cele după putere, dar mai bine zis cele ce darul lui Dumnezeu ne va da a grăi pentru folosul vostru.

Deci ce poftiţi să auziţi astăzi ? Ce altceva fără numai cele despre ziua aceasta. Căci ştiu bine că mulţi şi pînă acum dispută între ei, unii prihănind, iar alţii apărînd. Şi multă vorbă se face pretutindeni pentru ziua aceasta. Unii cîrtind că este nouă şi de curînd adusă, iar alţii, ca apărare, zicînd că este veche şi de demult, fiindcă proorocii cu mult mai înainte au grăit despre naşterea Lui, şi din început s-a făcut arătată şi vestită la cei ce locuiesc din Tarcia pînă la Gadira. Şi dacă fiind puţin cunoscută a dobîndit atîta dragoste din partea voastră, de ce se va face mai cunoscută, dovedit este că mult mai multă osîrdie vă va prilejui. Fiindcă luminarea şi descoperirea adusă de învăţătura aceasta, va lucra în voi mai multă dragoste şi osîrdie către ea. Deci am să zic trei dovezi prin care negreşit vom cunoaşte că aceasta este vremea în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu „“ Cuvîntul.

Şi din aceste trei prima dovadă este că aşa degrab s-a vestit pretutindeni, înflorind şi sporind la atîta înălţime praznicul. Şi ceea ce Gamaliil zicea despre propovăduire : „Că de va fi de la oameni”¦ se va risipi. Iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să o risipiţi, ca nu cumva şi luptători de Dumnezeu să vă aflaţi” (F. Ap. 5, 38 „“ 39). Aceasta şi eu voi zice cu îndrăzneală despre ziua aceasta. Că de vreme ce este de la Dumnezeu, nu numai că nu s-a risipit, ci sporeşte în fiecare an şi se face mai strălucită, fiindcă propvăduirea ei a cuprins toată lumea în puţini ani, cu toate că cei ce o purtau pretutindeni erau făcători de corturi, pescari, necărturari şi simpli. Dar cu nimic n-a vătămat-o simplitatea slujitorilor, căci puterea Celui ce Se propovăduia mergea mai înainte şi ridica împiedicările, dovedindu-Şi puterea Sa.

Iar dacă vreunul din cei ce se împotrivesc nu se împacă cu cele ce s-au zis, vom spune şi a doua dovadă. Dar care este aceasta ? Aceea că se află scrisă în Evanghelii. Căci zice evanghelistul: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întîi pe cînd Quirinius ocîrmuia Siria. Şi se ducea toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe cînd erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi” (Lc. 2, 1 „“ 7). Din acestea este arătat că S-a născut în vremea celei dintîi înscrieri. Şi este cu putinţă să se citească codicele cele vechi, care se păstrează la Roma, de cel ce voieşte să ştie cu dinadinsul şi să cunoască vremea înscrierii.

Dar ce ne priveşte pe noi aceasta, care nu suntem de acolo şi nici nu ne-am dus vreodată ? Ascultă şi nu fii necredincios, căci de la cei ce ştiu aceasta bine şi locuiesc în cetatea aceea am luat data zilei. Fiindcă cei ce petrec acolo săvîrşind-o de demult şi din predanie veche, ne-au trimis acum înştiinţare despre ea. Încă şi evanghelistul a însemnat vremea aceea nu fără rost, ci ca sa ne facă cunoscută şi vădită şi ziua aceea şi iconomia lui Dumnezeu. Căci August nu de la sine a dat atunci porunca aceea, ci Dumnezeu mişcînd sufletul lui a făcut aceasta, ca, fără voia lui, să slujească venirii Celui întîi Născut.

Dar poate zici : Ce folosesc acestea la această iconomie ? Nu este mică (dovada) nici întîmplătoare, iubitule, ci foarte mare şi una din cele mai de nevoie şi care se caută cu osîrdie. Dar care este aceasta ?

Galileea este o latură oarecare în Palestina, iar Nazaret o cetate a Galileii. Iar Iudeea este o altă latură, numindu-se aşa după cei ce locuiesc acolo şi Betleemul este o cetate a Iudeii. Pe Hristos toţi proorocii Îl vestea de mai înainte că nu din Nazaret, ci din Betleem va să vină şi acolo Se va naşte, căci aşa este scris : „Şi tu, Betleeme, pămîntul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Mt. 2, 6). Şi iudeii cei de atunci fiind întrebaţi de Irod unde se va naşte Hristos, i-au zis această mărturie. La fel şi Natanail a răspuns lui Filip, cînd zicea: „Am aflat pe Iisus”¦ din Nazaret”; „Din Nazret poate fi ceva bun” ? Despre care a zis Hristos : „Iată israelitean întru care nu este vicleşug” (In. 1, 45, 46, 47). Dar pentru care pricină l-a lăudat ? Pentru că nu s-a mulţumit cu vestirea lui Filip ? El ştia cu siguranţă că Hristos trebuia să se nască nu în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem; lucru ce s-a şi petrecut. Deci de vreme ce Filip nu ştia acestea, Natanail, ca cel ce ştia Legea, i-a răspuns cele arătate în proorocia de mai sus, ştiind că Hristos nu va veni din Nazaret. De aceeaşi Hristos zice despre el: „Iată israelitean întru care nu este vicleşug”. Dar şi unii dintre iudei ziceau către Nicodim: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (In. 7, 52); şi iarăşi în altă parte: Oare (nu va veni) din cetatea Betleem, unde a fost David ? (Ibid. 42). Şi toţi erau convinşi că negreşit de acolo trebuie să vie EI, iar nu din Galileea.

Iosif şi Maria fiind cetăţeni ai Betleemului l-au lăsat după o vreme şi s-au aşezat în Nazaret şi acolo petreceau. Şi multe astfel de mutări se întîmplă la mulţi oameni, care-şi lasă cetăţile în care s-au născut şi petrec în altele. Şi fiindcă trebuia ca Hristos să Se nască în Betleem, a ieşit această poruncă, care fără voia lor îi împingea la cetatea aceea, Dumnezeu aşa iconomisind. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în ţara sa, îi silea să se ridice de acolo, din Nazaret, şi să vie în Betleem să se înscrie. Şi acest lucru însemnîndu-l evanghelistul, zice: „Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată” (Lc. 2, 4 „“ 5).

Ai văzut, iubitule, economia lui Dumnezeu, care şi prin cei necredincioşi şi prin cei credincioşi rînduieşte cele ce privesc pe El ? Ca şi cei străini de dreapta credinţă să cunoască tăria şi puterea Lui. Steaua aducea pe magii de la răsărit, iar Legea o trăgea pe Maria la patria cea vestită de prooroci. De aici ne este dovedit că şi Fecioara este din neamul lui David. Şi fiindcă era din Betleem, dovedit este că era şi din casa şi neamul lui David. Acestea le-a arătat şi mai sus evanghelistul, prin cele zise : ,,Şi s-a suit şi Iosif: din Galileea (cu Maria), pentru că el era din casa şi neamul lui David”.

Şi fiindcă lui Iosif i s-a arătat neamul, iar pe strămoşii acesteia (Mariei) nimeni nu i-a înşirat aşa, precum pe ai aceluia, şi ca să nu te îndoieşti şi să zici : De unde este arătat că şi ea se trage din neamul lui David, ascultă : „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David” (Lc. 1, 26 „“ 27). Cuvintele „din casa lui David”, trebuie să înţelegem că s-au zis despre Fecioara.

Deci Legea şi porunca aceea i-a suit pe amîndoi în Betleem. Şi îndată ce au călcat ei în cetate, Iisus S-a şi născut şi a fost culcat în iesle, fiindcă venind mulţi din toate părţile, au ocupat locurile făcînd multă strîmtorare. De aceea tot acolo şi magii i s-au închinat.

Dar ca să vă aduc o dovadă mai luminată şi mai cunoscută, ridicaţi-vă, rogu-vă, mintea împreunăm cu mine, căci voiesc să pornesc o istorisire lungă şi să citesc legi vechi, ca din toate părţile să vi se facă cuvîntul mai luminat.

La iudei era o lege veche. Dar mai bine să suim cuvîntul mai sus. Cînd Dumnezeu a izbăvit poporul evreiesc de tulburările egipteneşti şi de tirania lui Faraon, văzîndu-i că încă mai au rămăşiţe ale păgînătăţii şi erau plecaţi la lucrurile cele smintite, minunîndu-se de mărimea şi frumuseţea templelor, a poruncit ca să li se zidească lor un templu, care să întreacă toate templele de pe pămînt nu numai cu scumpetea lucrurilor şi cu multa felurime a meşteşugului lor, ci şi prin forma zidirii. Şi precum un tată iubitor de fii, după multă vreme, luînd pe fiul său, care a petrecut cu oameni spurcaţi, stricaţi şi desfrînaţi, îndulcindu-se de multă dezmierdare, îl pune cu cinste în mai multă îndestulare, ca nu, strîmtorîndu-se, să-şi aducă aminte de cele de mai înainte şi să le poftească ; aşa şi Dumnezeu, văzînd pe iudei că erau plecaţi la lucrurile cele simţite, face şi în acestea un lucru covîrşitor, ca niciodată să nu le mai vină dorinţa de Egipt şi de lucrurile egiptenilor. Şi face templul după chipul lumii acesteia întregi, adică şi a celei simţite şi a celei înţelegătoare. Şi precum între pămînt şi cer tăria aceasta este despărţitoare, aşa a poruncit să se facă şi acela. Că despărţind templul în două şi punînd catapeteasmă la mijloc, a îngăduit ca partea cea dinafară catapetesmei să fie umblată de toţi, iar cea dinăuntru umblată şi văzută numai de arhiereu.

Şi cum că acestea nu sunt înţelegerile noastre şi că templul s-a făcut cu adevărat după chipul lumii întregi, ascultă ce zice Pavel despre Hristos, Care S-a suit în cer : „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfîntă a Sfintelor făcută de mîini – închipuirea celei adevărate” (Evr. 9, 24), arătînd că cele de aici sunt închipuiri ale celor adevărate. Iar cum că şi catapeteasma despărţea Sfînta Sfintelor de sfînta cea dinafară, precum văzduhul acesta desparte pe cele ce sunt mai presus de el de toate acestea ce sunt la noi, ascultă cum şi aceasta a însemnat-o Pavel, numind văzduhul acesta catapeteasmă. Căci după ce a zis despre nădejde, pe care o avem ca pe o ancoră tare a sufletului, a adus : „”¦intrînd dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noii ca înainte mergător” (Idem. 6, 19 – 20). Vezi cum a numit văzduhul catapeteasma ?

Afară de catapeteasmă era sfeşnicul şi jertfelnicul de aramă, care primea jertfele şi arderile de tot. Iar înlăuntrul catapetesmei era sicriul ferecat peste tot cu aur, care avea tabelele Legii şi năstrapa cea de aur, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi jertfelnic de aur nu pentru jertfe, nici pentru arderi de tot, ci numai pentru tămîie. Şi în cele dinafară era îngăduit tuturor să umble, iar în cele dinlăuntru numai arhiereului. Ei despre acestea voi aduce mărturie de la Pavel, care zice : „E adevărat că şi cel vechi avea orînduiri pentru slujba dumnezeiască şi un altar pămîntesc” (Evr. 9, 1). Iar altar pămîntesc numeşte cortul cel de afară, pentru că în el era îngăduit să intre toată lumea. Întru care are sfeşnicul şi masa şi punerea înainte a pîinilor. Iar după a doua catapeteasmă era partea care se chema Sfînta Sfintelor, care avea cădelniţa de aur şi sicriul Legii ferecat peste tot cu aur, întru care era năstrapa cea de aur ce avea mană, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi Tablele Legii. Şi pe deasupra erau heruvimi slavei, care umbreau altarul. Şi acestea fiind întocmite aşa, în cortul cel dintîi totdeauna intrau preoţii cînd făceau slujbele, iar în cel de-al doilea, o dată în an singur arhiereul, nu fără de sînge, pe care îl aduce pentru sine şi pentru neputinţele poporului (Idem. 9, 2 „“ 7).

Vezi că numai singur arhiereul şi o dată în an ? Dar poate vei zice : „Ce legătură au acestea cu ziua despre care vorbim ?”. Aşteptaţi puţin şi nu vă tulburaţi. Căci de sus de la început săpăm izvorul şi ne sîrguim să venim către vărsare, ca să vi se facă toate arătate cu lesnire. Şi mai ales ca să nu fie cuvîntul întunecat şi nelămurit şi să vă facă pe voi să slăbiţi din pricina lungimii celor pe se grăiesc, vă voi spune pentru ce le-am pornit pe toate acestea. Şi care este pricina ?

Cînd Elisabeta avea în pîntece pe Ioan de şase luni, atunci a zămislit Maria. Deci de vom cunoaşte care este luna aceea, a şasea, vom cunoaşte şi cînd a început Maria a zămisli. Apoi, cunoscînd cînd a început a zămisli, vom cunoaşte şi cînd a născut, numărînd nouă luni de la zămislire. Dar de unde vom cunoaşte care era luna a şasea de cînd purta în pîntece Elisabeta ? Dacă vom cunoaşte care era luna în care a zămislit. Dar de unde vom cunoaşte luna în care a zămislit ? Dacă vom cunoaşte în ce vreme i s-a binevestit lui Zaharia, bărbatului ei. Şi aceasta de unde ne va fi cunoscută nouă ? Din Dumnezeieştile Scripturi. Căci Sfînta Evanghelie zice: Că Zaharia fiind înăuntru în Sfînta Sfintelor, îngerul i-a binevestit şi i-a zis despre naşterea lui Ioan (Lc. 1, 9, 11, 21). Deci de se va dovedi luminat din Scripturi că arhiereul o dată intra în Sfînta Sfintelor, şi în care lună a anului intra el, arătată va fi şi vremea în care i s-a binevestit. Şi făcîndu-se aceasta arătată şi începutul zămislirii va fi cunoscut tuturor.

Deci cum că arhiereul intra numai odată în an a arătat şi Pavel. Dar şi Moisi arată acest lucru, zăcînd : „Şi a grăit Domnul către Moisi, zicînd : Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în cel sfînt, mai înainte de catapeteasma cea din faţa milostivitorului, care este pe sicriul mărturiei, ca să nu moară” (Lev. 16, 2). Şi iarăşi : „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei cînd va merge el să se roage întru cele sfinte, pînă cînd va ieşi ; şi se va ruga pentru sine şi pentru casa sa şi pentru toată adunarea fililor lui Israel. Şi se va ruga la jertfelnicul cel dinaintea Domnului” (Ibid. 17 – 18). Deci cum că nu intra el totdeauna în Sfînta Sfintelor şi nici cînd era el înăuntru nu era cu putinţă să intre cineva, ci afară de catapeteasmă să stea, dovedite sunt din cele de mai sus. Dar păstraţi-le pe acestea cu dinadinsul, căci a rămas să arăt care era vremea în care intra în Sfînta Sfintelor. Dar de unde se arată aceasta ? Din aceiaşi Carte (Levitic), care zice aşa : „În luna a şaptea, în zece ale lunii, să vă smeriţi sufletele voastre şi nici un lucru să nu faceţi în ea, nici băştinaşul, nici străinul care este la voi. Că în ziua aceasta se face rugăciune pentru voi, ca să vă curăţiţi de toate păcatele voastre ; înaintea Domnului vă veţi curaţi. Aceasta va fi sîmbăta sîmbetelor, odihnă vă va fi aceasta vouă şi veţi smeri sufletele voastre. Şi se va ruga preotul pe care-l vor unge şi ale cărui mîini le vor sfinţi ca să preoţească după tatăl lui ; şi se va îmbrăca cu haina cea de in, cu haina cea sfîntă şi va curaţi Sfînta Sfintelor, şi cortul mărturiei şi altarul le va curaţi. Şi se va ruga pentru preoţi şi pentru toată adunarea. Aceasta va fi vouă lege neschimbată, ca să vă rugaţi pentru fiii lui Israel, pentru toate păcatele lor ; odată în an se va face, precum a poruncit Domnul lui Moise” (Ibid. 29 „“ 34).

Deci despre vremea facerii Cortului se vorbeşte aici, căci atunci intra arhiereul, lucru care s-a arătat „odată în an se va face”. Deci dacă în vremea facerii Cortului intra arhiereul singur în Sfînta Sfintelor, veniţi dar să arătăm că tot în vremea aceea s-a arătat îngerul lui Zaharia cînd era în ea şi tămîia. Dar nimic nu ne împiedică să auzim chiar cuvintele Evangheliei, care zic : „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia”¦ iar femeia sa era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta”¦ Şi pe cînd Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rîndul săptămînii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămîieze intrînd în Templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămîierii, era afară şi se ruga”.

Adu-ţi aminte, iubitule, de mărturia aceea, care zice : „Nici un om nu va fi în Cortul mărturiei cînd va merge el să se roage întru cele sfinte, pînă cînd va ieşi”. „Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stînd de-a dreapta altarului tămîierii”. Nu a zis „altarul jertfelor”, ci „altarul tămîierii”. Pentru că altarul jertfelor şi al arderilor de tot era cel de afară, iar cel dinăuntru era cel al tămîierii. Deci din această mărturie, că i s-a arătat lui singur, iar poporul sta afară aşteptîndu-l, este dovedit că a intrat în Sfînta Sfintelor. „Şi văzîndu-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el : Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan”¦ Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întîrzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească” (Lc. 1, 5, 8 „“ 10, 11, 12 „“ 13, 21 „“ 22).

Vezi că era înăuntrul catapetesmei? Deci atunci i s-a binevestit. Iar vremea bunei vestiri era aceea a facerii corturilor şi a postului, căci pe acesta îl arată cele zise „să vă smeriţi sufletele voastre”. Şi se săvîrşeşte praznicul acesta de iudei la sfîrşitul lunii septembrie, precum mărturisiţi şi voi. Pentru că atunci am cheltuit cuvintele cele multe şi îndelungate despre iudei, prihănind postul lor cel fără cuviinţă. Deci atunci şi Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicînd : „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (Ibid. 25). Şi este bun prilej să arăt că fiind a şasea lună de cînd ea (Elisabeta) avea în pîntece pe Ioan, Maria primeşte bunele vestiri ale zămislirii. Căci după ce a venit Gavriil la ea şi i-a zis : „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus”. Iar ea tulburîndu-se şi căutînd să afle chipul zămislirii, îngerul îi spune : „Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri ; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrîneţe şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Ibid. 30 „“ 31, 35 „“ 37).

Deci dacă Elisabeta a început a zămisli în luna lui septembrie, precum s-a arătat, trebuie să numărăm de atunci cele şase luni. Iar acestea sunt : octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie. Deci după luna aceasta a şasea a început Maria a zămisli. Iar numărînd de aici nouă luni vom ajunge la luna de faţă. Deci luna cea dintîi a zămislirii Stăpînulul este aprilie, după care sunt mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, lună pe care o avem de faţă, în care părznuim şi ziua aceasta. Dar ca să se facă vouă mai lămurite cele zise, repetînd iarăşi pe scurt aceleaşi, voi zice dragostei voastre:

Arhiereul intra odată şi singur în Sfînta Sfintelor. Dar cînd se făcea aceasta ? În luna lui gorpieu, adică septembrie. Deci atunci a intrat Zaharia în Sfînta Sfintelor, atunci i s-a binevestit despre Ioan. Şi ducîndu-se de acolo femeia lui a început a zămisli. Iar după luna lui septembrie, în a şasea lună a Elisabetei, adică 25 martie, a început Maria să zămislească. Şi de la aprilie, numărînd nouă luni, vom ajunge la luna aceasta de faţă, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci cele despre ziua aceasta toate vi le-am arătat. Încă una mai zicîndu-vă, voi înceta cuvîntul, lăsînd pe cele mai mari la Dascălul cel de obşte.

Dar fiindcă mulţi elini rîd atunci cînd aud că Dumnezeu S-a născut cu trup, tulbură şi smintesc pe mulţi din cei mai simpli, de aceea este nevoie ca să grăim şi către aceia şi către cei ce se smintesc, ca să nu se tulbure niciodată, amăgindu-se de oamenii nebuni, nici să se smintească de rîsul celor necredincioşi.

Că şi copiii cei mici de multe ori rîd cînd noi grăim cuvinte cuviincioase şi ne îndeletnicim cu lucruri de nevoie. Dar rîsul nu este semn al prostimei lucrurilor, ci al lipsei de minte a celor ce rîd. Lucru care se potriveşte şi pentru elini, căci fiind mai nebuni decît copiii, batjocoresc cele vrednice de cutremur şi pline de multă uimire, iar pe cele ce sunt cu adevărat vrednice de rîs le cinstesc şi le apără. Dar cele ale noastre, deşi sunt luate în rîs de aceia, stau în cinstea lor, nevătămîndu-se cu nimic slava lor de rîsul acelora. Iar cele ale lor, deşi sunt apărate din toate părţile, îşi arată necinstea lor.

Căci cum nu este semn al nebuniei celei mai de pe urmă că ei, care sunt lesne alunecători, să bage pe dumnezeii lor în lemne, în pietre şi în alte materii, şi, închizîndu-i acolo ca într-o temniţă, să socotească că nu fac, nici zic vreun lucru de ocară. Iar pe noi să ne învinuiască cînd zicem că Dumnezeu făcîndu-Şi locaş viu, cu lucrarea Duhului Sfînt, a luat lumea cu el. Şi ce vină este în aceasta? Şi dacă este de ocară ca Dumnezeu să locuiască în trup omenesc, cu mult mai mult este de ocară a locui în piatră şi în lemn, cu cît piatra şi lemnul sunt mai necinstite decît omul, fără numai dacă lor li se pare, că neamul omenesc este mai necinstit decît aceste materii nesimţitoare.

Şi mai îndrăznesc să pogoare fiinţa lui Dumnezeu în pisici, în cîini, şi mulţi dintre eretici, în lucruri mai de necinste. Dar noi nu vorbim şi nici suferim a auzi vreodată ceva din acestea, ci numai atîta zicem : Că Hristos a luat un trup curat şi sfînt, fără prihană şi neatins de nici un păcat, din pîntece fecioresc, şi a îndreptat făptura Sa. Iar aceia şi maniheii, care sunt în aceiaşi păgînătate cu ei, băgînd fiinţa lui Dumnezeu în cîini, maimuţe şi în tot felul de animale şi zicînd că sufletul acestora este din fiinţa lui Dumnezeu, nu se cutremură, nici se înfricoşează. Şi zic că noi grăim lucruri nevrednice de Dumnezeu, fiindcă nu suferim nici a gîndii cu mintea ceva dintru ale lor. Dar noi zicem cele cu cuviinţă şi potrivite Lui, adică venind a îndreptat făptura Sa cu acest chip al întrupării.

Şi ce zici, o omule ? Spui că sufletele ucigaşilor şi ale fermecătorilor sunt din fiinţa lui Dumnezeu şi îndrăzneşti să ne prihăneşti pe noi că nu primim nimic din ale voastre, nici suferim a le auzi vorbindu-se ? Dar noi şi pe cei ce vorbesc acestea îi judecăm ca părtaşi ai păgînătăţii. Şi zicem: Că Dumnezeu făcîndu-Şi Lui locaş sfînt, a băgat, prin Acela, petrecerea cerească în viaţa noastră. Şi cum nu sunteţi vrednici de mii de morţi şi pentru prihănirile cu care ne acuzaţi pe noi şi pentru păgînătăţile care nu încetaţi a le face ? Căci dacă este cu necuviinţă lui Dumnezeu să locuiască în trup curat şi fără prihană, precum ziceţi voi, cu mult mai cu necuviinţă este a locui în cel al fermecătorului, al jefuitorului de morminte, al tîlharului, al maimuţei şi al cîinelui. Cu ce Se vatămă Dumnezeu din iconomia aceasta ? Sau cu ce se întinează ? Nu vedeţi soarele acesta, care este nesimţitor, stricăcios şi vremelnic – cu toate că de mii de ori s-ar tulbura elinii şi maniheii auzind acestea – şi nu numai aceasta, ci şi pămîntul şi marea şi în scurt să zic şi toată zidirea cea văzută este supusă deşertăciunii ?

Ascultă pe Pavel care zice : „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde”. Apoi arătînd ce înseamnă «a se supune deşertăciunii», a adaus zicînd : „Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rm. 8, 20, 21). De aceea ea este acum stricăcioasă. Iar a robi stricăciunii nu înseamnă altceva fără numai a fi stricăcios.

Deci dacă soarele, fiind un lucru stricăcios, îşi slobozeşte pretutindeni razele sale, care amestecîndu-se cu noroaie, cu întinăciuni şi cu multe alte asemenea, nu le vatămă cu nimic, ci iarăşi şi le trage înapoi curate, şi dînd din binefacerile sale tuturor materiilor cu care s-a împărtăşit, fără să ia cîtuşi de puţin din întinăciunea lor, cu mult mai mult Soarele Dreptăţii, Stăpînul puterilor celor fără de trup, intrînd într-un trup curat, nu numai că nu s-a întinat de el, ci şi pe acesta l-a făcut mai curat şi mai sfînt.

Deci punîndu-vă în minte toate acestea şi aducîndu-ne aminte de cuvîntul ce zice : „Şi voi locui întru ei şi voi umbla” (II Cor. 6, 16) şi : „Voi sunteţi templu a lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (I Cor. 3, 16), să astupăm gurile cele neruşinate ale păgînilor, şi să ne veselim de bunătăţile noastre, slăvind pe Dumnezeu cel ce S-a întrupat pentru asemenea smerenie şi dîndu-I, după puterea noastră, cinste şi răsplătire vrednică. Iar a răsplăti lui Dumnezeu nu este altceva fără numai silinţa noastră la fapta bună şi la mîntuirea sufletelor noastre.

Deci să nu ne facem nemulţumitori faţă de Făcătorul de bine, ci să aducem toate cele după putere: credinţă, nădejde, dragoste, înfrînarea patimilor, milostenie, iubirea de străini şi ceea ce mai înainte v-am rugat şi totdeauna nu voi înceta a vă ruga. Dar care este aceasta? Voind să vă apropiaţi la Masa aceasta dumnezeiască şi înfricoşătoare, la Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune, nu tulburîndu-vă, nici bătînd cu picioarele, sau împingînd pe cei de aproape. Căci lucrul acesta este dovada nebuniei celei mai de pe urmă, iar nu a defăimării cei mici şi neînsemnate. De aceea şi multă osîndă şi pedeapsă aduc celor ce fac unele ca acestea.

Pune-ţi în minte, o omule, de ce Jertfă voieşti să te apropii şi la ce masă voieşti să vii. Adu-ţi aminte că fiind pămînt şi cenuşă, primeşti Sîngele şi Trupul lui Hristos. Iar cînd vă cheamă împăratul la ospăţ, staţi cu frică şi cu sfială, împărtăşindu-vă în linişte de bucalele ce sunt puse înainte. Dar cînd Dumnezeu vă cheamă la masa Sa şi pune înainte pe Fiul Său, înaintea Căruia puterile cereşti stau cu frică şi cu cutremur, serafimii acoperindu-şi feţele şi heruvimii strigînd : „Sfînt, Sfînt, Sfînt”, tu strigi şi te tulburi la acest ospăţ dumnezeiesc ? Oare nu ştii că în vremea aceea sufletul tău trebuie să fie plin de pace ? De pace multă şi de linişte este trebuinţă, iar nu de gîlceava, de mînie şi de tulburare, căci acestea fac necurat sufletul celor ce se apropie.

Deci ce iertare vom avea noi, dacă după atîtea păcate, nici în vremea cînd ne apropiem de sfînta împărtăşanie nu suntem curaţi de aceste patimi dobitoceşti. Şi dacă cele ce sunt puse înainte pe Masa aceasta sunt cele mai de nevoie, ce ne îndeamnă pe noi, ca lăsînd sîrguinţa la cele duhovniceşti să ne silim la cele trupeşti ?

Nu, vă rog şi vă poftesc, să nu pornim urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Cele puse înainte sunt doctrine mîntuitoare a rănilor noastre şi bogăţie neîmpuţinată, pricinuitoare de Împărăţia cerurilor. Şi ne cutremurăm dar cînd ne apropiem, să mulţumim, să cădem la El mărturisindu-ne greşalele noastre, să plîngem tînguindu-ne răutăţile noastre, să înălţăm lui Dumnezeu rugăciuni cu sîrguinţa. Şi aşa curăţindu-ne, să ne apropiem cu tăcere şi cu rînduiala cea bună şi cuviincioasă, ca cei ce mergem către Împăratul cerurilor.

Şi primind Jertfa cea fără prihană şi sfîntă, să o sărutăm, să o îmbrăţişăm cu ochii, să ne înfierbîntăm mintea, ca să nu ne împărtăşim spre judecată sau spre osîndă, ci spre curăţirea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre pace întărită, spre pricină de nenumărate bunătăţi, ca şi pe noi să ne sfinţim şi pe cei deaproape să-i zidim.

Acestea adeseori le zic şi nu voi înceta a le zice, căci ce folos este a alerga aici, dar a nu învăţa nimic din cele nefolositoare? Şi ce dobîndă este din a vorbi mereu numai pentru a vorbi ? Scurtă este vremea aceasta, iubiţilor. Să ne trezim, să priveghem, să ne punem în rînduială pe noi înşine, să arătăm dragoste adevărată faţă de toţi, să fim cucernici întru toate şi cînd va fi trebuinţă de a asculta cuvinte duhovniceşti şi cînd trebuie a ne ruga, a ne apropia la Masa cea dumnezeiască, sau de a face altceva. Cu frică şi cu cutremur să facem acestea ca să nu aducem asupra noastră blestem prin lenevire, căci zice Proorocul: „Blestemat este cel ce face lucrul Domnului cu lenevire”. Tulburarea şi mînia ni se fac ocară nouă înşine, dacă ne apropiem aşa la Jertfa ce este de faţă.

Şi a se apropia cineva spurcat de Dumnezeu este dovada defăimării cei mai de pe urmă. Dar ascultă ce zice Apostolul despre unele ca acestea : „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17). Deci nu cumva în loc să împăcăm pe Dumnezeu cu noi, mai mult să-L întărîtăm. Ci arătînd toată silinţa, podoaba şi netulburarea sufletului, să ne apropiem cu rugăciune şi cu inimă zdrobită, ca prin acestea îmblînzind pe Stăpînul nostru Iisus Hristos, să putem dobîndi bunătăţile cele făgăduite nouă. Cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slavă, stăpînire şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.