Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cum am devenit ortodox – Maxime Egger

octombrie 19, 2010 Categoria: Articole, Religii si secte

(Un ziarist elvetian convertit la dreapta credintă si devenit slujitor al lui Hristos)

„Ce putem face oare pentru ca Dumnezeu să nu dispară între rîndurile unui text?”
(Georges Khodr)

Cum am devenit ortodox? Iată întrebarea care, fără îndoială, mi-a fost pusă cel mai des în ultimii ani. În general, am evitat răspunsurile transante. Astăzi, cînd, după lungi ezitări, consimt să răspund, luînd condeiul nu pot să nu-mi spun că sunt totusi cît se poate de imprudent, ba chiar inconstient, să accept un demers atît de dificil si delicat. Dificil, pentru că, la urma urmei, este imposibil să dezvălui în cîteva pagini rezultatul unei înaintări spirituale care a durat ani întregi. Delicat, pentru că în acest parcurs există (ca în orice înaintare spirituală) o taină propriu-zis inexprimabilă, o dimensiune atît de profundă si intimă încît ezit la nesfîrsit să vorbesc despre ea. Dar, dacă mîna îmi tremură, este mai cu seamă din teama ca nu cumva, slăvindu-L pe Dumnezeu, să mă slăvesc în ascuns si pe mine însumi.

Am folosit mai sus cuvîntul „înaintare”. As fi putut să vorbesc la fel de bine despre o serie de „treceri”, în sens pascal, succedîndu-se de la moarte la înviere, căci aceasta este povestea mea. Văd cu adevărat întreaga-mi viată ca pe o scară continuă, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat către împărătia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe această cărare nu-ti lipseste nimic din ceea ce alcătuieste existenta însăsi, dar mai ales întîlnesti oameni prin care (fără să fii întotdeauna constient) Dumnezeu însusi îti vine în întîmpinare, îndrumîndu-te.

Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape… Ce-ar fi de spus? Mai întîi… copilăria… într-o familie catolică, mai degrabă pioasă decît rigoristă, cu catehismul si slujba religioasă mai mult sau mai putin „obligatorii”. Apoi, îndată după confirmare [ritualul de îmbisericire în sens plenar, adică accederea la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul revoltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fără dreptate) drept fariseică, ipocrită, moralizatoare, culpabilizantă; revoltă care m-a făcut să arunc pruncul (adică pe Hristos) cu scăldătoare cu tot (adică institutiile si dogmele Sale).

Pot spune că de pe la 15 ani devenisem agnostic, însă adînc muncit de marile întrebări metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce suferinta si moartea? etc. Sosise timpul căutărilor. Lectura marilor autori existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic… toate acestea mă entuziasmau, însă nimic nu mă multumea pe de-a-ntregul. Parcă dăinuia în mine un gol secret. Intuiam că omul nu poate să-si fie propriul sens, să-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urmă, obsedat de neîmplinire, obosit de „micile eternităti ale plăcerii” în care mă regăseam zilnic, m-am hotărît, în 1983 (data consacrării mele ca ziarist), să-mi iau un an de odihnă, un an al bilantului si al contemplării, un an sabatic, care să-mi îngăduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face că am petrecut cu totul vreo nouă luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul – în această călătorie atît de bogată si de tulburătoare încît nu am încetat nici pînă astăzi să mă bucur de roadele ei – mi-a fost ca o vreme a desteptării, iar una dintre experientele capitale mi-a fost dat să o trăiesc în desertul Thar din Rajasthan.

Învins – si sufleteste, si trupeste – de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în singurătatea răsăritului, în transparenta cristalină a apei si a aerului, am fost deodată ca acoperit de o fortă a păcii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fără motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. După aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adîncul sufletului, o altă dimensiune a constiintei se deschisese în mine. Într-adevăr, există, în adîncul fiintei si al lumii, o Fortă, o Fiintă, o Prezentă infinită, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, într-adevăr, omul este un amestec de finitudine si infinitate, de temporalitate si eternitate, în acel moment, această Fiintă, această Alteritate absolută, era încă ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrăzneam încă să o numesc Dumnezeu, însă era!

La înapoierea mea acasă, în Elvetia, timpul întrebărilor retrospective si introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a cărui intuitie o avusesem, mă repunea în criză, întrebările mă asaltau haotic: cum urma să-mi fie afectată viata de cele petrecute? Puteam oare să continui ca mai înainte, căutînd iarăsi aceeasi fericire facilă si superficială, cînd în mine ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. Dòrckheim si Rene Guenon m-au ajutat să înteleg, să pun în cuvinte ceea ce mi se întîmplase. Totul se limpezea: ca să rămîn în contact cu această Fiintă supremă, Principiu al oricărei fiintări, trebuia să mă purific, să mă eliberez de ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cărtile nu mă mai puteau ajuta. Trebuia să pornesc neîntîrziat la fapte. Se impunea un exercitiu de transformare spirituală. Alte cîteva întîlniri si anumite înclinatii estetice îmi dădură impulsul final: epoca Zen-ului putea începe!

Laic, fără dogme ori credinte, „neutru” si deci universal, axat pe experienta nemijlocită a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însă de o uimitoare si perpetuă noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curătare, de sedimentare si de aprofundare, de deschidere interioară, va redestepta în mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plină sedintă Zen, chipul lui Hristos se înăltă iarăsi din mine, reizbucnind din tainicele străfunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiintă „impersonală si abstractă”, de care devenisem constient în India, căpăta, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip si un nume de persoană: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea si mie să strig: „Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adînc decît tot ce este în mine adînc, si mai înalt decît tot ce este în mine înalt!”. Am pornit atunci să-mi regăsesc rădăcinile crestine, cu următoarea întrebare zvîcnindu-mi în minte: Există oare în crestinism o cale care să ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientală ca fiind esentiale oricărei încercări de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioară, exista o adevărată Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu adevărat, si anume în crestinismul răsăritean.

Cu doi ani în urmă avusesem parte de o conversatie neobisnuită prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o mănăstire „extraordinară”, ale cărei baze fuseseră puse în Anglia de către Arhimandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului si care trăise mai bine de 20 de ani în Sfîntul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Această amintire m-a preocupat într-atît, încît am sfîrsit prin a lua drumul Angliei.

Săptămîna petrecută la Mănăstirea „Sfîntul Ioan Botezătorul” a fost o experientă cu totul tulburătoare. Dincolo de primirea rezervată fiecărui vizitator (cu adevărat primit precum Hristos) si de apropierea dintre călugări, frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat încă de la început, întîi, atentia cu totul deosebită acordată persoanei, respectul absolut pentru unicitatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertăti, al cărei sens si consistentă veneau din dăruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna „a fiinta întru Biserică”, adică un mod de viată care transformăBiserica (sau care ar trebui să o transforme) în ceva superior unei simple societăti sau institutii. Apoi, oficierea Rugăciunii lui Iisus…

Îmi voi aminti mereu zorii răcorosi ai zilei în care am pătruns în Biserica „Sfîntul Siluan”. Totul era scăldat într-o luminoasă penumbră radiind din candele si din icoane, iar tăcerea era însufletită doar de cîntecul păsărilor răzbătînd prin ferestre. Si, timp de două ore, în nenumărate graiuri (slavonă, greacă, franceză, engleză), această rugăciune psalmodiată: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pre noi”. Dacă la început am recitat-o aproape ca pe o mantră [formulă sacră hindusă ori budistă, „condensînd” divinitatea pe care o invocă], „rugăciunea inimii” avea să-mi devină cu timpul o întîlnire personală cu Hristos, vie, aducătoare de pace si purificatoare, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu în străfundurile inimii si totodată o armă în lupta anevoioasă, adesea istovitoare, împotriva patimilor si a gîndurilor străine. Mă fascina faptul că această rugăciune se născuse în desertul Egiptului într-al IV-lea secol crestin – prima întîlnire cu Ortodoxia mă întorcea la rădăcinile crestinismului, la Biserica una si nedespărtită a primelor secole. Am fost desigur impresionat si de frumusetea serviciului liturgic, oficiat cu o profunzime care (aveam s-o înteleg mai tîrziu) era expresia simultană a bucuriei pascale si a durerii crucii. Fie în rugăciunea inimii, fie în cadrul liturghiei, m-a fascinat imediat rolul trupului, determinat să participe plenar: cu vederea – de către icoane si lumînări, cu auzul – de către cîntări, cu mirosul – de către tămîie, precum si printr-o serie de gesturi: semnul crucii, metaniile… India îmi descoperise, prin socul realitătii sale neascunse, nu numai că aveam un trup, dar si că eram unul. Ortodoxia urma să mă învete, prin slujbele sale liturgice, prin traditia sa mistică si ascetică, prin tineretea deloc rară a credinciosilor, că întîlnirea si unirea cu Dumnezeu se petrec inclusiv în trup, care este templu al Duhului Sfînt.

În timpul acestei prime săptămîni n-am reusit să-l întîlnesc pe părintele Sofronie, pe atunci bolnav, înainte să plec, unul dintre călugări mi-a dăruit un sirag de metanii din lînă neagră, lucrat în Muntele Athos; l-am primit ca pe o încurajare în rugăciune, dar mai ales ca pe un angajament spiritual. Voi trece sub tăcere ce mi-a fost dat să trăiesc la întoarcere. Voi spune numai că inima mea rănită de iubire se întredeschisese asemenea unei porti înaintea lui Dumnezeu, ca să-mi văd eu neantul si tenebrele sufletesti. „Pocăiti-vă, că s-a apropiat împărătia cerurilor!” (Matei 4, 17) – vesteste Hristos la începutul Evangheliei Sale. Evident, nu m-am căit îndată, dar am învătat că această metanoia [în gr. – „primenire lăuntrică”, „întoarcere a sufletului către Dumnezeu”] este cheia vietii duhovnicesti. Dimpreună cu smerenia si cu frîngerea inimii, metanoia antrenează transformarea vechiului om într-unul nou, deschiderea către Duhul Sfînt. Cu adevărat, numai mărturisindu-ti slăbiciunile, nedesăvîrsirile, recunoscîndu-ti starea de mizerie a sufletului, mai poti să te deschizi milostivirii lui Dumnezeu, iubirii Sale iertătoare si răbdătoare. Numai iubirea, compasiunea pe care mi-a fost dat să o descopăr dintr-o dată în Biserica Ortodoxă, poate schimba însăsi substanta lucrurilor.

Cum părăsisem cu totul firesc practica Zen pentru Rugăciunea lui Iisus, m-am avîntat cu pasiune în lectura cărtilor recomandate la mănăstire: pe lîngă Evanghelie si Psalmi, în primul rînd cartea părintelui Sofronie despre staretul Siluan, apoi o lucrare despre rugăciunea inimii de Briancianinov si Eseul asupra teologiei mistice în Biserica de Răsărit al lui Vladimir Lossky. Rafinamentul teologic mă depăsea, însă două chestiuni rezonară în mine numaidecît, cu putere, întîi, unitatea profundă, de nezdruncinat, între teologie si mistică, exprimată prin celebra formulă a lui Evagrie Ponticul: „Dacă esti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat, iar dacă te rogi cu adevărat, esti teolog”. Cu alte cuvinte, nu există teologie adevărată fără cunoasterea dumnezeiestilor taine. Dar a cunoaste aceste taine înseamnă a le trăi prin experierea Duhului Sfînt, care se ridică deasupra ratiunii, o crucifică si o transfigurează! Al doilea lucru care mi-a spus foarte multe este conceptia ortodoxă despre mîntuire, considerată „transfigurare” si „îndumnezeire”, iar nu simplă „răscumpărare” sau „izbăvire”. Astfel, „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca si omul să se poată face Dumnezeu!”, declară Sfîntul Atanasie din Alexandria (sec. IV). Părintii Ortodoxiei privesc fiinta umană raportînd-o la imaginea divinitătii din om, iar nu la păcatul din el. Iar păcatul nu este definit ca transgresare juridică a unor norme etice, ci ca refuz al iubirii Tatălui, ca îndepărtare de Dumnezeu pricinuită de mîndrie si de celelalte boli spirituale, sufletesti si trupesti, de unde decurge o abordare terapeutică, iar nu una culpabilizantă a păcatului, ca si o viziune ontologică asupra sfinteniei. „Sfînt nu este acela care s-a ridicat pînă la o treaptă înaltă a moralei omenesti, sau care a ajuns să aibă o viată de asceză, chiar de rugăciune (si fariseii posteau si ziceau rugăciuni lungi!), ci acela care are întru el Duhul Sfînt”, ne spune părintele Sofronie. Întelegem astfel crestinismul nu în primul rînd ca etică, ci ca mod spiritual de a fi, cale de unire cu Dumnezeu, de jertfire pe cruce întru înviere, care ne transformă într-o fiintă nouă. Cererile lui Hristos, adresate nouă, nu sunt lungi, în genul „ai voie asta, n-ai voie asta”, ci energii dumnezeiesti cu ajutorul cărora putem deveni (în viata si constiinta noastră) asemenea lui Hristos. În ce priveste Biserica, ea nu e doar o instantă morală, nici numai o organizatie de caritate sau umanitară, ci marele spital al sufletelor, locul unde suntem siguri că-L primim pe Dumnezeul viu si că participăm la împărătia Sa. Descopeream treptat fata ascunsă a crestinismului, care mă cucerea si mă fermeca. Mai presus de toate, departe de a fi ceva abstract, crestinismul se vădea a fi viu!

La reîntoarcerea în Mănăstirea „Sfîntul Ioan Botezătorul”, cîteva luni după prima mea vizită, am avut nespusa bucurie să-l întîlnesc pe arhimandritul Sofronie; întîlnirea a însemnat, evident, o cotitură în viata mea. Ar fi nenumărate lucruri de spus despre acest om al lui Dumnezeu, recunoscut de întreaga comunitate drept un staret adevărat, însă, respectîndu-i dorinta, voi tăcea despre acestea. Nu voi dezvălui decît un singur fapt, capital pentru împlinirea mea ulterioară: aveam în fata ochilor dovada vie a vietii întru Hristos si a cunoasterii Sfintei Treimi; vedeam în acest bătrîn ce înseamnă cu adevărat să fii „persoană”, adică în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Atîta iubire, atîta libertate, atîta lumină si fortă creatoare m-au făcut să mă încredintez Căii si Traditiei al cărei mostenitor era si părintele. Treceam cu încetul de la credinta mostenită în copilărie la dreapta credintă, adică la o relatie vie, personală, cu Hristos.

Mi-am făcut destul de repede cunoscută dorinta de a deveni ortodox, însă părintele Sofronie mi-a temperat elanul, socotind că trebuia „pur si simplu” (!) să mă străduiesc să „îmi petrec zilele fără de păcat” si că aceasta puteam s-o fac oriunde (din perspectiva acestor întîmplări, nu cred să existe Biserică mai putin preocupată de prozelitism decît cea ortodoxă). Mi-au trebuit, prin urmare, mai bine de doi ani pînă ce-am făcut pasul. Privind înapoi, cred că atitudinea rezervată a părintelui, de chemare la răbdare si perseverentă, a fost plină de întelepciune. Acest timp al asteptării, adevărată kenoză [„golire”, „tăiere a voii”] s-a dovedit într-adevăr foarte folositor si fecund, permitîndu-mi să-mi adîncesc credinta, să-mi răspund la anumite îndoieli, să-mi împlinesc cateheza, să-mi abandonez de la sine anumite prejudecăti asupra Bisericii Ortodoxe, să-mi pun la încercare profunzimea dorintei mele. De asemenea, mi-am clarificat problema originilor mele confesionale.

Am încercat totusi, la un moment dat, părintele Sofronie refuzîndu-mă, să mă întorc la Biserica Catolică, în ciuda eforturilor mele, în ciuda persoanelor remarcabile cu care am stat de vorbă, maioneza, cum se spune, nu s-a mai prins… Mă aflam deja cu sufletul în altă parte, irezistibil atras de spiritualitatea crestină a Răsăritului, acolo unde respiram din toti plămînii. Si apoi, într-atît de organic apropiat mă simteam fată de teologia si eclesiologia ortodoxă, si într-atît mă poticneam de unele aspecte ale catolicismului roman, cum ar fi mai ales institutia papală, sau conceptia despre Duhul Sfînt, sau un anume formalism juridic, încît…

Am petrecut Săptămîna Luminată a anului 1990 în Mănăstirea „Sfîntul Ioan Botezătorul”. Si a fost o adevărată moarte întru înviere împreună cu Hristos, ceea ce a făcut ca trecerea mea (în sens pascal) la Ortodoxie să fie pe cît de evidentă, pe atît de inevitabilă. Această „trecere” (de care eram sigur) era o necesitate interioară, nu o simplă chestiune de convenientă, nici o alegere pur si simplu subiectivă, superficială. Părintele Sofronie a înteles si cîteva săptămîni mai tîrziu eram primit în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Pentru a marca acest „Paste” personal si a-mi încuviinta într-un mod aparte dorinta de a începe o viată nouă, părintele Sofronie îmi dădu prenumele de Maxime, asezîndu-mă sub patronajul Sfîntului Maxim Mărturisitorul (sec. VII), mare discipol al Sfîntului Sofronie al Ierusalimului.

Să fie limpede: „trecerea” mea la Ortodoxie nu este rezultatul unei reflectii intelectuale, nici al unei fascinatii mai mult sau mai putin exotice, ci rodul unei îndelungi formări spirituale, în „trecerea” mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni. Dată fiind îndelunga mea îndepărtare de Biserica Catolică, nu era vorba de o schimbare, si cu atît mai putin de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în trupul lui Hristos, care este unica Biserică. Nu am ales o confesiune opunînd-o celeilalte, după savante comparatii între măsurile de adevăr ale fiecăreia. Nu, ci pur si simplu mi-am urmat calea ce se deschidea pasilor mei, supunîndu-mă irezistibil unei lumi de o strălucire si de o puritate nepămîntesti, în acest sens, convertirea mea este, în mod esential, o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Adevărul si Calea.

Trebuie să se distingă limpede între a fi ortodox si a trăi în ortodoxie. Cu alte cuvinte, esti ortodox prin „încadrarea” ta sacramentală si prin credinta pe care o mărturisesti, dar devii crestin prin viata pe care o duci, prin căpătarea Duhului Sfînt o dată cu împărtăsirea cu Sfintele Taine. Este cert că această viziune contrazice o mărturisire de credintă multumită de sine, exclusivistă, nationalistă, etnică sau triumfalistă. Personal, mă simt întîi crestin si abia apoi ortodox. Sau, mai degrabă, nu concep Ortodoxia decît ca sinonimă vietii crestine, plinătătii evanghelice, în acest sens, a deveni ortodox nu înseamnă doar să te acoperi cu haină nouă, tesută-n rituri si formule teologice, ci înseamnă să te învesmîntezi cu însusi Hristos. Dar a te învesmînta cu „Noul Adam” ce altceva este dacă nu a accepta să mori vechiului Adam, să-ti schimbi si firea, si viata?

Am spus că intrarea mea în comunitatea sacramentală a Bisericii Ortodoxe a fost o împlinire. Concluzionînd, as vrea să adaug că a fost de fapt un început. Căci adevărata convertire, si singura ce contează dincolo de orice aparentă spirituală, este abia metanoia, adică întoarcerea întregii noastre fiinte, a simtămintelor noastre celor mai ascunse, către mila lui Dumnezeu. Or, în măsura în care rămîn un păcătos, această revolutie este una fără de sfîrsit, care nu se opreste si nu-si atinge capătul niciodată. Este o miscare infinită, o devenire care nu încetează din devenire, înseamnă cale în urma Celui ce este Calea, a Celui ce călătoreste cu mine si în mine: Hristos, Cel ce pe toate le înnoieste! A fi ortodox, pentru mine, înseamnă a-mi repeta în fiece dimineată, precum Sfîntul Antonie: „Astăzi încep!”.

Maxime Egger
(în romîneste de Codrin V. Smirnoff)
/ortho-logia.com/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.