Planeta ca shopping center. Imperiul consumismului

august 23, 2007 Categoria: Articole, Biserica si societate

EXPLOZIA CONSUMISMULUI în lumea actuală face mai mult zgomot decît toate războaiele şi emoţionează tot mapamondul mai ceva decît toate carnavalurile. Cum spune un vechi proverb turc: „Cine bea pe datorie se îmbată de două ori.”

Zaiafetul ameţeşte şi înceţoşează privirile. Toată această beţie universală pare să nu aibă limite, nici în timp, nici în spaţiu. Dar ca toate tobele, cultura consumismului face mult zgomot pentru că e goală. Şi la momentul adevărului, cînd zgomotul încetează şi paranghelia ia sfîrşit, beţivul se trezeşte singur, însoţit doar de umbra lui şi de factura vaselor sparte.

Expansiunea cererii se loveşte de frontierele impuse de sistemul însuşi care i-a dat naştere. Aşa cum plămînii au nevoie de aer, sistemul are nevoie concomitent de pieţe din ce în ce mai vaste şi deschise şi de materii prime, precum şi de o forţă de muncă omenească, plătită cu preţuri cît de jos posibile. Sistemul vorbeşte în numele tuturor, adresîndu-şi tuturor ordinele imperioase de consum, difuzînd peste tot febra cumpărăturilor, deşi în orice caz şi pentru cei mai mulţi dintre oameni, aventura începe şi se sfîrşeşte pe ecranul televizorului. Cei mai mulţi dintre oameni, îndatoraţi ca să poată poseda nişte lucruri, sfîrşesc prin a nu mai avea altceva decît datorii care servesc la plata datoriilor care creează noi datorii, şi sfîrşesc prin a consuma fantezii materializate uneori graţie delicvenţei.

Dreptul la risipă, privilegiul unora, trece drept o libertate colectivă. Spune-mi cît consumi, şi-ţi voi spune cine eşti. Această civilizaţie nu lasă să doarmă florile, nici găinile, nici oamenii. În sere, florile sunt supuse luminii continue, astfel încît să înflorească mai repede. În uzinele de produs ouă, chiar şi găinilor li s-a interzis noaptea. Oamenii au fost şi ei condamnaţi la insomnie, din cauza anxietăţii de a cumpăra şi a angoasei legate de plăţi. Acest mod de a trăi nu este foarte confortabil pentru oameni, dar este pentru industria farmaceutică.

Statele Unite consumă jumătate din cantitatea de sedative, de anxiolitice şi de alte droguri chimice vîndute legal în lume, şi mai mult de jumătate dintre drogurile interzise care sunt vîndute ilegal. Această realitate nu este neglijabilă dacă ţinem cont de faptul că populaţia usamericană nu constitue decît de-abia 5% din populaţia mondială.

„Cel care-şi petrece timpul comparîndu-se cu ceilalţi este nefericit”, se lamentează o femeie din cartierul Buceo, din Montevideo. Durerea de a nu mai fi, cîntată altădată de tangouri, a lăsat loc ruşinii de a nu avea nimic. Un om sărac este un om sărac. „Cînd nu ai nimic, gîndeşti că nu valorezi nimic”, spune un tînăr din cartierul Villa Fiorito, din Buenon Aires. Iar în oraşul dominican San Francisco de Macorís, un altul îmi spune: „Fraţii mei muncesc pentru [a-şi cumpăra] mărci. Trăiesc pentru a cumpăra un produs de marcă şi fac economii crîncene pentru a plăti aceste costuri.”

Invizibila violenţă a pieţei: diversitatea este inamicul rentabilităţii iar uniformitatea se impune. Peste tot, producţia în serie, la scară gigantică, dictează regulile feroce ale consumismului. Dictatura uniformizării obligatorii este mai devastatoare decît orice dictatură a unui partid unic, căci ea impune, peste tot în lume, un mod de viaţă care clonează fiinţele umane ca şi cum ar fi vorba despre fotocopiile unui consumator ideal.

Consumatorul ideal este omul nemişcat. Civilizaţia noastră amestecă îmbuibare şi alimentaţie corectă, cantitate şi calitate. Conform revistei ştiinţifice The Lancet, „obezitatea severă” a crescut cu aproape 30% în rîndurile populaţiei tinere din ţările cele mai dezvoltate în timpul ultimului deceniu. Conform unei cercetări recente a Centrului de Ştiinţe ale Sănătăţii din Universitatea din Colorado, obezitatea a crescut cu 40% printre copiii nord-americani în ultimii şaisprezece ani. Ţara care a inventat mîncărurile şi băuturile light, diet food-ul şi alimentele fat free, conţine cel mai mare număr de persoane grase din lume. Consumatorul ideal nu-şi garează maşina decît pentru a munci şi pentru a privi la televizor, şi petrece în medie patru ore pe zi devorînd alimente în ambalaj din plastic.

Este triumful pubelei deghizate în mîncare: încetul cu încetul, această industrie cucereşte palatele lumii şi face cioburi din tradiţiile culinare locale. În anumite ţări tradiţia mîncatului bine vine de departe, se sprijină pe mii de ani de rafinament şi diversitate, şi contituie o moştenire colectivă care aparţine nu doar meselor bogaţilor, ci cuptoarelor tuturor. Aceste tradiţii, aceste semne de identitate culturală, aceste sărbători ale vieţii sunt acum tulburate radical de impunerea competenţei chimice şi unice: mondializarea hamburger-ului, dictatura fast food-ului. Plastificarea alimentelor la scară mondială, operă a lui Mac Donalrds, Burger King şi a altor firme, reuşeşte să violeze dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte gastronomia: un drept sacru, căci gura este una din porţile sufletului.

Cupa mondială la fotbal din 1998 a confirmat, printre alte lucruri, că MasterCard tonifică muşchii, că Coca-Cola oferă tinereţe eternă şi că meniul MacDonald este inevitabil pentru un bun atlet. Imensa armată de la MacDonald bombardează cu hamburger-i gurile copiilor şi ale adulţilor de pe toată planeta. Dublul arc al lui M a servit de stindard în timpul recentei cuceriri a ţărilor din Estul Europei. Cozile din faţa reprezentaţei de la Moscova, inaugurată cu fanfara în 1990, au fost simbolul victoriei Occidentului la fel de elocventă ca şi căderea Zidului Berlinului.

Semn al acestor timpuri, această întreprindere, care încarnează virtuţile lumii libere, neagă angajaţilor ei libertatea de afiliere la orice sindicat. MacDonald violează astfel un drept care este legal în numeroase ţări în care este prezent. În 1997, cîţiva muncitori membri ai ceea ce întreprinderea numeşte Macfamilia au încercat să se sindicalizeze într-un restaurant din Montréal: acesta a fost închis. Totuşi, în 1998, angajaţii de la MacDonald dintr-un orăşel de aproape de Vancouver au reuşit această performanţă demnă de cartea Guinness a recordurilor.

Masele consumatoare primesc ordine într-un limbaj universal: publicitatea a reuşit acolo unde esperanto a dat greş. Oricine, în orice loc al lumii, înţelege mesajele transmise de televizor. În ultimii 25 de ani, cheltuielile de publicitate mondiale s-au dublat. Graţie acestui lucru, copiii săraci beau din ce în ce mai multă coca-cola şi din ce în ce mai puţin lapt, iar timpul liber este dedicat consumismului. Timp liber, timp prizonier: casele săracilor nu au pat, dar au un televizor, iar televizorul are cuvîntul. Acest mic animal cumpărat pe credit este dovada vocaţiei democratice a progresului: el nu ascultă pe nimeni, dar le vorbeşte tuturor. În felul ăsta atît bogaţii cît şi defavorizaţii află despre virtuţile maşinii ultimul model, precum şi despre avantajele dobînzii la depozit din cutare sau cutare bancă.

Experţii ştiu cum să transforme mărfurile în instrumente magice împotriva singurătăţii. Lucrurile posedă atribute omeneşti: mîngîie, ţin companie, înţeleg, ajută, parfumul te îmbrăţişează iar maşina este un prieten care nu te lasă niciodată la greu. Cultura consumismului a făcut din singurătate piaţa cea mai lucrativă. Rănile din suflet sunt astupate fie cu lucruri, fie cu visul de a le avea. Iar lucrurile nu fac decît să îmbrăţişeze, ele pot deveni simbolul ascensiunii sociale, permis de liberă trecere pentru vămile societăţii de clase, chei care deschid uşi interzise. Cu cît sunt mai exclusive, cu atît este mai bine: lucrurile te aleg şi te salvează de anonimatul social. De obicei, funcţia publicităţii nu constă în oferirea de informaţii despre produs, căci nu asta este cel mai important, ci de a compensa frustrările şi de a hrăni fanteziile: Ce vreţi să deveniţi prin cumpărarea acestui after-shave?

Criminologista Anthony Platt a observat că delictele stradale nu sunt doar fructul unei sărăcii extreme, ci şi cel al eticii individualiste. Conform ei, obsesia socială a succesului are o incidenţă decisivă asupra aproprierii ilegale de obiecte. Am auzit întotdeauna că banii nu aduc fericirea. Totuşi, orice telespecator sărac are motive mai mult decît suficiente pentru a se gîndi că ei oferă ceva atît de aproape de fericire încît diferenţa îi priveşte doar pe specialişti.

Conform istoricului Eric Hobsbawm, secolul XX a pus capăt la şapte mii de ani de viaţă omenească bazată pe agricultură, de la apariţia primelor culturi, la sfîrşitul paleoliticului. Populaţia mondială se urbanizează şi ţăranii devin citadini. În America de Sud se găsesc cîmpii goale şi enorme furnicare urbane: oraşele cele mai mari din lume şi cele mai injuste. Ţăranii, expulzaţi de pe pămînturile lor de către agricultura modernă exportatoare şi de eroziune, invadează oraşele-satelit. Ei cred că Dumnezeu este peste tot, dar ştiu din experienţă că El locuieşte în marile oraşe. Oraşele promit locuri de muncă, prosperitate şi un viitor pentru copiii lor. Cei care aşteaptă la ţară privesc viaţa trecînd şi mor căscînd, în vreme ce viaţa se trăieşte la oraş, şi-i cheamă acolo. Îngrămădiţi în camere mizere, primul lucru pe care noii-veniţi îl află este că nu-i de lucru, pentru că sunt prea mulţi şomeri, că nimic nu este gratuit şi că produsele de lux cele mai scumpe sunt aerul şi tăcerea.

Fratele Giordano da Rivalto pronunţă la Florenţa un elogiu al oraşelor la începutul secolului XIV. El spune că oraşele cresc pentru că „oamenilor le place să se întîlnească”. Să se întîlnească, să se adune. Or, cine întîlneşte pe cine? Speranţa întîlneşte libertatea? Dorinţa întîlneşte lumea? Şi oamenii, întîlnesc ei alţi oameni? Dacă relaţiile interumane au fost reduse la relaţii între obiecte, cîte persoane întîlnesc obiecte?

Lumea întreagă devine un mare ecran de televizor în care putem privi lucruri, dar fără să le atingem vreodată. Mărfurile ieftine invadează şi privatizează spaţiile publice. Gările de autobuz şi de tren, care erau spaţii de întîlnire în urmă cu nu prea mult timp, devin acum spaţii de exhibiţie comercială.

Shopping center sau shopping mall, vitrina prin excelenţă, îşi impune prezenţa zdrobitoare. Mulţimile se duc în pelerinaj la acest templu principal unde se celebrează liturghiile consumismului. Cei mai mulţi dintre fideli contemplă, în extaz, lucrurile pe care buzunarele lor nu şi le pot permite, în vreme ce minoritatea cumpărătoare se expune bombardamentului ofertei neîncetate şi extenuante. Mulţimea care urcă şi coboară scările mecanice călătoreşte prin toată lumea: manechinele sunt îmbrăcate ca la Paris sau Milano, maşinile sună ca la Chicago iar contemplaţia şi ascultatul rămîn gratuite. Turiştii veniţi din satele îndepărtate sau din alte oraşe care n-au meritat încă binecuvîntările fericirii moderne, pozează pentru fotografie alături de mărcile internaţionale cele mai cunoscute, la fel cum o făceau cîndva în pieţe, la picioarele statuii unui mare om. Beatriz Solano observă că locuitorii oraşelor-satelit merg în centru, la shopping center, aşa cum mergeau cîndva în centrul administrativ. Vizitatorii, coafaţi, duşaţi, cu hainele călcate şi în cea mai bună îmbrăcăminte merg la o sărbătoare la care n-au fost invitaţi, dar unde, cel puţin, le este permis să privească. Familii întregi pleacă în voiaj în capsula spaţială care parcurge universul consumismului, unde estetica pieţii a desenat un peisaj incredibil de manechine, de mărci şi de etichete.

Cultura consumismului, cultura efemerului, condamnă totul la uitarea mediatică. Totul se schimbă în ritmul vertiginos al modei, în serviciul nevoii de a vinde. Cît ai clipi din ochi lucrurile se învechesc şi sunt însoţite de alte articole la fel de perisabile. Singurul lucru care nu dispare în zilele noastre este insecuritatea, căci mărfurile, la fel de volatile ca şi capitalul care le finanţează şi ca munca cel le produce, sunt fabricate pentru a dispărea la fel de devreme. Banii zboară cu viteza luminii: ieri erau acolo, azi sunt aici iar mîine, cine ştie unde, şi în tot acest timp angajaţii sunt potenţiali şomeri. Paradoxal, shopping center-urile, regatele perisabilităţii, oferă cea mai reuşită dintre iluziile securităţii. Ele rezistă timpului, fără vîrstă şi fără rădăcini, fără zi, fără noapte, fără memorie, şi există în afara timpului, dincolo de turbulenţele realităţii periculoase a lumii.

Stăpînii lumii utilizează universul ca şi cum ar fi de unică folosinţă: o marfă cu viaţă efemeră care se epuizează aşa cum o fac, de-abia născute, imaginile lansate de mitraliera televizorului, modele şi idolii lansaţi fără încetare pe piaţă de către maşina publicitară. Dar unde am putea să ne mutăm? Toată lumea este obligată să creadă că, luînd decizia de a privatiza universul într-un moment de supărare, Dumnezeu a vîndut planeta cîtorva multinaţionale? Societatea de consum este o capcană pentru fraieri. Cei care ţin hăţurile se prefac că ignoră, dar toţi cei care au ochi pot vedea că cei mai mulţi dintre oameni consumă puţin, foarte puţin sau nimic, pentru a garanta existenţa puţinei naturi care ne mai rămîne. Injustiţia socială nu este o eroare de corectat, nici un defect de depăşit „“ este o nevoie esenţială. Nici o natură nu este în măsură să alimenteze un shopping center de talia planetei.

* Născut la Montevideo, în Uruguay, în 1940, Eduardo Galeano a fost redactor şef al săptămînalului Marcha şi director al ziarului Epoca în 1973, în timpul loviturii de stat militare. S-a exilat în Argentina unde a fondat şi condus revista Crisis, apoi în Spania, în urma unei noi lovituri de stat. S-a reîntors în Uruguay în 1985. Traducere si adaptare de Radu Iliescu
/ro.altermedia.info/