Cuvant la Duminica a treia a Sfîntului si Marelui Post
aprilie 7, 2024 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?”
(In. 8, 46)
Conştiinţa noastră ne pîrăste pe noi
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Intr-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se cîştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărîrea cea dreaptă, chiar şi asupra gîndurilor tale celor păcătoase. Si tocmai cel ce a săvîrşit păcatul se osîndeşte pe sine, chiar cînd nu-l părăsesc alţii. Si aceasta nu se întîmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricît de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atît în timpul cînd se săvîrşeşte păcatul, cît şi înainte şi dupa săvîrşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pîrîş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvîrşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvîrşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întîmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfînta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Cîtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urîciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decît femeile ce se află în durerile naşterii. De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămînţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omorîm prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorîtor ca pîra asupra noastră înşine şi osîndirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osîndeşte păcatul tău, şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămîne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dînsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la tîrg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.
Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pîrască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încît să slăbească după întîia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întîia sau a doua amintire ar înceta cu pîra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rînduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sîrguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci pînă la moarte să rămînem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci cîteodată să ne liniştim, să ne mîngîiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cît de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi dacă păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covîrşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcîndu-l incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-1 pe păcătos mai cumplit decît strămutarea.
Pe lîngă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai cînd noi înşine păcătuim, ci şi cînd vedem pe alţii păcătuind. Cînd desfrînatul, tîlharul ş. a., măcar că nu se pîrăşte pe sine, dar aude pîra asupra altora care au săvîrşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputînd altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducîndu-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pîrăşte, iar acesta, care a săvîrşit aceleaşi păcate, nepîrît de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întîmplă şi cu faptele cele mărite. Cînd alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dînşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decît păcătosul care se doboară singur pe sine, cînd alţii se pîrase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decît cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci cînd alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfîntă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai cînd săvîrşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întîmplat feciorilor lui Iacov. Cînd Iosif a zis către dînşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iară dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dînşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, cînd se ruga de noi” (Fac. 42, 16-21). Aşadar, iată, după cît de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiară sălbatică a mîncat pe Iosif” (Fac. 37, 33), şi acum, cînd Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decît acesta? Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pîră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pîrît, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvîrşiseră de un timp atît de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplîndu-şi inimile lor de nelinişte? Aşa ni se întîmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Cînd suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.
Pînă aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mîngîiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimînta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista.
Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! Însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se luptă cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poţi tu să-mi asiguri dobîndirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpînirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tîngui împotriva morţii, tînguieşte-te mai vîrtos asupra păcatelor tale, spre a te curăţi de dânsele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
În sfîrşit, să gîndim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cîndva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pămînt, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mîntuiască de înfricoşata judecată viitoare. Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osîndit” (I Cor. 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osîndim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărîrea cea de judecată a sufletului care le-a săvîrşit, să pedepsească gîndurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osîndindu-se pe sine, făcînd pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dând milostenie, săvîrşind înfrînare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne putem duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
Sf. Ioan Gură de Aur
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.