Mitropolitul Varlaam a devenit sfant al Bisericii Ortodoxe Romane

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost canonizat, miercuri, la 350 de ani de la moartea sa, la Manastirea Secu din judetul Neamt. Propunerea de canonizare a fost facuta de Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, Daniel.

Slujba speciala de canonizare a fost oficiata de Inalt Prea Sfintitul Daniel care este acum si loctiitor de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, inconjurat de ierarhi ai Sfantului Sinod.

La slujba au participat si presedintele Traian Basescu, premierul Calin Popescu Tariceanu si presedintele Camerei Deputatilor.

La incheirea Sfantei Liturghii a fost proclamata oficial canonizarea mitropolitului Varlaam al Moldovei si au fost prezentate icoana, acatistul si moastele sfantului.
Continuare…

Dreapta credinţă

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Ecumenism, Religii si secte

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.
Continuare…

Sfîntul Mucenic Miron, preotul

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2024

Sfîntul Miron preotul a trăit în Ahaia, pe vremea păgînului împărat Deciu, fiind ighemon în acea ţară Antipatru. El era de neam cinstit şi bogat, bun la obicei şi avînd dragoste fierbinte către Dumnezeu şi către oameni; şi era cu toată viaţa plăcut lui Dumnezeu.

Iar în ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, intrînd Antipatru în biserica creştinească ca să prindă pe creştinii adunaţi şi să-i schingiuiască, Sfîntul Miron umplîndu-se de rîvnă, a defăimat pe ighemon cu mustrări şi l-a ocărît. Deci l-au prins, l-au chinuit cumplit şi, spînzurîndu-l de un lemn, l-au strujit cu unghii de fier şi l-au ars cu foc. Şi fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit foc din cuptor şi a ars 150 de slugi păgîne, care stăteau împrejur. Iar sfîntul era păzit cu darul lui Hristos şi binecuvînta pe Dumnezeu, stînd viu şi nevătămat în mijlocul cuptorului. Şi se vedeau în văpaie sfinţii îngeri înconjurîndu-l şi prefacînd focul în răcorire.

Apoi, cuptorul stingîndu-se şi sfîntul ieşind din el fără vătămare, îl sileau să se închine idolilor. Şi nesupunîndu-se el, ighemo-nul a poruncit să-i jupească pielea de pe dînsul în curele, de la umeri pînă la picioare. Iar mucenicul, rupînd o curea de pe sine, a aruncat-o în faţa ighemonului. Deci iarăşi a fost strujit cu unghii de fier peste trupul cel jupuit, apoi s-a dat fiarelor spre mîncare, dar sfîntul a rămas nevătămat de ele. Şi văzîndu-se ighemonul Antipatru ruşinat de Miron, răbdătorul de chinuri al lui Hristos, s-a umplut de mînie şi de nebunie şi s-a ucis singur cu mîinile sale, pierind cu sunet şi dîndu-şi necuratul său suflet diavolilor în iad spre veşnica muncă.

Iar Sfîntul Mucenic Miron a fost dus în cetatea Cizicului şi acolo, tăindu-i-se capul, s-a sfîrşit, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Deci, luînd cunună mucenicească, a intrat întru bucuria Domnului său.

Sfîntul Mucenic Patroclu

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2024

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasinei un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa care îi rămăsese de la părinţii săi, avînd bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune. El gusta hrană o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvîrşind mai întîi, înaintea mîncării, multe laude şi rugăciuni lui Dumnezeu. Iar bogăţiile pe care le avea, el le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la orfani, dar mai vîrtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci atît de multe erau îndurările lui, încît li se părea săracilor că învăţătorul acela le împarte comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pămînt, ci la ceruri; şi se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptînd împărăţia lui Dumnezeu.

Astfel acest sfînt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi vieţuind în toată plăcerea de Dumnezeu, i s-a dat de la El stăpînire asupra diavolilor şi darul tămăduirii bolilor. Deci sfîntul izgonea duhurile cele viclene cu puterea lui Hristos şi tămăduia toate bolile întru oameni.

In acea vreme, păgînul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecînd din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfîntul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dînsul. Şi, văzîndu-l pe dînsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfîntul n-a răspuns împotriva acelui cuvînt fără de minte.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfîntul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfîntul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste şi bogăţie, iar numele tău va fi slăvit”. Sfîntul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel Unul adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sunt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sunt adevărate; dar, de vreme ce minciuna a biruit întru voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urît minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfîntul a răspuns: „Eu aduc jertfa de laudă şi pe mine însumi întru jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfînt”. Atunci împăratul Aurelian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mîinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc şi să-l arunce în temniţă pînă ce va socoti cum să-l piardă pe el. Iar sfîntul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mîngîie pe mine, robul Tău, după cuvîntul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

Iar după trei zile, împăratul Aurelian, şezînd înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfîntul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscumpărat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul; iar de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sunt sărac, cînd sunt împărat şi am bogăţii fără de număr?” Sfîntul a răspuns: „Ai bogăţii pămînteşti pieritoare, dar eşti sărac, neavîndu-te nici pe tine însuţi, căci sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai strîns-o în vistieria inimii tale; de aceea vei fi osîndit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu pot ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; şi amar va fi ţie, cînd vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu acum îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mîinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mîinile mele”. Sfîntul a zis: „Ai trupul meu în stăpînirea ta, dar nu poţi să te atingi de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dînsul, decît numai singur Dumnezeu, Care l-a zidit pe el şi Care ne-a zis şi nouă, robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”. Impăratul Aurelian a zis: „Oare n-au o putere ca aceea zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de cîte ori îi întrebăm pe ei, şi pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă pînă acum să trăieşti?” Grăit-a sfîntul: „Ştii cine sunt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sunt: Apolon cel ales, Dia cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfîntul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Iar Dia, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, prea desfrînat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcea ucideri şi jefuia cele străine; şi a murit cu preanecurată moarte, încît nici pămîntul n-a primit stîrvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Impăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că ascult pînă acum aceste hule ale tale. Deci cuvîntul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Dia şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Tiranule preane-curat, tu eşti asemenea cu tîlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănînce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mînca; iar de ai şi mînca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicînd acestea, Aurelian s-a mîniat foarte tare şi îndată l-a judecat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pămînt uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mîncat de jivine, de păsări şi de fiare.

Şi luînd ostaşii pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul rîului, care se numea Secvan, ca să-l taie în balta care este lîngă mal. Iar sfîntul, mergînd cu veselie la moarte, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfîntului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, şi să nu zică păgînii: «Unde este Dumnezeul lor?» Ascultă, Stăpîne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moise şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut pe ei uscat. Aşa să-mi porunceşti şi mie, ca să trec rîul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo să se verse sîngele meu pentru Tine şi trupul meu să se odihnească în loc fără baltă. Mîntuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveş-te-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfîntul rugîndu-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi au început a nu mai vedea pe mucenicul; iar el, intrînd în pîrîu, mergea cu picioarele în apă pînă la jumătatea fluierelor. Şi era rîul acela mare şi adînc, şi încă atunci era umflat din pricina ploilor, însă apa n-a ajuns nici pînă la genunchii mucenicului. Deci, trecînd pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicînd: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte pe ei din mîna păcătosului. Iar ostaşii, nevăzînd pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimîntau, temîndu-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osîndit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci ziceau între ei: „Cît de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mîinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci oarecare nălucire, căci s-a stins din ochii noştri!”

Astfel cercetînd ei mult şi neîndrăznind să se întoarcă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea de la malul celălalt al rîului şi, auzind cearta şi mîhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a rîului, pe munte, zăcînd cu faţa în jos şi rugîndu-se către Dumnezeul său”. Iar ei, avînd picioare grabnice ca să verse sîngele cel nevinovat, îndată au trecut rîul cu luntrea şi, alergînd la munte, au găsit pe sfîntul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mînie către sfînt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mîinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi pînă ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfîntul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai Unuia adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dînsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfîntul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel ce este fără de început, cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sunt văzute şi cele nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sîngele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, ucenicii privindu-L, şi le-a trimis lor pe Sfîntul Duh, pe care Il făgăduise. Şi precum Sfîntul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Iar cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mînia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Iar noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să cîştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru. Noi pătimim cu dragoste pentru Dînsul şi murim cu osîrdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului suntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfîntul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mînie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfînt!” Astfel a fost tăiat capul Sfîntului Mucenic Patroclu. Iar după tăiere, ostaşii luînd capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. In vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrîni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mîinile sfîntului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfîrşitul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. Iar după plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temîndu-se să nu fie prinşi de păgîni, şi l-au ascuns pînă seara, spunînd despre aceasta în taină întîiului preot al acelei cetăţi, cel cu numele Evsevie.

Şi sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pînză curată acel sfînt trup, l-au îngropat în aceeaşi noapte, cîntînd cuviincioasa cîntare de psalmi cu linişte şi nu cu multe lumînări, pentru că se temeau de păgîni. Aşa s-a sfîrşit mucenicul lui Hristos, Sfîntul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar întru noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Alipie, zugravul Pecerscăi

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2024

Cuviosul părintele nostru Alipie al Pecerscăi s-a arătat următor dumnezeiescului Evanghelist Luca, căci el slujea Domnului, Care ne-a făcut pe noi după chipul şi după asemănarea Sa, închipuind cu minune nu numai feţele sfinţilor pe icoane, dar şi bunătatea acelora, în sufletul său. Pe lîngă aceasta s-a arătat şi doctor minunat, a cărui viaţă dreptcredincioasă s-a închipuit nouă astfel:

In zilele binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi pe vremea egumeniei Cuviosului Nicon, după rînduiala lui Dumnezeu şi după sfătuirea Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodo-sie, care s-au arătat la zece ani după moartea lor în Constantinopol, au venit la împodobirea sfintei biserici Pecersca nişte zugravi greci. La aceştia a fost dat fericitul Alipie de către părinţii săi, pentru învăţătura zugrăvirii icoanelor. Deci Alipie a fost el însuşi văzător al minunii despre care se scrie în povestirea cea pentru sfînta biserică a Pecerscăi, cînd zugravii împodobeau cu mozaic altarul şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit într-însul, apoi s-a luminat mai mult decît soarele; după aceasta un porumbel a zburat din gura ei, şi după mult zbor a intrat în gura icoanei Mîntuitorului ce era sus. Pe atunci fericitul Alipie, învăţîndu-se, ajuta meşterilor săi şi a scris în mintea sa, că lucrarea Preasfîntului Duh petrece în acea sfîntă biserică a Pecerscăi.

Deci, zugravii sfîrşindu-şi lucrul lor şi împodobind cu chipuri sfînta biserică, Alipie a fost împodobit şi el cu îmbunătăţitul chip al rînduielii celei călugăreşti, de către cuviosul egumen Nicon. El a început a se deprinde a închipui duhovniceştile fapte bune ale sfinţilor, căci acum ştia bine închipuirea cea materialnică a feţei lor. Şi era aşa de meşter şi preaînţelept în lucrul său, încît şi din icoanele cele materialnice, cu darul lui Dumnezeu, putea să pună de faţă îmbunătăţitele chipuri duhovniceşti, căci a învăţat meşteşugul zugrăvirii icoanelor, nu pentru adunare de bogăţii, ci pentru săvîrşirea faptelor bune; pentru că lucra sfintele icoane, pe cît era de trebuinţă tuturor, egumenului şi fraţilor, neluînd nimic pentru osteneala sa.

El mai ales îi ruga pe toţi ca, văzînd în vreo biserică icoane învechite, sa-i spună lui; iar el, netrebuindu-i nici o plată pe pămînt, le împodobea prin lucrul mîinilor sale. Sau de nu avea cîndva să lucreze cuiva, atunci luînd împrumut aur şi argint pentru trebuinţa icoanelor, se îndeletnicea în ostenelile sale şi, cărora le era dator, le plătea cu icoane. Aceasta o făcea ca să nu fie fără lucru, ci să se asemene sfinţilor părinţi celor de demult, care la lucrul mîinilor se nevoiau de-a pururea, şi însuşi mai-marelui Apostol Pavel, care zice pentru sine: Că trebuinţei mele şi celor ce sunt cu mine, au slujit aceste mîini ale mele.

Iar de i se întîmpla cîndva vreo dobîndă din lucrul mîinilor lui, atunci o împărţea în trei părţi: întîia parte o lăsa pentru nevoia icoanelor; a doua, pentru milostenia săracilor, iar a treia pentru, trebuinţa mănăstirească. Deci, astfel făcînd în toţi anii, nu se odihnea nici ziua, nici noaptea, pentru că noaptea se îndeletnicea în privegheri, în rugăciuni şi la închinăciuni, iar ziua sosind, se nevoia la lucrul mîinilor, cu toată smerenia, necîştigarea, curăţia, răbdarea, postul, dragostea şi dumnezeiasca gîndire. El niciodată nu se vedea fără lucru, încă nici nu lipsea niciodată de la soborul bisericesc pentru lucrul său.

Şi văzînd egumenul meşteşugul atît de îmbunătăţit al acestui cuvios zugrav, căci era vrednic ca pe lîngă monahicescul chip cel îngeresc, să închipuiască în sine şi lucrarea chipului celui de o fiinţă al lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, preotul după rînduiala lui Melchi-sedec, l-a ridicat pe el prin sîrguinţa sa la treapta preoţiei. Atunci cuviosul, punîndu-se în sfeşnic ca o făclie, sau mai bine zis ca un chip la locul înalt, a strălucit cu mai multă podoabă îndoitelor fapte bune – monahiceşti şi preoţeşti -, încît el s-a arătat nu chip simplu, ci făcător de minuni, dintre ale cărui faceri de minuni se cuvine a pomeni pe unele aici.

Un bogat oarecare din cetatea Kievului, fiind plin de lepră şi căutînd multă vreme ajutor de la doctori, de la vrăjitori şi de la oameni de altă credinţă, n-a folosit nimic, ci mai mult rău şi-a făcut. Atunci unul din prieteni l-a îndemnat să meargă la Mănăstirea Pecersca şi să roage pe părinţii aceia să se roage pentru dînsul, dar el abia a voit. Apoi, cînd îl duseră acolo, egumenul a poruncit să-l adape cu apă din puţul Cuviosului Teodosie şi să-i spele capul şi faţa lui. Şi îndată a scos atîta puroi pentru necredinţa sa, încît toţi, de mirosul urît, au fugit de la dînsul. Deci s-a întors la casa sa, plîngînd şi tînguindu-se, şi de ruşinea mirosului n-a ieşit la lumină multe zile, zicînd către prietenii săi: „Acoperit-a ruşinea obrazul meu, înstrăinatu-m-am de fraţii mei şi nemernic m-am făcut fiilor maicii mele, căci nu am mers cu credinţă la Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie”.

Deci în toate zilele aştepta moartea. Insă venindu-şi odată în sine, s-a gîndit să-şi mărturisească toate greşelile sale; de aceea a mers iarăşi la Mănăstirea Pecersca, la Cuviosul acesta Alipie, şi s-a mărturisit înaintea lui. Iar cuviosul i-a zis lui: „Bine ai făcut, fiule, mărturisindu-ţi lui Dumnezeu păcatele tale înaintea nevredniciei mele, pentru că aşa şi proorocul mărturiseşte de sine, către Domnul, zicînd: Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgînîtatea inimii mele”. Apoi l-a învăţat pe el mult despre mîntuirea sufletului şi, luînd vopsele pentru zugrăvirea icoanelor, i-a împodobit faţa lui, ungîndu-i bubele cele cu puroi. Apoi, ducîndu-l în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi i-a poruncit să se spele cu apa aceea cu care obişnuiesc preoţii a se spăla după împărtăşire. Deci chiar acolo i-au căzut lui bubele şi îndată i s-a întors cea dintîi închipuire frumoasă a sănătăţii sale. Astfel, întru această facere de minuni, Cuviosul părintele nostru Alipie s-a făcut de un chip cu Domnul Hristos, căci precum Hristos a tămăduit pe cel lepros şi i-a poruncit să se arate preotului şi să aducă dar pentru curăţia sa, tot astfel şi acest cuvios a poruncit bubosului său să se arate înaintea lui, fiind în rînduiala slujbei preoţeşti, şi să aducă darul acela de care proorocul grăieşte: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie? Paharul mîntuirii voi lua! Să pomenim aici şi acest dar: că strănepotul acestui bubos, ca mulţumire pentru curăţia lui, a ferecat un chivot de aur, care se află pe sfîntul prestol al bisericii Pecerscăi.

Pe lîngă aceasta, Cuviosul Alipie a mai fost iarăşi de un chip cu Hristos, Cel ce a tămăduit şi pe un orb din naştere; căci, precum Hristos a tămăduit pe acela, întîi ungîndu-i ochii cu tină, apoi poruncindu-i să se spele în scăldătoarea Siloamului, care se tîlcuieşte „trimis”, tot astfel şi acest cuvios, întîi a uns bubele leprosului său cu vopsele de zugrăvit icoane, apoi i-a poruncit să se spele cu apa cu care se spală preoţii după împărtăşire şi în acest fel l-a tămăduit de bubele cele întunecate, împreună încă şi de orbirea păcatelor.

Deci toţi cei ce atunci veniseră împreună din cetate, s-au mirat foarte mult de acea grabnică tămăduire, dar Cuviosul Alipie le-a zis lor: „Fraţilor, luaţi aminte la ceea ce se zice: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci acest om mai înainte se robise vrăjmaşului prin păcatele farmecelor, iar mai pe urmă a venit aici la Dumnezeu, deznădăjduit de mîntuirea sa, după sfatul vrăjmaşului, necrezînd Domnului cel ce singur poate să mîntuiască; de aceea mai multă stricăciune năvălise asupra lui, pentru necredinţa sa. Pentru că Domnul a zis: Cereţi, dar nu aşa cu îndoială, cereţi cu credinţă, şi vi se va da. Iar acum, cînd acela s-a întors şi s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu de cele ce a făcut, ascultîndu-l eu şi Dumnezeu fiind bogat în milă, L-a tămăduit”. Auzind oamenii acestea, s-au închinat şi s-au întors înapoi cu cel tămăduit, slăvind pe Dumnezeu şi pe ceea ce l-a născut pe El, încă şi pe Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi pe acest cuvios părinte, Alipie, ucenicul acelora, de care ziceau că într-adevăr acesta este la noi un nou Elisei, care l-a tămăduit de lepră pe bărbatul acela, ca Elisei pe Neeman Sirianul.

A mai fost încă şi un alt oarecare bărbat iubitor de Hristos, tot din aceeaşi cetate a Kievului, care a zidit o biserică, şi a voit să facă şapte icoane mari pentru împodobirea ei. Atunci a dat argint şi scînduri pentru icoane la doi monahi ai Mănăstirii Pecersca, cunoscuţi ai lui, rugîndu-i ca pentru zugrăvire să întrebe pe Alipie. Acei monahi n-au spus nimic lui Alipie, iar argintul l-au oprit pentru ei. Apoi, trecînd cîtăva vreme, a trimis omul acela la monahi, să afle dacă îi sunt icoanele zugrăvite. Iar ei au răspuns: „Mai mult argint îi trebuie lui Alipie”. Şi iar au luat argintul trimis de om, pe care, de asemenea, l-au oprit. Apoi, fiind fără de ruşine, au trimis la omul acela cuvinte nedrepte asupra sfîntului, zicînd că: „Ii mai trebuie încă pe atît pe cît a luat”. Iar omul cel iubitor de Hristos a dat a treia oară, zicînd: „Voiesc din mîinile lui numai rugăciune şi binecuvîntare”. Dar fericitul Alipie nu ştia nimic din ceea ce făceau acei monahi.

Deci după aceasta, omul iar a trimis, vrînd să ştie cu adevărat dacă îi sunt icoanele zugrăvite sau nu. Iar monahii, nemaiştiind ce să răspundă, au zis: „Alipie a luat argintul tău în trei rînduri şi acum nu vrea să zugrăvească icoanele”. Pentru aceea, acel om iubitor de Hristos a mers cu mulţi tovarăşi în Mănăstirea Pecersca la Cuviosul egumen Nicon şi i-a spus pricina mîhnirii sale. Iar egumenul, chemînd pe Alipie, i-a zis: „Frate, de ce ai făcut acestui fiu al nostru o nedreptate ca aceasta, că te-a rugat de multe ori, dîndu-ţi cît ai voit; iar tu, făgăduindu-te şi luînd atîta argint, nu-i zugrăveşti lui icoanele, pe care uneori le faci şi în dar?”

Răspuns-a Alipie: „Cinstite părinte, ştii sfinţia ta că niciodată nu m-am lenevit în acest lucru, dar acum nu ştiu despre ce-mi vorbeşti!” Egumenul iarăşi a zis: „Ai luat trei preţuri pentru şapte icoane şi nici pînă acum nu le-ai zugrăvit”. Deci îndată, spre mustrarea sfîntului, a trimis să aducă scîndurile acelor icoane, care înainte de acea noapte se văzuseră nezugrăvite într-o cămară mănăstirească. Asemenea a poruncit să cheme şi pe acei monahi, prin care acel om trimitea sfîntului argintul. Deci cei trimişi după scînduri le-au găsit zugrăvite foarte cu meşteşug şi le-au adus înaintea egumenului şi a celor ce erau cu el. Pe acelea văzîndu-le, toţi s-au mirat şi, înspăi-mîntîndu-se cu cutremur, au căzut cu faţa la pămînt şi s-au închinat acelor chipuri ne făcute de mînă al Domnului, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi.

După aceasta au venit şi cei doi monahi care minţiseră împotriva lui Alipie, şi neştiind de minunea ce se făcuse, au început a se certa cu sfîntul, zicîndu-i: „Trei preţuri ai luat, iar icoanele nu le zugrăveşti”. Şi auzind cei ce erau acolo de această năpastă, le-au arătat icoanele, zicîndu-le: „Iată, icoanele acelea au fost zugrăvite de Dumnezeu Insuşi, Care mărturiseşte nerăutatea lui Alipie”.

Iar ei văzîndu-le, s-au spăimîntat de minunea ce se făcuse. Atunci egumenul, vădind furtişagul şi minciuna lor, i-a izgonit din mănăstire şi au căzut din toate lucrurile lor. Insă nici aşa nu şi-au lăsat răutatea lor, ci grăiau hule împotriva Cuviosului Alipie şi spuneau oamenilor în cetate: „Noi singuri am zugrăvit acele icoane, iar stăpînul lor, nevrînd să ne dea plata şi lipsindu-ne de tocmeală, iată, a gîndit şi a minţit că acele icoane au fost zugrăvite de Dumnezeu, îndreptăţind pe Alipie”. Astfel au oprit poporul ce alerga la privirea icoanelor şi voia să se închine lor. Insă deşi acei oameni au crezut atunci acelor monahi ce cleveteau pe Cuviosul Alipie, dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, precum singur a zis în Evanghelie: Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui, nici aprind făclia şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor, n-a tăinuit îmbunătăţitele nevoinţe ale acestui cuvios bărbat, pentru că vestea despre minunea ce s-a făcut cu acele icoane a ajuns la domnul Vladimir Monomahul.

Această minune s-a adeverit încă şi mai mult, pentru că, oarecînd, prin voinţa lui Dumnezeu, luînd foc toată cetatea Kievului, a ars şi biserica ce avea acele icoane; dar după foc s-au găsit toate acele şapte icoane întregi şi nevătămate. Deci auzind voievodul de acest lucru, a mers el însuşi să vadă minunea ce se făcuse. Şi văzînd icoanele ce rămăseseră, a auzit cu încredinţare despre ele cum s-au zugrăvit într-o noapte, cu voia lui Dumnezeu, Care a izbăvit de năpaste pe Cuviosul Alipie. Atunci voievodul Vladimir Monomahul a proslăvit pe Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care a făcut atîtea minuni, pentru faptele bune ale Cuviosului Alipie; apoi, luînd din acele icoane una a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a trimis-o în cetatea Rostovului, în biserica cea de piatră zidită de dînsul. Şi s-a întîmplat oarecînd de a căzut şi acea biserică din Rostov, însă acea icoană a rămas nevătămată. Atunci a dus-o în biserica de lemn, care şi aceea după o vreme a ars de foc, dar icoana a rămas iarăşi nevătămată, neavînd nici o stricăciune de foc. Toate acestea închipuiau îmbunătăţita viaţă a Cuviosului părintelui nostru Alipie, pentru care acele icoane s-au zugrăvit fără de mînă.

Acum să venim şi la minunea care s-a întîmplat la sfîrşitul sfîntului, anume, cum acest meşter zugrav făcător de minuni a trecut de la această viaţă vremelnică la cea veşnică. Un dreptcredincios i-a dat Cuviosului părinte Alipie o icoană, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca s-o zugrăvească, rugîndu-l s-o gătească de praznicul Adormirii. Iar după cîteva zile cuviosul s-a îmbolnăvit şi se apropia de sfîrşitul său; icoana rămînînd nezugrăvită. Din această pricină, omul acela se supăra şi se mîhnea asupra sfîntului. Dar Alipie îi zicea: „Fiule, nu te supăra venind la mine, ci aruncă-ţi spre Domnul grija ta, căci El va face cum va voi: Icoana va sta la locul ei la praznicul său”. Deci omul, crezînd cuvintelor cuviosului, s-a dus bucurîndu-se la casa sa. Apoi, venind iarăşi la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi văzîndu-şi icoana nezugrăvită şi pe Cuviosul Alipie mai bolnav, îl defăima, zicîndu-i: „De ce nu mi-ai spus de slăbiciunea ta, că aş fi dat altuia să-mi zugrăvească icoana, ca praznicul să-mi fie luminos şi cinstit? Dar acum, iată că m-ai ruşinat”. Cuviosul i-a răspuns cu blîndeţe: „O, fiule, oare am făcut aceasta din lenevire? Insă Dumnezeu poate ca icoana Maicii Sale să o zugrăvească cu un cuvînt, pentru că eu acum mă duc din lumea aceasta, precum mi-a arătat mie Domnul, iar pe tine nu te voi lăsa întristat”. Auzind aceasta, omul acela a plecat foarte întristat.

Şi iată, după plecarea acelui om, a intrat un tînăr luminos la Cuviosul Alipie şi a început a zugrăvi acea icoană; iar Alipie, socotind că stăpînul icoanei s-a supărat pe dînsul şi a trimis alt zugrav, la început i se părea că acela este un om, dar graba şi frumuseţea lucrului îl arăta pe el că este înger, căci uneori punea aur pe icoană, iar alteori freca pe piatră felurite vopsele şi cu acelea zugrăvea; şi astfel, în trei ceasuri a zugrăvit o icoană foarte frumoasă. După aceea a zis către cuvios: „Părinte, oare lipseşte ceva de aici sau am greşit în ceva?” Cuviosul i-a răspuns: „Bine ai făcut-o, Dumnezeu ţi-a ajutat să o zugrăveşti cu aşa frumoasă podoabă, şi Insuşi El a lucrat aceasta prin tine”. Apoi, sosind seara, zugravul acela s-a făcut nevăzut cu icoana.

Iar stăpînul icoanei a petrecut toată noaptea fără somn, de mîhnire că nu avea icoana gata pentru praznic, numindu-se pe sine nevrednic de un dar ca acesta şi foarte păcătos. Apoi, sculîndu-se, s-a dus la biserică ca să plîngă acolo de a sa greşeală; dar, deschizînd uşa bisericii, a văzut icoana la locul său, strălucind foarte. Atunci a căzut de frică, socotind că o nălucire i s-a arătat lui; apoi, intrînd puţin şi privind, a cunoscut că este icoana lui, şi de aceea, fiind în cutremur şi spaimă mare, şi-a adus aminte de cuvintele Cuviosului Alipie, care îi zisese că icoana îi va fi gata la praznicul său. Deci, alergînd, a deşteptat pe casnicii săi, iar ei îndată au mers cu bucurie în biserică după dînsul, cu lumînări şi cu tămîieri.

Şi văzînd ei icoana că strălucea ca soarele, au căzut cu feţele la pămînt, i s-au închinat ei şi au sărutat-o cu toată veselia sufletului. După aceasta, acel om dreptcredincios s-a dus la egumen şi a început a-i spune şi lui minunea ce se făcuse cu acea icoană. Deci au mers împreună la Cuviosul Alipie şi l-au văzut pe el ducîndu-se din lumea aceasta. Insă l-a întrebat egumenul: „Părinte, cum şi de cine s-a zugrăvit icoana omului acesta?” Iar el le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a zis: „Ingerul a zugrăvit-o şi iată-l şi acum stă de faţă, vrînd să mă ia pe mine”. Acestea zicîndu-le, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului, în 17 zile ale lunii august. Iar fraţii, îngrijindu-i trupul, l-au dus în biserică şi, făcînd deasupra lui cîntarea cea obişnuită, l-au pus în peştera Cuviosului Antonie.

Astfel, acest sfînt zugrav făcător de minuni a împodobit cerul şi pămîntul, suindu-se acolo cu sufletul său cel îmbunătăţit, iar aici fiind cu trupul, în cinstea lui Dumnezeu Tatăl, începătorul zugravilor, Care a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; aşijderea şi după a chipului ipostasului său, a lui Dumnezeu Fiul, Care cu chipul s-a aflat ca omul; împreună cu a Sfîntului Duh, Care s-a pogorît în chip de porumbel şi de limbi de foc. Care fiind de o fiinţă, să ne fie nouă, ca, împreunîndu-ne cu părintele nostru Alipie, să-L lăudăm în nesfîrşiţii veci ai vecilor. Amin.

Sfinti Mucenici Straton, Filip, Evtihian si Ciprian

Adaugat la august 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 30, 2024

Acesti sfinti mucenici aflîndu-se în Nicomidia, întradins se duceau la priveliste, de învatau poporul ce se strîngea acolo si-i scoteau din închinarea la idoli, si-i aduceau la credinta lui Hristos. Odata, vazînd domnitorul privelistea fara de oameni, si aflînd ca sfintii mucenici învata poporul sa paraseasca viata de veselie si ca traiesc alta viata noua, calcînd obiceiurile lor cele parintesti, a poruncit de au adus pe sfinti înaintea lui cu graba. Acestia stînd de fata si marturisind ca ei tin credinta în Hristos, si ca nu vor înceta a învata pe altii, au fost adusi la priveliste si dati la fiare salbatice. Si fiind paziti nevatamati de ele au fost chinuiti în alte multe feluri. În cele din urma bagîndu-i în foc, au luptat lupta cea buna pentru Hristos, si biruind au luat cununa.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Tirs, Levchie, Coronat si cu sotiile lor.

Aducerea sfintei mahrame a Domnului nostru Iisus Hristos în Constantinopol

Adaugat la august 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 29, 2024

In acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătîndu-se pe pămînt şi petrecînd cu oamenii, a cercetat cetăţile şi satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi tămăduind toată neputinţa şi toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a rîului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vînătă, iar pe dinăuntru de sfărîmarea oaselor, şi era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.

Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos şi de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvîntul tămăduia stricăciunile şi slăbănogirile şi toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va cîştiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputinţă să meargă el însuşi în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dînsul, în Edesa. Dar îndoindu-se şi de aceasta, că nu va voi să vină la dînsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puţin să-i închipuiască faţa Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feţei Lui să o vadă şi să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste cîştigase către El, încredinţîn-du-se din auzire.

Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mîntuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine şi despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii şi fără de buruieni tămăduieşti bolile; orbilor le dai vedere; şchiopilor, umblare; pe cei leproşi îi curăţeşti şi izgoneşti din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulţi ani zac pe pat, îi tămăduieşti cu cuvîntul, şi pe cei morţi îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gîndesc despre Tine: că eşti ori Dumnezeu coborît din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi nişte minuni ca acestea de mirare.

De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te osteneşti a veni la mine şi să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulţi ani. Aud încă şi aceasta, că evreii Te urăsc şi voiesc să-Ţi facă şi oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deşi nu este foarte mare, însă este preafrumoasă şi îndestulată cu toate bunătăţile; deci vino la mine şi locuieşte în cetatea mea, care ne va fi nouă amîndurora îndestulată cu toate cele de trebuinţă”.

Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungînd zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulţimii poporului, stînd la arătare şi spunînd cuvînt de învăţătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii şi strîmtorării poporului. De aceea, aşteptînd o vreme pînă ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puţin mai sus de la pămînt şi, privind cu dinadinsul spre faţa Mîntuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dînsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul şi Preasfînta Sa faţă schimbînd-o cu darul şi cu slava dumnezeiască neînchipuită şi neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.

Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă şi să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră şi închipuia faţa Lui. Iar acela fiind adus şi neîncepînd a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume şi după meşteşug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunîndu-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpînului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?” Iar Anania, uimindu-se de mirare şi de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sîn scrisoarea domnului său şi cu cutremur a dat-o în mîinile Mîntuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit eşti Avgare, cela ce nu m-ai văzut şi ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine şi vor moşteni viaţa cea veşnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvîrşesc aceea pentru care sunt trimis şi după săvîrşire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălţa, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvîrşit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine şi prin botez îţi va da viaţa cea veşnică ţie şi celor ce sunt cu tine”.

Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreieşti aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!” Iar după scrierea şi pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorinţă a lui Avgar şi a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa şi Şi-a spălat Preasfînta Sa faţă şi a şters-o cu mahrama cea în patru colţuri ce i s-a dat Lui. Şi, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele şi preasfînta asemănare a feţei celei dumnezeieşti s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dînd-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o şi dă-o celui ce te-a trimis pe tine!” Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pămînt a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.

Şi s-a întors Anania în Edesa la domnul său şi i-a dat lui acea închipuire a feţei lui Hristos nefăcută de mînă pe mahramă şi epistola cea scrisă. Iar Avgar, luînd-o, s-a umplut de mare bucurie şi, sărutîndu-le pe amîndouă cu dragoste şi închinîndu-se chipului lui Hristos, îndată a cîştigat schimbare de durerile sale, fără numai puţină parte de stricăciune rămăsese pe faţa lui, pînă la acea vreme în care avea să vină la dînsul ucenicul cel trimis de Domnul.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere şi după Inălţarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Acesta, învăţîndu-l destul pe Avgar sfînta credinţă cea întru Hristos, l-a adus la botez. Şi cînd a intrat Avgar în sfînta scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a tămăduit şi de acea parte de lepră ce mai rămăsese, şi a ieşit curat şi sănătos cu trupul şi cu sufletul. Cu dînsul s-a botezat şi toată casa lui, apoi şi toată cetatea şi se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.

La porţile cetăţii Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulţi ani acolo, şi căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncîndu-l de acolo şi sfărîmîndu-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porţilor, un loc rotund şi adînc încît să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scîndură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefîcut de mînă, punîndu-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preţ şi împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porţilor, făcînd încă şi o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduieşte spre Tine nu se va ruşina!”

Şi a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate şi va ieşi, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos şi a întărit şi prin lege aceea, ca şi în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă şi aşezare de lege s-a păzit în toate zilele vieţii lui şi în zilele fiului lui, care a domnit după dînsul în Edesa, asemenea şi în zilele nepotului său, vreme de mulţi ani. După aceea, unul din strănepoţii lui Avgar luînd domnia acelei cetăţi, iar s-a înnoit păgînătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se şi depărtîndu-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzînd pe porţile cetăţii chipul lui Hristos, care se cinstea de toţi cei ce intrau şi ieşeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaş al lui Hristos, şi a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.

Iar episcopul cetăţii, înştiinţîndu-se de acest lucru şi fîcîndu-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porţile acelea şi, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn şi, aprinzînd-o, a pus-o înaintea sfîntului chip al lui Hristos. Apoi, astupînd-o cu cărămizi şi cu var, a zidit locul şi l-a netezit, pentru că aşa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Şi după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mînă, a încetat păgînul stăpînitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela şi s-a uitat locul unde se zidise, încît nimeni nu ştia de el, pînă la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulţi ani.

In zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducîndu-se cu multă putere de oaste împotriva cetăţii Edesei, a înconjurat-o şi cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică şi nepricepere şi s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătîndu-i cu degetul porţile cetăţii şi locul din zid, zicîndu-i: „Deasupra acestor porţi este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mînă al Mîntuitorului Hristos. Scoate-l din zid şi vei face bine!” Iar episcopul s-a dus cu sîrguinţă la porţile acelea şi, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupînd-o şi luînd cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit şi preasfînt al lui Hristos întreg şi nevătămat, şi candela nestinsă de atîţia ani şi plină de untdelemn. Incă şi pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feţei lui Hristos, nefăcută de mînă.

Deci luînd episcopul din locul acela acea sfîntă mahramă pe care era închipuirea Mîntuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Şi toţi au avut bucurie mare şi îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetăţii şi a arătat faţa Mîntuitorului oştirilor persieneşti care tăbărîseră asupra cetăţii. Deci îndată toată puterea perşilor s-a tulburat de frică mare şi a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru şi prin arătarea preasfîntului Său chip, cel nefăcut de mînă.

După aceea, trecînd iarăşi mulţi ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea şi Porfirogenet, cel ce a împărăţit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept. Atunci acea sfîntă mahramă, care avea pe dînsa închipuirea cea nefacută de mînă a dumnezeieştii feţe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpînită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era şi cetatea Edesa, era sub stăpînirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:

Impăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preţ, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mînă. Dar emirul, fiind rugat de creştinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei şi a strîmtorat-o, oştindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată şi să nu le pustiască pămîntul. Iar împăratul cerea de la dînşii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpînire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creştinesc, fiind cuprins de mare dorinţă să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mînă, a dat emirului douăsprezece mii de arginţi şi două sute de saracini vestiţi, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă şi o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei şi asupra cetăţilor celor dimprejurul ei.

Astfel şi-a cîştigat dorinţa, luînd chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos şi împreună cu dînsul şi scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mîinile arhiereilor şi ale celorlalţi cinstiţi bărbaţi ai rînduielii duhovniceşti, în cetatea împărătească. Şi se făceau în cale şi în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, şchiopii umblau şi diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicînd: „Primeşte, Constantinopole, slava şi veselia ta, şi tu, Porfirogenete, cinstea împărăţiei tale!” Astfel strigînd omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.

Deci s-a aşezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mînă al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste şi prăznuire, şi l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Fare, spre apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Chipul cel nefăcut de mînă al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii – după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.

Sfîntul Mucenic Diomid doctorul

Adaugat la august 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 29, 2024

Sfîntul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul doctor, iar de credinţă creştin. El tămăduia nu numai trupurile, dar şi sufletele omeneşti, pentru că învăţa pe păgîni să creadă în Hristos şi îi aducea la Sfîntul Botez. Iar în vremea împăratului Diocleţian a lăsat Tarsul şi a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcînd multe tămăduiri, după obiceiul său, nu atît cu doctorii pămînteşti, cît cu chemarea numelui Atotputernicului şi dătătorului de tămăduiri, Hristos şi cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile şi încredinţa pe cei necredincioşi. Deci mulţi se întorceau de la înşelăciunea idolească prin doctoria şi învăţătura lui.

Dar împăratul Diocleţian, fiind atunci în părţile Răsăritului şi înştiinţîndu-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Insă ostaşii trimişi, mergînd la dînsul, l-au aflat săvîrşit în Domnul. Deci au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului. Iar după tăierea capului, toţi ostaşii aceia şi-au pierdut lumina ochilor, rămînînd orbi. Astfel au fost duşi de alţii la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Şi văzînd împăratul capul şi ostaşii orbi, le-a poruncit să ia capul şi să-l lipească la trup, la locul său. Şi făcînd ostaşii aceasta, îndată au văzut şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

A fost sfinţită mănăstirea Căpriana

Adaugat la august 28, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

De cativa ani conducerea tarii si Bisericii a indemnat credinciosii din republica intru sustinerea lucrarilor de restaurare a manastirii Capriana. Cu totii am urmarit maratoanele de colectare a mijloacelor financiare, precum si etapele de renovare a acestui sfant asezamant.

Tocmai catre hramul manastirii din acest an s-a reusit finisarea principalelor lucrari.

Astfel, conform binecuvantarii Intaistatatorului Bisericii Ortodoxe din Moldova au fost invitati toti arhiereii la slujba praznicala pentru a sfinti sfanta manastire.

La slujba a participat conducerea de varf a tarii, presedintele si prim-ministru, ministri si alti demnitari, impartasind bucuria sarbatorii.
Continuare…

Adormirea Maicii Domnului

Adaugat la august 28, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Sarbatori

Cînd a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamînt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dînsa, a zis: „Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvîntul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întîmplat atunci un lucru minunat. Cînd s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapîna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.

Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzînd multe lumînari si multumind lui Dumnezeu si chemînd rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stîlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plîns cu tînguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Continuare…