Tacerea

Vorba desarta – tacerea

ˇ Sa ne aratam tacuti si fara stiinta in fata celorlalti caci abia atunci dovedim si dobandim cea mai multa cunostinta caci mintea nerisipindu-se in vorbe multe, distinge cu mai multa claritate tot ce observa si afla.

ˇ Tacerea fara rost este pricinuita ori din mandrie, ori din lenea mintii si aceasta-i semnul tampeniei, pe cand tacerea cu rost este semnul unei lucrari intense a mintii prin care surprinde tainele cele mai adanci ale existentei. In aceasta tacere mintea omeneasca se intalneste cu lucrarea intensa a Sfantului Duh Care ii comunica taine mai presus de cuvant. O astfel de tacere este semnul unei intense a persoanei , deci si a lui Dumnezeu care ii atrage mintea in tainele Sale. Numai persoana poate tacea in felul acesta intens de gandire.

ˇ Alunga departe de tine duhul mult vorbitor caci in el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, indrazneala, gluma usuratica, rasul, calomnia, rautatea, vorba prosteasca si pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ”Din multa vorbire nu va lipsi pacatul.” (Pilde 10,19) Barbatul tacut este scaunul simtirii iar Domnul a spus ca vom da socoteala pentru orice cuvant desert. (Teodor al Edesei)

ˇ Limbutia este tronul slavei desarte prin care omul se arata pe sine si cauta sa se faca cunoscut. Limbutia este semnul dupa care-i recunosti pe ignoranti, usa clevetirii, calauza glumelor si a prostestii veselii, slujitoarea minciunii, destramarea umilintei, nascatoarea trandaviei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii, nimicitoarea pazei sufletului, racirea fierbintelii inimii, intunecarea rugaciunii.

ˇ Tacerea intru cunostinta este maica rugaciunii, izbavire din robia cugetelor, pazitoarea ravnei dupa Dumnezeu, cercetatoarea gandurilor, straja impotriva dusmanilor, inchisoare unde intra sufletul si-si plange pacatele, lucratoare a pomenirii mortii, zugrav iscusit al chinurilor vesnice, iscoditoare a judecatii lui Dumnezeu, sprijin puternic al intristarii (pocaintei), vrajmasa indraznelii, tovarasa linistii, potrivnica iubirii de a invata pe altii, adaus de cunostinta, prilejuitoarea vederilor dumnezeiesti, progres nearatat al virtutii, suire tainuita catre Dumnezeu.

ˇ Cel ce nu-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Tacerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, linistea omului duhovnicesc mistuie slava desarta.

ˇ Un singur cuvant rostit a Petru si din pricina aceasta a plans cu amar, caci a uitat a s-a spus: ”Zis-am: pazi-voi caile mele ca sa nu gresesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ”Mai bine sa cazi de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii.” I

ˇ Tacerea creeaza o stare de liniste a mintii care poate in felul acesta sa se ocupe cu patrunderea intr-o lume necunoscuta inca si pe care cauta sa o inteleaga. Cand se scufunda in Dumnezeu si in cunoasterea smereniei sale in fata lui Dumnezeu, ea da nastere rugaciunii.

ˇ Tacerea intru cunostinta nu numai ca ne pazeste de vrajmasi, dar nici nu-i lasa sa se apropie.

ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, stie ca e indefinit si nu se poate descrie. Isi da seama ca de negraitul omenesc, pe langa aceasta, cunoscandu-se pe sine a ajuns la smerenie, adica la cunostinta micimii si nepriceperii sale si nu vrea sa mai spuna nimic caci orice cuvant vrea sa invete pe altul ceva. Daca numai in tacere se cunoaste pe sine ca negrait, numai in tacere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrait. Tacerea in care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de alta parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El il cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, si-I raspunde prin smerenia sa. ”De-ti vei pazi limba ta, frate, ti se va da tie de la Dumnezeu harul strapungerii inimii ca sa privesti sufletul tau si prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Insa de vei fi biruit de limba, crede-ma ca niciodata nu vei iesi din intuneric.”

ˇ Limbutia se naste sau din prea mare libertate in vorbire si din obisnuinta cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, asa precum s-a deprins si precum ii cere obiceiul, asa si graieste – sau mai ales din slava desarta la cei ce se nevoiesc si mai ales la ei si deseori din lacomia pantecelui. Pentru aceea nu rareori multi dintre cei care-si infraneaza stomacul cu oarecare sfortare opresc si multa graire a limbii.

ˇ Cel ce se sarguieste in cugetarea la moarte isi opreste limba, iar cel ce a agonisit plansul inimii se fereste de vorbarie ca de foc.

ˇ Iubitorul de singuratate si liniste si-a ferecat gura; cel caruia ii place sa se arate in lume insa, este alungat din chilie de catre insasi patima sa.

ˇ Cel ce a simtit focul dumnezeiesc fuge de insotirea cu oamenii cum fuge albina de fum, caci precum fumul necajeste albina, tot asa acestuia ii este neplacuta si respingatoare intalnirea cu oamenii.

ˇ Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlantuite, dar si mai greu este a opri potopul de cuvinte daca nu este infranat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a taiat radacina unei multimi de patimi!

ˇ Dupa cum lovind piatra cu un fier aceasta scapara scantei, tot astfel minciuna se naste din vorba multa, gluma prosteasca si prea multa veselie.

ˇ Minciuna este nimicirea dragostei, iar juramantul mincinos – tagaduirea lui Dumnezeu. Nimeni , daca este sanatos la minte, nu-si va inchipui ca minciuna este un pacat de mica importanta, caci Duhul Sfant a rostit un verdict infricosator: ”Pierde-i-vei pe toti cei ce graiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cat mai mult vor patimi atunci cei ce nu ezita sa intareasca minciuna cu juraminte?

ˇ I-am vazut pe unii care, laudandu-se intru minciuna lor si producand rasul prin glume usuratice si de prost gust, vorbe gaunoase si povestiri nerusinate, ca au nimicit si au alungat plansul celor ce-i ascultau lasandu-i intr-o stare jalnica.

ˇ De multe ori maica minciunii este fatarnicia caci unii spun ca fatarnicia nu este altceva decat planuirea si nascocirea minciunilor avand impletit juramantul. Cel ce pururea se teme de Domnul e strain de minciuna, avand ca judecator nemitarnic propria constiinta.

ˇ Judecatorii ii lecuiesc pe mincinosi prin tortura; cei ce se pocaiesc insa inlatura cu desavarsire minciuna prin multimea lacrimilor.

ˇ Mincinosul gaseste ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmarit sau faptul ca a voi sa-si ajute aproapele si astfel socoteste ca fiind o fapta dreapta aceea care in realitate ii pierde sufletul.

ˇ Numai cand ne vom curati cu totul de minciuna si numai atunci sa incercam a o folosi, insa cu numai multa teama si doar in caz de forta majora.

ˇ Mincinosul prezinta realitatea in chip distorsionat ca sa puna pe cineva in situatia de a nu lucra potrivit cu ea si deci de a se pagubi. Dar uneori cineva trebuie crutat de a afla realitatea in toata grozavia ei pentru a-l pregati treptat pentru ea.

ˇ Nu cunoaste pruncul minciuna si nici sufletul izbavit de viclenie. Cel veselit de vin spune fara sa vrea adevarul in toate, la fel si cel imbatat de umilinta nu va putea minti.

ˇ Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar cel intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47

ˇ Cand afli pe unul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47

ˇ Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat in ras de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decat ceea ce voieste Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47

ˇ Cuvantul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea talcuieste cuvantul. (Antonie cel Mare)47

ˇ Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvant nemuritor. Tacand intelegi si dupa ce ai inteles graiesti. Caci in tacere naste mintea cuvantul. Si rostind cuvant de multumita lui Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea. (Antonie cel Mare)47

ˇ Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa inteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mantuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47

ˇ Nu vorbi cu doua limbi, intr-un fel aratandu-te cu cuvantul si intr-alt fel aflandu-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura il pune sub osanda. (Marcu Ascetul)47

ˇ Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47