Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare

Smerenia-Mandria

ˇ Cei ce cladesc peste pietre caramizi sunt cei ce la inceput au inaltat cladirea virtutilor fara supunere si pentru ca sunt necercati in nevointele smerite ale supunerii, au fost biruiti si cladirea li s-a micsorat slabindu-se. Cei ce au inaltat stalpi sunt cei ce de la inceput intra in viata singuratica, de aceea, fiind fara temelie sunt biruiti. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce inaintand pe incetul pe drumul lipsit de mandrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienta razboaielor.

ˇ Cei lipsiti de povatuire cad ca frunzele si cei ce se ostenesc fara sfatuire, in general se ratacesc. Nu refuza sa inveti, chiar de-ai fi foarte intelept, caci in iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decat a ne bizui pe intelepciunea noastra. Nu socoti ca e bun ceea ce ti se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de barbatii evlaviosi. Insasi vointa de a lucra dupa propria judecata fara a cere sfatul altora, ascunzand in ea mandrie, e pascuta de pacat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie si de intarirea comuniunii, care cand este sincera si curata este adevaratul bine.

ˇ Inchipuirea de sine ii face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti inchipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Inchipuirea ca esti ceva se iveste atunci cand nu esti ceea ce-ti inchipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este impreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic.

ˇ Ascultarea este neincrederea in judecata proprie in orice privinta, chiar si-n cele evident bune, pana la sfarsitul vietii.

ˇ Totul merge bine pana cand intiistatatorul nu inceteaza a te mustra; cand insa s-a oprit, nu mai am ce sa zic!

ˇ Cei ce se supun intru Domnul cu simplitate strabat un drum bun neintaratand asupra-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amanuntul (prin cumpanirea si eventual criticarea celor ce porunceste parintele). Inainte de toate sa ne marturisim numai bunului nostru judecator, iar de ne va porunci, si tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne ranile, ele nu vor progresa inspre rau, ci se vor vindeca.

ˇ Cauta ca prin rusinea ce-o suporti acum marturisindu-ti faradelegile sa scapi de cea viitoare.

ˇ Se mai putea vedea la aceia o priveliste infricosatoare si cu totul ingereasca: venerabili incaruntiti de ani si intr-adevar sfinti, alergand ca niste copii intru implinirea ascultarii fata de superior si facandu-se vrednici de lauda prin smerenia lor. am vazut acolo barbati ce petrecusera cate 50 de ani in ascultare si i-am rugat sa-mi spuna ce mangaiere au dobandit dupa atata osteneala. Unii mi-au spus ca aflandu-se in abisul smereniei, s-au scapat prin aceasta pentru totdeauna de razboiul dintr-insii, iar altii au spus ca au dobandit o completa imunitate fata de ocari si defaimari.

ˇ Â…Â… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe batran intrebandu-l ce a cugetat stand in genunchi dinaintea mesei. ”Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Insusi Hristos, n-am socotit niciodata ca-mi porunceste el, ci Insusi Dumnezeu. Atunci stateam rugandu-ma Domnului ca inaintea jertfelnicului si nu ca inaintea oamenilor. Nimic rau nu am cugetat despre pastorul meu, din credinta si dragostea ce le am fata de dansul, caci zice cineva: ”Dragostea nu gandeste raul.” (I Cor. 13,5). Sa mai stii apoi si aceea parinte ca, din momentul in care cineva s-a daruit pe sine simplitatii si nevinovatiei, diavolul nu mai gaseste nici locul si nici prilejul de a pune stapanire pe dansul.

ˇ Â…Â…. Eu cunoscandu-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea pastorul, aflandu-ma singur cu staretul ii luasem apararea economului, dar inteleptul imi zise: ”Si eu stiu parinte ca este nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tata sa smulga painea de la gura pruncului flamanzit, tot asa este un rau procedeu al pastorului de suflete fata de sine si fata de ucenic, acela de a nu-i dobandi acestuia cununi de biruinta asupra pacatului prin mustrari continui atat cat stie ca poate suporta, prin insulte, dispret, umilire si batjocoriri. Altfel ar decurge de ici trei mari greseli: in primul rand se lipseste pe sine de rasplata ce o poate primi de pe urma mustrarii, apoi, putand fi de folos si altora, oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul, nu o face; iar in al treilea si cel mai important rand, pentru ca se intampla adesea ca cei ce par a suporta si a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observati vreme indelungata si nemaifiind pusi la incercare prin mustrari si ocara, ca unii ce sunt socotiti virtuosi, pierd cu timpul virtutile avute caci desi este pamantul bun, aducator de roade si fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decat spini, maracini de trufie, de desfranare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela cand a scris lui Timotei: ”Mustra-i, povatuieste-i, cearta-i pe ei cu timp si farÂ’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am impotrivit acestui adevarat calauzitor al sufletelor punandu-i inainte slabiciunea firii noastre omenesti care face pe multi sa paraseasca obstea din pricina mustrarilor motivate sau nu, la care el mi-a raspuns: ”Sufletul legat de Hristos prin iubirea si credinta fata de pastor, nu se departeaza de el ci dimpotriva mai degraba si-ar varsa sangele decat sa faca aceasta, mai ales daca s-a intamplat ca prin pastor sa i se vindece ranile sufletesti aducandu-si aminte de cel ce zice: ”Nici ingerii, nici capeteniile, nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Hristos.” Iar daca el nu este astfel legat, impreunat si unit , ma minunez cum poate ramane cu oarecare folos intr-un loc unde este retinut doar printr-o falsa si inselatoare ascultare.

ˇ Odata am intrat in vorba spre zidirea si folosul meu cu un oarecare frate al carui nume era Avakir, ce se afla de 15 ani in manastire si pe care-l vedeam mereu nedreptatit aproape de catre toti, mai in toate zilele fiind izgonit de la masa de slujitori pentru ca din fire era cam guraliv. Si i-am spus: ”Frate Avakir, pentru ce te vad zilnic alungat de la masa si plecand la culcare nemancat?” Si el a raspuns: ”Crede-ma parinte, superiorii mei ma pun la incercare pentru a deveni monah adevarat si nu pentru ca m-as fi facut vinovat in vreo ceva. Cunoscand eu deci intentia lor, cu usurinta le rabd pe toate si iata, sunt 15 ani de cand cuget astfel; de altfel, ei insisi mi-au spus la intrare in manastire ca pana la 30 de ani obisnuiesc sa puna la incercare pe cei ce se leapada de lume. Si cu adevarat parinte Ioane, ca aurul numai prin cercare se lamureste.” Acesta mai inainte de a se savarsi, le-a spus parintilor: ”Multumesc, multumesc Domnului si voua pentru ca m-ati ispitit astfel spre mantuirea mea, caci iata, sunt 17 ani de cand am ramas neispitit de diavoli!”

ˇ Voind odata proestosul sa-i puna rabdarea la incercare minunatului barbat cu numele – Mina, il trimise intr-o seara sa urce la staretie si sa faca metanie egumenului cerandu-i dupa obicei binecuvantarea. Si l-a lasat fericitul sa zaca la pamant pana la vremea slujbei, apoi mustrandu-l si ocarandu-l ca pe un iubitor de aratare, fatarnic si nerabdator, il lasa sa plece, caci stia cuviosul ca indura aceasta incercare cu vitejie. Iscodindu-l eu pe el daca nu cumva i-a venit somnul stand in genunchi inaintea egumenului, mi-a adeverit ca stand culcat la pamant a rostit toata Psaltirea.

ˇ Angajandu-ma odata intr-o discutie cu oarecare dintre acei foarte viteji batrani despre viata anahoretica, ei mi-au raspuns zambindu-mi si nu fara o oarecare intentie de a ma ironiza: ”Noi, parinte Ioane, fiind materiali ducem o viata inca si mai aplecata spre cele materiale; am socotit de aceea ca trebuie sa ne multumim a incepe un razboi pe masura noastra si de aceea preferam sa ne luptam cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar alteori se imblanzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decat cu demonii care pururea se salbaticesc impotriva noastra.”

ˇ Unul din acei pururea pomeniti parinti care avea o mare dragoste pentru mine dupa Dumnezeu si-si deschidea sufletul mie, imi zise cu bucurie: ”Daca ai in tine o, preaintelepte puterea celui ce a zis intru simtirea sufletului ca ” toate le pot intru Hristos Cel ce ma intareste.” (Fil 4,3), daca Duhul Sfant a pogorat peste tine ca roua curatitoare peste Fecioara Maria, daca puterea Celui Preainalt te-a umbrit ca si pe ea prin rabdare, incinge-ti mijlocul ca si barbatul Hristos Dumnezeu inaintea Cinei de taina cu stergarul ascultarii si sculandu-te de la masa linistii, spala picioarele fratilor intru zdrobirea inimii, sau mai vartos – arunca-te la picioarele lor cu adanca umilinta. Aseaza-ti portari aspri si neadormiti la poarta inimii tale; stapaneste-ti mintea cea de nestapanit in placerile ce infierbanta trupul. Castiga-ti linistea mintii in miscarile si agitatiile madularelor, iar ceea ce este mai minunat – fa-te indraznet cu sufletul in mijlocul tulburarilor, leaga-ti limba pentru a nu te avanta nebuneste in discutii contradictorii, lupta zilnic de saptezeci de ori cate sapte contra acestei stapane. Poarta crucea in suflet si infrange-ti mintea intr-insa precum ai infige nicovala in lemn pentru a rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocarile, calomniile, batjocurilor, nedreptatilor cu care una dupa alta poate sa fie ciocanita. Astfel mintea nu slabeste defel, nici patimeste vreo zdrobire, ci ramane mereu linistita si nemiscata. Dezbraca-te de vointa ta ca si de o haina a rusinii si astfel, gol, intra in arena luptelor duhovnicesti. Iar ceea ce este mai rar si mai cu anevoie, imbraca platosa credintei care nu poate fi patrunsa si nici sparta de necredinta fata de povatuitor; condu cu fraul intelepciunii senzualitatea care se avanta fara de rusine, leaga-ti ochiul prin grija de moarte caci el voieste in fiecare moment sa iscodeasca frumusetea trupurilor, mintea iscoditoare care voieste intru lenevie sa critice aproapele; redu-o la grija de tine insuti si arata in mod sincer aproapelui tau toata dragostea si simpatia. Atunci intru aceasta ne vor cunoaste toti a fi cu adevarat ucenicii lui Hristos, intrucat in comunitate traind, ne iubim unii pe altii. Vino, vino, zise iarasi bunul prieten, vino sa salasluim impreuna; soarbe bautura batjocurilor in fiecare ceas ca pe o apa a vietii, caci David dupa ce a cautat toate cele placute sub cer, in cele din urma gasindu-se in impas spuse: ”Iata cat este de bine si cat este de frumos” nimic altceva, decat ”a locui fratii in unire.” (Psalmi 13,41). Si daca nu ne-am invrednicit inca de binele unei astfel de rabdari si ascultari, cel putin sa ne recunoastem slabiciunea stand in singuratate departe de stadionul acesta al atleticelor exercitii duhovnicesti, sa fericim pe nevoitori si sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne impartaseasca darul rabdarii.

ˇ Cel ce se fereste si evita mustrarea indreptatita sau nu, acesta refuza sa primeasca insasi mantuirea, iar cel care o primeste, cu sau fara durere, obtine in graba iertarea pacatelor sale.

ˇ Arata lui Dumnezeu, in gand si cu sinceritate credinta si dragostea ta catre parintele duhovnicesc si atunci Domnul asigurandu-l printr-o tainica inspiratie de sentimentele tale catre dansul, il va indemna sa se uneasca si sa se imprieteneasca cu tine.

ˇ Cel care-si marturiseste duhovnicului tot sarpele pacatului, isi arata marea incredere ce o are pentru dansul, iar cel care-l ascunde rataceste inca pe cararile pierzarii.

ˇ Cel care intr-o discutie voieste sa biruiasca punctul sau de vedere, chiar de sustine un adevar, sa stie ca sufera de boala diavolului, adica de mandrie si daca savarseste aceeasi greseala intr-o discutie cu egali de-ai sai, s-ar putea sa fie tamaduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Daca, in sfarsit, se poarta la fel si fata de cei mai mari si mai intelepti, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.

ˇ Cel ce nu se supune cuvantului – invederat lucru este ca nu se supune ici faptei, caci cel ce este necredincios intru cele mici (in cuvant), necredincios si neplecat va fi si in cele mari (in fapta); de aceea osteneala ii va fi zadarnica, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va dobandi decat osanda lui insusi.

ˇ Am uitat, o iubitii mei prieteni sa va pun inainte si aceasta placuta paine a virtutii pe care am vazut-o acolo si anume ascultatori care se zdrobeau pe ei insisi prin ocari si se necinsteau din dragoste de Dumnezeu pentru ca sa fie pregatiti si obisnuiti a nu se inspaimanta de dispretuirile venite din afara.

ˇ Sufletul care cugeta mereu la marturisire este oprit de acest gand ca si de un frau pentru a nu gresi. Dar faptele pe care nu le marturisim, le savarsim ca in intuneric si fara nici o teama.

ˇ Atunci vom practica o adevarata si sincera ascultare cand, chiar fiind proestosul absent, noi toti il vom socoti de fata alaturi de noi si cu aceasta in minte vom cauta sa ne departam de cele ce am inteles ca-i sunt neplacute, adica: discutia inutila, mancarea, somnul, etc. Copiii cei rai socotesc ca absenta invatatorului este pricina de bucurie, pe cand cei buni o socotesc ca o paguba.

ˇ Intreband pe unul din acei preaiscusiti parinti in ce fel ascultarea naste smerenie, mi-a spus: ”Ascultatorul chibzuit chiar de-ar invia morti, chiar de-ar dobandi darul lacrimilor, chiar de s-ar izbavi de razboiul patimilor, cugeta ca toate acestea s-au savarsit prin rugaciunile parintelui sau si astfel ramane strain de orice mandrie. Caci cum se va mandri cand recunoaste ca a facut toate acestea prin ajutorul altuia si nu prin sarguinta sa?

ˇ Diavolul lupta uneori si pe cei ce sunt in obste intru supunere cautand sa-i intineze, sa-i faca invartosati cu inima, sa-i forteze impotriva obiceiului lor sa fie tulburati, iar alteori sa-i faca oarecum uscati si neroditori, lenevosi la rugaciune, somnorosi si intunecati pentru ca astfel convingandu-i ca n-au nici un folos de pe urma supunerii ci ca dimpotriva au dat inapoi, sa-i scoata din randuiala exercitiilor luptei duhovnicesti. Caci nu-i lasa sa inteleaga ca adesea lipsirea cu buna socoteala de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei adanci umilinte.

ˇ Cand te marturisesti considera-te ca un criminal si poarta-te ca atare in gesturi, in infatisare si in felul de a gandi. Ţine-ti ochii plecati spre pamant si daca se poate, uda cu lacrimile tale picioarele judecatorului si doctorului, ca si pe ale lui Hristos.

ˇ Ascultarea naste smerenia iar smerenia – liberarea de patimi fiindca ”Domnul si-a adus aminte de noi intru smerenia noastra si ne-a izbavit de vrajmasii nostri.” (Psalmi 135,22-23)

ˇ Constiinta sa-ti fie oglinda in care sa-ti privesti supusenia, si-ti va fi de ajuns.

ˇ Am vazut un ucenic intrerupand cuvantul proestosului sau si am pierdut orice nadejde ca va mai putea fi vreodata cu adevarat supus, caci mi-am dat seama ca n-a castigat din aceasta supunere smerenie ci mandrie.

ˇ Fii atent atunci cand esti impreuna cu fratii sa nu te sarguiesti a te arata pe tine mult mai drept decat ei in vreo privinta oarecare altfel vei savarsi doua rele: in primul rand ii vei rani pe aceia prin mincinoasa si falsa ta sarguinta, iar in al doilea a rand, tie nu-ti vei dobandi decat numai slava desarta.

ˇ Fii sarguincios cu sufletul nearatand aceasta prin trup, prin infatisare, cuvant deschis sau subinteles. Fa asa, doar daca ai incetat sa-ti dispretuiesti aproapele. De esti insa plecat spre aceasta, fa-te fratilor tai asemenea si nu te deosebi mandrindu-te prin mincinoasa inchipuire de sine.

ˇ Bea cu nesat ca pe o apa a vietii batjocurile pe care ti le aduc fratii tai, caci ei cauta sa te adape din izvorul ce curata orice desfranare. De abia atunci va rasari in sufletul tau curatia desavarsita, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.

ˇ Chip al desavarsitei supuneri sa ne fie, o prieteni, argintul viu, caci el coborandu-se dedesubtul tuturor, ramane totusi curat de orice intinaciune.

ˇ Cei ce s-au facut slujitorii altora, traiesc cu trupul intre oameni dar mintea lor bate prin rugaciuni la poarta cerului.

ˇ Trebuie sa ne incredem cu tarie in cei ce au primit in Domnul grija de noi chiar daca ne-ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice si vatamatoare mantuirii noastre, caci mai ales atunci se probeaza credinta noastra in ei ca intr-un cuptor al smereniei. Iar semnul credintei celei mai desavarsite este acela de a ne supune fara cartire poruncilor parintelui nostru, chiar cand vedem ca ele sunt potrivnice celor nadajduite de noi.

ˇ Smerenia se naste din ascultare, iar din smerenie – dreapta socoteala. Din discernamant se naste perspicacitatea (agerimea mintii) iar din aceasta – prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci pe drumul acesta al smereniei vazand cate bunatati ii pregateste aceasta? Despre aceasta mareata virtute a grait si dumnezeiescul Psalmist: ”Gatit-ai saracului ascultator intru bunatatea Ta, Dumnezeule venirea Ta intru inima lui.” (Psalmi 67,11)

ˇ Simtind unii ascultatori ingaduinta proestosului, s-au inselat pe ei cerandu-i acestuia ascultari sugerate de ei insisi. Unii ca acestia sa cunoasca insa ca in felul acesta au pierdut cu totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevarata este renuntarea la orice fatarnicie si dorinta proprie.

ˇ Mergi, vinde-ti voia ta si da-o lui Dumnezeu, i-ati crucea si indura cu staruinta viata de obste a fratilor si fara indoiala, vei dobandi comoara in ceruri.

ˇ Adu-ti aminte neincetat de cuvintele celui ce a spus: ”Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui.” (Matei 10,22) si mergand, sa alegi de e cu putinta pe cel pe care socotesti ca nu e altul intre oameni mai sever si mai aspru ca sa te deprinda intru umilinta. Astfel staruind, bea in fiecare zi doctoria umilirii si a dispretului, cum ai bea mierea si laptele. – Si daca unul ca acesta ar petrece in nepasare, ce voi face? – Chiar de l-ai vedea curvind sa nu te desparti de el, ci zi in sinea ta: ”Prietene cu ce scop ai venit aici?” Atunci vei vedea pierind din tine mandria si invartosarea furioasa.

ˇ Cei din obste sa pretuim mai mult ascultarea decat nevointa caci cea din urma ne invata mandria pe cand prima ne invata smerenia.

ˇ De esti mandru alege-ti un povatuitor aspru si sever, iar nu bland si ingaduitor. Iar cand fara incetare te ocaraste, arata-i inca si mai multa credinta si dragoste si prin aceasta vei cunoaste ca Duhul Sfant locuieste nevazut in sufletul tau si ca puterea Celui Preainalt te-a umbrit. Dar sa nu te mandresti pentru ca induri ocarile si necinstirile stapanului tau, ci mai vartos tanguieste-te caci fara indoiala ai facut ceva vrednic de ocara intaratandu-l asupra-ti.

ˇ Eu cred ca trebuie sa pastram tacerea in fata tuturor necinstirilor ce ni se aduc, caci, acesta este momentul cand putem dobandi mare castig; cand insa este ocarat altul, trebuie sa-i luam apararea pentru a pastra legea pacii si a dragostei ce ne impreuna.

ˇ Cel ce alearga spre nepatimire si spre Dumnezeu socoteste pierdute toate acele zile in care n-a fost ocarat si batjocorit; dupa cum arborii, cu cat sunt mai mult batuti de vanturi, cu atat isi infig mai adanc radacinile, asa si cei ce traiesc in ascultare, dobandesc o intarire sufleteasca de neclintit.

ˇ Ascultarea este un suprem act continuu de vointa; viata in simplitate e cea fara complexitati si intrebari inutile care o micsoreaza ca traire din iubire. Toate intrebarile, complicatiile si problemele sunt eliminate prin acceptarea este neconditionata a voii povatuitorului, cel ce asculta avand o singura datorie – sa asculte si sa implineasca intocmai ceea ce i se cere. Prin povatuitor asculta de Dumnezeu ale Carui voi i se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frica de primejdii sau de moarte, fiind incredintat ca se afla sub directa atentie si grija a lui Dumnezeu caruia ii implineste voia. Pe toate le vede bine pentru ca nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii inchisi, deplin convins prin credinta ca nu i se va intampla nimic rau ci ca situatiile extreme in care este pus sunt doar pentru a-i incerca credinta. La baza acestei taieri a voii este de fapt o mare si o continua voire sau hotarare de autodepasire a ego-ului, a ezitarii, a necredintei.

ˇ In fiecare clipa moare individul care-si face vreo voia de-a sa.

ˇ Lepadarea discernamantului, a alegerii proprii sta in a accepta pe unele ce par rele, ca bune precum Avraam implinind porunca de a-l injunghia pe fiul sau si-a imbogatit fara sa judece ascultarea pe care o avea de la inceput. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogatia intelegeri adevarate a ceea ce trebuie facut pentru propria realizare si imbogateste aceasta intelegere prin experienta continua ce o face cel ce asculta despre propasirea sa in eliberarea de mandrie.

ˇ Ascultatorul este cel ce a respins regula proprie urmand sfatul altuia.

ˇ Ascultarea tine locul si chiar depaseste virtutile ce tin de nevointa (post, rugaciune curata, priveghere de toata noaptea, dormitul pe jos, etc.).

ˇ Cel ce judeca si tine seama de toate amanuntele, dispretuieste; iar cel ce dispretuieste – nesocoteste si nici nu asculta. Chiar daca nu cade in neascultare, dar nici nu implineste cu credinta ceea ce i se porunceste. ”Iar tot ce nu este din credinta, este pacat.”

ˇ Ascultarea este si trupeasca dar si sufleteasca caci cei ce-au trait in singuratate desi nu se supuneau unui om, isi supuneau trupul Duhului. Deci e vadit ca cel ce nu are pe cea sufleteasca impreuna cu cea trupeasca nu-l va vedea pe domnul, caci multi supunandu-se parintilor numai trupeste, si-au robit sufletul placerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor caci ramanand patimasi nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepatimitor si numai cei ce se inrudesc cu El in aceasta il pot vedea sau simti.

ˇ Cel ce se supune se judeca si se osandeste pe sine ca neputind din pricina starii lui pacatoase sa inteleaga prin el insusi cum se cuvine voia lui Dumnezeu, si judecandu-se in felul acesta, se izbaveste de judecata lui Dumnezeu.

ˇ Cel ce implineste voile altuia cu constiinta curata, nefacind nimic dupa voia sa, chiar daca din nestiinta si uitare ii va lipsi ceva din cele datorate si de aceea pare celor ce privesc superficial, vrednic de judecat, el totusi nu e osandit de Dumnezeu. De va incerca sa inteleaga poruncile dupa voia lui si sa le implineasca dupa cum i se pare lui ca este mai bine, se osandeste pentru ca isi implineste placerea sa. Facandu-si voia lui, suporta consecintele ce decurg din aceasta.

ˇ Nu este ingaduit ascultatorului sa supuna vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele pastorului, caci in acest caz dracii care pururea starnesc cugetarea la ganduri iscoditoare il sfatuiesc cu viclenie sa faca drumul simplu n chip sucit. Intrebarile, analizele, inclinatia de a contrazice in sfaturile si poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amanare sau de refuz a implinirii lor. binele este simplu si se percepe doar cu mintea simpla, cea sucita il acopera cu tot felul de complicatii iscodite.

ˇ Cel ce porneste la ascultare cu hotarare, se dovedeste pe de o parte barbat puternic, pe de alta, in stare de smerenie; este tare in smerenia slujitoare. El se incinge cu putere, dar cu puterea smereniei, el renunta la linistea care-l odihneste si ia asupra-si grija ajutorarii aproapelui.

ˇ Prin marturisire se pastreaza sufletul in sinceritate sau intr-o transparenta deplina neavind nimic de ascuns sau acoperit de intunericul minciunii, nici o umbra, ci totul in lumina.

ˇ A dezvalui de buna voie greselile sale barbatilor duhovnicesti, e un semn al vietii ce se indrepteaza, iar a le ascunde este un semn al sufletului patimas, caci nimeni ajutand pe hoti sau stand de partea curvarilor si acoperindu-i prin complicitate nu se indrepteaza.

ˇ Leaga pe cel ce a pacatuit ca sa i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca sa nu fie legat si mai tare de mania lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legaturile lui vor ramane nedezlegate ”ca de ne vom judeca pe noi insine, nu vom mai fi judecati” (I Cor. 14,31). Sa nu socoteasca cineva aceasta ca cruzime si neomenie, ci ca cea mai mare blandete si cel mai bun leac si multa purtare de grija. ”Dar a suferit destul timp pedeapsa!” va zice cineva. Cat? Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu ma intereseaza vremea ci indreptarea sufletului. Arata-mi deci aceasta: de s-a strapuns la inima, de s-au schimbat si atunci s-a implinit totul; iar de nu s-a intamplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos caci nu cautam de a fost legata rana de multe ori, ci de a folosit legatura. Daca a adus folos in scurta vreme, sa nu mai fie tinuta, iar de nu a fost spre folos in 15 ani, sa fie tinuta in continuare. Dezlegarea celui legat sa o hotarasca doar vindecarea. Legand duhovnicul pe cel ce a gresit, nu-l mai leaga Dumnezeu caci acela simte mai vadit dezaprobarea si se indreapta, pe cand legatura lui personala cu Dumnezeu nu-i ingaduie sa simta obiectiv aceasta si omul continua sa pacatuiasca. Socotind ca nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat ca pacatul lui n-are prea mare importanta si deci n-are nici o remuscare.

ˇ Pironeste de stalpul marturisirii orice sarpe ce se misca in tine si asa il vei ucide. Cine voieste sa-si faca biruitor cuvantul sau, voieste sa-l umileasca, sa-l domine, sa se impuna altuia. Desigur, el ar putea spune ca nu voieste sa se impuna pe sine, ci adevarul, dar despre adevarul lui Hristos ajunge sa dai marturie traindu-l si murind pentru el. El nu se impune cu argutii ale ratiunii, a carei dibacie vrei sa dovedesti ca ai. Nu tine de vietuirea crestineasca a se apara si nu se vorbeste de ea in invatatura lui Hristos. Impotrivirea in cuvant arata incapatanare si mandrie, parere inalta – ea dovedeste dispret nicidecum smerenie si supunere in toate.

ˇ Cel singur neavind pe nimeni care sa-i poata proba lucrul, i se pare ca a ajuns la implinirea poruncilor. Astfel facandu-si din nepricepere o deprindere ajunge sa nu-si cunoasca lipsurile si patimile caci ii lipseste din jur orice ajutor prin care sa cunoasca unde se afla cu lucrarea poruncilor. Cum va putea arata unul ca acesta smerita cugetare neavind pe nimeni care sa se arate mai smerit? Cum va cunoaste milostivirea, despartit fiind de ceilalti? Cum se va deprinde in indelunga rabdare nestand nimeni impotriva voii sale? Iar de va zice cineva ca-i de ajuns invatatura Scripturilor pentru indreptarea naravurilor, face ca cel ce invata tamplaria dar nu lucreaza niciodata. Insusi domnul a spalat picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spala? Cum vei sluji? Decat cine vei fi cel mai din urma singur de sine petrecand?

ˇ Obisnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mahni cand nu te vor socoti astfel nici altii.

ˇ Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rau in vreo intinare, in vreo tulburare sau lenevire la rugaciune sa nu iasa din pricina acestora din ascultare, ci sa inteleaga ca aceasta li se intampla din iconomia dumnezeiasca pentru a-i conduce la cea mai adanca smerenie.

ˇ Trebuie sa-ti marturisesti pacatele fara a le cruta, asa cum nu te-ar cruta daca ti le-ar dezvalui cineva. Desigur, spunandu-le tu insuti vei trece prin clipe de mare rusine insa cu rusinea pe care o suferi lovesti pacatele care-ti produc rusinea si inlaturi pricina rusinii. Rusinea marturisirii este trecatoare, dar rusinea obiectiva a ramanerii in pacatul nemarturisit e durabila si se adanceste mereu.

ˇ La odihna de patimi se ajunge usor biruindu-ti mandria si pornirile spre placere prin ascultare. In ascultare este o mare tarie, e izvorul tariei pentru biruirea tuturor patimilor.

ˇ Sufletul odata obisnuit sa se razvrateasca se umple de multa neinfranare.

ˇ Daca orice corabie se poate ineca chiar avand carmaci iscusit, in mod sigur se va ineca neavind deloc.

ˇ Cel smerit si ascultator nu slujeste patimii inchipuirii de sine.

ˇ Semnul smereniei este rabdarea desavarsita a defaimarii.

ˇ Insusirea slavei desarte a monahului e ca vrea sa fie slavit pentru virtutile sale, iar propriu trufiei este a se inalta pentru faptele sale si a-i dispretui pe ceilalti. A celor din lume este ca vor sa fie slaviti pentru frumusete, bogatie, stapanire si pentru inteligenta.

ˇ Nu-i usor a ne izbavi de slava desarta, dar se izbaveste cineva prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin luarea aminte deasa. Semnul izbavirii e a nu mai tine minte raul celui ce ne-a vorbit de rau.

ˇ Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana si la mormant in vesminte, mirodenii, convoaie si cantari (cu ocazia inmormantarii cu mare pompa; aceasta se vede si in monumentele costisitoare pe care si le cladesc unii cat sunt in viata).

ˇ Fiecare virtute este capabila sa nasca slava desarta; aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima este atat de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu patima, luptam cu firea noastra si vedem in aceasta o greutate. Numai o intelegere adanca a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si conforma cu ea, la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe care Il iubesti desavarsit.

ˇ E propriu celor inaintati sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile, dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.

ˇ Sa ne ferim sa fim laudati cat si de a ne ferici unii pe altii in fata. Cea de-a doua este a lingusitorilor si a celor miscati de draci, prima a usuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricator al bunatatilor – ingerul diavolului; cel dintai este un mostenitor nesocotit, pregatit sa piarda indata ostenelile. Amandoi lucreaza impreuna pierderea reciproca.

ˇ Cand vei auzi pe aproapele si prietenul tau ca te-a defaimat in dos sau chiar fiind tu de fata, atunci si numai atunci arata-i iubire si manifesta-ti dragostea fata de dansul.

ˇ Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.

ˇ Nu cel ce se dispretuieste si se defaima pe sine arata ca este smerit – caci cum nu se va suporta cu usurinta pe sine, ba inca prin aceasta se va si mandri, ci acela care ocarat fiind de altul nu-si va imputina iubirea catre dansul. (Cel smerit nu se tulbura cand e nedreptatit si nu se ingrijeste sa-i convinga pe ceilalti ca a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)

ˇ Nu te compara cu cei pacatosi, ci mai degraba cu cei inaintati in virtuti, caci masurandu-te cu cei dintai vei cadea in groapa inchipuirii de sine; insa masurandu-te cu cei din urma vei inainta spre inaltimea smereniei.

ˇ Slava desarta se foloseste de darurile naturale si prin acestea de multe ori i-a doborat pe nenorociti. Cel ce se mandreste cu darurile sale naturale (inteligenta, invatatura, cititul limpede, elocinta, cu destoinicia si cu toate celelalte pe care le are fara nici o osteneala, nu-si va putea insusi niciodata bunatatile mai presus de fire; caci cel necredincios in putine, va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.

ˇ Inceputul lepadarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte, iar sfarsitul este indeplinirea fara nici un regret cele ce tin de necinstire inaintea multimii oamenilor.

ˇ Cel ce are grija de limba se dovedeste lucrator al virtutilor, iar nepedepsirea limbii arata desertaciunea din el.

ˇ Nu-ti ascunde rusinea pe motiv ca fu vrei sa dai prilej de poticnire; trebuie avut in vedere si felul pacatului, caci nu este nevoie totdeauna de aceeasi doctorie.

ˇ Cand vezi un gand in tine ispitindu-te cu slava desarta, cunoaste limpede ca-ti pregateste rusinea.

ˇ Cand laudatorii, mai bine-zis amagitorii incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednic de cel spuse sau facute.

ˇ Cei simpli nu sunt cuprinsi de aceasta otrava caci slava desarta este lepadarea simplitatii si o prefacatorie continua.

ˇ Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, dispretuirea oamenilor, maica a osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inaintemergatoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, radacina hulei.

ˇ Cel ce sufera de inchipuirea de sine nu traieste ancorat in realitate. Toata imaginea este sa este un fum care-l intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care sunt singura realitate ce-l tine si pe el in real.

ˇ Unde s-a produs caderea, acolo s-a salasluit mai inainte mandria, caci al doilea lucru este vestitor al celui dintai.

ˇ Cel ce se inalta cu cugetul, se impotriveste cu cuvantul, dar cel smerit nu stie sa se impotriveasca nici cu privirea. Monahul semet contrazice cu tarie spusele altuia. Barbatul mandru iubeste stapanirea si cu toate ca-i constient prin aceasta ca-si agoniseste pieirea, totusi nu se incumeta sa-si paraseasca naravul.

ˇ Cel ce respinge mustrarea cuibareste patima in sufletul sau, iar cel ce-o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

ˇ Celor mandri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viata aspra si lipsita de orice cinstiri precum si citirea faptelor celor mai presus de fire ale Parintilor. Doar asa va mai fi poate vreo speranta de mantuire si pentru acesti nenorociti.

ˇ Sa ne cercetam pururea pe noi insine si sa nu incetam niciodata ane compara cu parintii si luminatorii dinaintea noastra si atunci vom vedea ca nu le-am urmat nici macar un pas, nu ne-am pazit fagaduinta ci ducem inca o viata lumeasca.

ˇ Trufia lucreaza uitarea greselilor, caci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari. (Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea. Uitarea de sine din mandrie da aparenta unei cunoasteri de sine caci sinea cunoscuta prin mandrie, e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta prin smerenie este sinea afundata pe veci in temeiul neclintit si adevarat care este Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau; cel smerit stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pe veci, iertandu-l. rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire, traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi inchipuie, se autoiluzioneaza ca ar avea ceva; intunecat fiind, crede ca se afla in lumina dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent.)

ˇ Nepoatele mele sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, hula, fatarnicia, ura pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea, razvratirea. Un singur vrajmas avem asupra caruia nu avem putere; ti-l spunem pentru ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci abia sa ne socotesti ca pe o panza de paianjen.

ˇ Sa indrazneasca patimasii care se smeresc caci chiar de vor cadea in toate gropile si vor fi vatamati prin toate modurile si se vor imbolnavi de toate bolile, insa dupa insanatosire vor fi tuturor doctori si luminatori, sfesnice si povatuitori invatand chipurile de vindecare a fiecarei boli izbavindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experienta lor.

ˇ Nu te lauda, o omule cu o bogatie pentru care n-ai depus nici o stradanie, caci cunoscand dinainte Miluitorul nostru vatamarea si pieirea spre care mergi ti-a trimis aceste daruri fara a cere in schimb vreo plata.

ˇ Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, caci cei ce au castigat-o pe aceasta le-a biruit pe toate. Nascatoarele tuturor patimilor sunt placerea si viclenia; cel ce le tine pe acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom infrana de la una fara s-o inlaturam si pe cealalta.

ˇ Cel ce-si inchipuie ca e ceva si-i invata pe altii lucruri a caror experienta nu o are nici prin fapta nici prin cunoastere indelungata, sufera de doua boli si de doua orbiri: de inchipuire de sine si slava desarta, de nesimtire si de ignoranta. Daca mai are si lacomia pantecelui va fi tarat in patimile de rusine si va auzi cuvantul Mantuitorului: ”Doctore, vindeca-te pe tine insuti.”(Luca 42,3)

ˇ Cand ii vedem pe unii iubindu-ne in Domnul, sa ne pazim neindrazneti mai ales fata de ei caci nimic nu obisnuieste sa risipeasca dragostea si sa pricinuiasca ura ca indrazneala. Mergi la prietenii tai cu cuviinta si de vei face asa te vei folosi si pe tine si pe ei, caci sub masca iubirii sufletul leapada fraul pazirii sale.

ˇ Cel care vietuieste fara a fi supus unui superior nu poate dobandi smerenia dintru inceput deoarece tot cel ce se conduce singur isi inchipuie ca este destul de intelept intru aceasta arta de a trai in singuratate.

ˇ Dracii mai au un viclesug subtire pe care cei nepriceputi nu-l simt si anume: dupa ce ne-au indemnat sa spunem sau sa facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am invoit, ne indeamna sa aducem multumire plina de mandrie lui Dumnezeu.

ˇ Toti cei ce voim sa ne apropiem de Domnul sa o facem in chip simplu si neprefacut, fara viclenie, iscodire ca si cum ar veni la lectiile unui invatator. Caci El fiind simplu si necompus voieste ca si sufletele ce vin la El sa fie simple si nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodata simplitatea fara smerenie. Vicleanul este cel ce-si inchipuie ca din infatisarea din afara si din cuvinte cunoaste gandurile cele aflate in inima.

ˇ Trebuie sa nu-ti cantaresti propriile fapte, sa nu le observi, ci sa fie ca si cum n-ar fi. Sa nu te dedublezi prin constiinta valorii tale – aceasta e smerenie si simplitate in acelasi timp.

ˇ Nevicleana e firea curata a sufletului care in intalnirile cu toti se poarta asa cum a fgst zidita.

ˇ Viclenia este cuget ratacit, mincinoasa carmuire de sine, incalcarea juramintelor, cuvinte mestesugite, perfide, intentii ascunse si camuflate, dusmana marturisirii pacatelor, cuget intortocheat, indaratnicie prosteasca, dorinta de a trai dupa o regula proprie, pricinuitoare a rasului atunci cand sunt mustrate pacatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefacuta, viata draceasca.

ˇ Viclenia este o stiinta, sau mai vartos o uraciune draceasca, straina intru totul de adevar care socoteste ca nu-i vadita celor multi.

ˇ Caderea i-a inteleptit adeseori pe multi inraiti daruindu-le acestora fara voie nerautate si mantuire.

ˇ Cel ce s-a smerit inlauntrul sau nu e furat de buze caci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe usa.

ˇ Cei mai multi ne numim pe noi insine pacatosi si poate ca si suntem, dar ceea ce probeaza inima cu adevarat este primirea defaimarii. (Cel ce poate rabda cuvantul aspru al unui om uracios si neintelept pentru Dumnezeu si pentru a linisti atmosfera, fiul pacii se va chema si unul ca acesta poate dobandi pacea sufletului si a duhului – cercarea si dovedirea smereniei se face prin necinstire.)

ˇ Cel ce alearga spre limanul neinviforat al smereniei, nu va inceta sa cugete si sa nascoceasca tot felul de planuri, cuvinte, ganduri, de mestesugiri, iscodiri, cereri si rugaciuni pana ce , cu ajutorul lui Dumnezeu si prin purtari tot mai smerite si mai simple va scapa vasul sufletului sau de marea pururea bantuita de furtuna a inchipuirii de sine.

ˇ Unii iau ca pricina de smerita cugetare relele facute inainte, biciuind prin ele inchipuirea de sine; altii se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboara prin incercarile, bolile si prin greselile de zi cu zi inaltarea lor. altii si-au facut din lipsa darurilor – maica darurilor. (Cel sarac e cel mai bogat daca-si cunoaste saracia.)

ˇ Cunoasterea e intelegerea neclintita a masurilor proprii si amintirea neimprastiata a greselilor celor mai subtiri.

ˇ Daca chipul celei mai de pe urma mandrii este a fatari virtuti pe care nu le avem, apoi semnul celei mai adanci smerenii este sa ne infatisam ca vinovati pentru pacate ce nu sunt ale noastre, de dragul dispretuirii.

ˇ Sa preferi sa-i superi pe oameni, decat pe Dumnezeu, caci se bucura vazandu-ne alergand spre necinstiri ca sa stramtoram prin acestea si sa pierdem inchipuirea desarta de sine. Instrainarea este chipul cel mai bun al acestei nevointe caci numai cei cu adevarat mari pot rabda sa fie batjocoriti de ai lor.

ˇ Deoarece noi cu greu ne invoim sa ne smerim, Domnul a randuit in purtare de grija si aceasta: nimeni nu-si poate vedea ranile sale precum le vede aproapele sau, de aceea trebuie sa fim recunoscatori pentru insanatosirea noastra, nu noua ci aceluia si lui Dumnezeu.

ˇ Trebuie sa ne osandim si sa ne ocaram pe noi insine neincetat ca prin micsorarea noastra sa lepadam pacatele fara de voie. (Este un mijloc de a ascuti constiinta de noi insine, de neputinta noastra.)

ˇ Cata vreme pacatuim intru cunostinta nu este smerenie in noi.

ˇ Increderea in sine si luarea deciziilor de unul singur ii este celui smerit o greutate greu de suportat, pe cat ii este celui mandru porunca altuia.

ˇ Cunoscand Stapanul ca putem intipari chipul virtutii sufletului prin purtarea cea din afara, luand un stergar ne-a aratat calea smereniei, caci sufletul se face asemenea lucrarilor din afara si luand chipul celor ce se fac cu trupul se intipareste de ele.

ˇ Smerenia si fara fapte ne pune inaintea lui Dumnezeu, dar fara ea, desarte sunt toate faptele noastre, caci preschimbarea mintii noastre o voieste Dumnezeu. In minte ne facem buni si in minte ne facem netrebnici.

ˇ Daca mandria i-a facut pe unii din ingeri draci, negresit smerenia poate face si din draci ingeri. Drept aceea sa nu sovaie cei ce au cazut.

ˇ Putem insira mai multe fapte sau cai care duc la smerenie, fara ca ele sa fie semne precise ale dobandirii ei: saracia sau neagonisirea, instrainarea, ascunderea intelepciunii ce o avem, grairea nemestesugita, simplitatea, sinceritatea in vorbe, cersitul milosteniei, ascunderea neamului bun, izgonirea indraznelii, indepartarea de flecareala. Nimic nu poate smeri mai mult sufletul ca starea saracacioasa si modul de viata in care cersesti depinzand de mila altora.

ˇ Sa-ti fie tie chipul si pasirea, haina, scaunul, asternutul, hrana si toate celelalte potrivite smereniei la fel cuvantul si purtarea. Toate acestea sa arate smerenia ta.

ˇ Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrarile lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc in corabia mandriei si a inchipuirii de sine!

ˇ Maica supunerii este dispretuirea de sine si dorinta cu orice pret a sanatatii.

ˇ Daca culmea slavei desarte sta in a face cineva schime si fapte fatarnice chiar cand nu-i nimeni de fata care sa-l laude, semnul lipsei slavei desarte se arata in a nu se lasa cineva niciodata furat cu cugetarea de prezenta celor ce-l lauda.

ˇ Pe cat de multa credinta in el vede intiistatatorul la supusii sai si la altii din afara, pe atata trebuie sa se pazeasca pe sine cu toata grija in cele ce le face si le spune caci stie ca toti privesc la el ca la o icoana pilduitoare si socotesc cele spuse si facute de el ca la dreptar si lege.

ˇ Multi au socotit, din pricina tacerii carmaciului ca plutesc bine pana ce s-au izbit de stanca.

ˇ Daca cineva mustrat indeosebi nu se rusineaza, va face si din mustrarea in fata mai multora prilej de nerusinare urandu-si de bunavoie insasi mantuirea sa.

ˇ Intai de toate sa fie intrebat cel vinovat care au fost faptele lui dupa felul lor, pentru doua motive: ca prin marturisire sa se simta totdeauna impuns in constiinta i sa ramana fara indraznire, si ca cunoscand ce rani are sa fie trezit la iubirea noastra.

ˇ Ia seama sa nu cercetezi cu de-amanuntul lucrurile cele mai mici caci nu vei fi urmator lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvant cu cearta, ci fa-ti al tau castigul pe care l-a aruncat el.) Caci mai mult decat indreptarea lui iti va fi tie nepomenirea raului. Luand de la Dumnezeu slujba de a invata si nefiind ascultat, intristeaza-te in cuget dar nu te tulbura la aratare caci intristat de el nu te vei numara cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburandu-te vei fi certat pentru acelasi lucru. Primind slujba de a porunci, pazeste treapta ta si nu trece cu tacerea cele de trebuinta pentru faptul ca vezi impotrivire, caci pentru cei ce asculta vei lua plata pentru roadele lor, iar celor ce nu asculta sa le ierti toate si vei lua la fel de la Cel ce a zis: ”Iertati si vi se va ierta voua.”

ˇ Aceeasi mancare le pricinuieste adeseori unora ravna, altora dezgustul. Trebuie tinut seama la aruncarea semintei de cele de fata: de timp, de persoana, de calitate, de cantitate.

ˇ Unii cand preiau o conducere pierd in timpul acesteia bogatia virtutilor capatate anterior in loc sa sporeasca, deoarece se umplu de slava desarta si de iutime.

ˇ Cand ascultarea o cere nu trebuie sa mai existe frica de moarte!

ˇ In marturisire se arata vointa de a depasi pacatul; nu ajunge numai o parere de rau interioara.

ˇ Sa nu-i inveti pe cei simpli si nevinovati cele mestesugite si subtiri, ci mai vartos indruma-i la simplitate.