Retragerea

Linistea, izolarea, retragerea, fuga de oameni

ˇ Si cel legat de grijile si preocuparile vietii ca si cu un lant poate sa umble, dar mai greu caci si osanditii care au picioarele incatusate nu rareori umbla insa se impiedica mereu si din aceasta pricina isi produc rani. Un om necasatorit insa legat de catre grijile lumesti este asemanator celui ce are doar mainile incatusate; de aceea, cand voieste sa alerge spre viata monahiceasca, nu este impiedicat; cel casatorit insa, se aseamana cu cel legat de maini si de picioare.

ˇ Retragerea din lume este ferirea de bunavoie de dorita materie si tagaduinta firii pentru dobandirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stapanirea celor create si ridicarea ei la starea de stapanire adevarata a lor. Stapanirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a facut partas de puterile dumnezeiesti mai presus de fire.)

ˇ Este o mare rusine a ne mai ingriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos in ceasul nevoii noastre, adica al mortii, dupa ce am parasit toate cele desarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheama in slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te intoarce la cele de mai inainte si a nu fi gasit potrivit pentru Imparatia cerurilor.

ˇ Sa ascultam ce a spus Domnul tanarului care a indeplinit toate poruncile: ”Un lucru-ti lipseste: vinde averile si da-le saracilor” – si tu insuti sa te faci sarac primind milostenie.

ˇ Cei ce voim sa alergam cu sarguinta in campul vietii duhovnicesti, sa observam cu luare aminte ca toti cei ce petrec in lume, desi vii, au fost socotiti morti de catre Domnul, atunci cand a spus oarecaruia: ”Lasa mortii” adica pe cei din lume, ”sa-si ingroape mortii lor”, adica pe cei ce au murit trupeste.

ˇ Cel ce a urat lumea, s-a izbavit de tristete iar cel ce mai pastreaza legatura cu lucrurile vazute, inca nu s-a izbavit de tristete caci cum nu se va intrista lipsit fiind de ceea ce indrageste? Peste tot insa noi avem nevoie de multa infranare de care sa ne ocupam cu intelepciune, mai mult decat de altele.

ˇ ”Iesiti din mijlocul lor si va departati, iar de necuratia lumii nu va apropiati” (Isaia 52,11) zice Domnul, caci cine dintre aceia a facut vreodata minuni? Cine a inviat morti? Cine a alungat dusmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este in stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu savarsi si cei din lume lucruri asemanatoare ce nevoie ar mai fi fost de atata osteneala si de retragere in singuratate?

ˇ Cel ce s-a instrainat de lume pentru Domnul nu mai pastreaza nici o relatie cu vreun lucru sau vreo fiinta pentru a nu se arata dus in ratacire de patimi.

ˇ Fugi ca si de bici de locurile unde poti sa cazi caci dupa fructele care nu le vezi, nici nu cauti mereu sa te intinzi.

ˇ Bine este a-i intrista pe parinti si nu pe Domnul, caci El este Cel ce ne-a zidit si tot El ne-a mantuit; iar aceia care si-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut si i-au dat chinului vesnic.

ˇ Instrainat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca si unul ce nu cunoaste limba printre cei de alta limba.

ˇ Sa nu-ti fie mila de lacrimile parintilor si ale prietenilor daca voiesti sa nu plangi tu insuti pururea.

ˇ Retragerea sa ne fie in regiunile cele mai lipsite de mangaiere, mai aspre si mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducand cu noi si patimile noastre.

ˇ Nu putem naste in noi obiceiul cel bun si statornic decat prin osteneala si truda, iar cel indreptat cu multa osteneala poate sa piara intr-o clipa. ”Prieteniile rele strica obiceiurile bune.” (I Cor. 15,33) Cel ce dupa departarea de lume mai are inca relatii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cadea in cursele lor, ori isi va intina inima cugetand la cele ale lor, sau de va ramane curat, osandindu-i pe cei intinati si va intina si pe sine-si dimpreuna cu ei.

ˇ Daca te grabesti spre instrainare si spre singuratate nu cauta tovarasia si sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru ca furul vine pe neasteptate. De aceea multi incercand sa mantuiasca impreuna cu ei pe altii nepasatori si zabavnici si-au pierdut impreuna cu acestia focul sufletului lor, stingandu-se in timp cu totul. Daca ai primit flacara, alearga caci nu stii cand se va stinge si te va lasa in intuneric.

ˇ Mustra amanarile care adorm mereu miscarile spre cele bune.

ˇ Cel ce se instraineaza sezand intre cei de aceiasi limba ca unul de alta limba nu se socoteste pe sine vrednic sa spuna ceva altora sau sa vorbeasca cu ei. ( ”Intru cunostinta” poate insemna si ca este constient ca trebuie sa ramana strain deci ca nu trebuie sa caute sa se inteleaga cu ceilalti.)

ˇ N-am venit, zice Domnul, sa aduc pace pe pamant si iubirea parintilor fata de fii si a fratilor fata de fratii care se hotarasc sa nu-Mi slujeasca Mie, ci lupta si sabie; adica sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slava, de cei smeriti la cuget. Caci Domnul se bucura de imperecherea si de dezbinarea ce se naste din iubirea fata de El.

ˇ Iubirea de argint este inchinare la idoli, fiica necredintei, scuza mincinoasa pentru boli, prevestirea batranetii, frica de seceta, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint rade de evanghelii si le nesocoteste. (Zgarcitul vede in sine numai trupul de aceea cauta sa-i lungeasca viata cat mai mult vadindu-si nebunia in aceasta pornire spre un fel de durata socotita fara de sfarsit aici pe pamant. De aceea patima zgarceniei este legata cu o mare lasitate – abdica de la orice ca sa-si prelungeasca viata trupului. Cel liber de lacomie, dimpotriva, cunoscand ca sufletul este infinit mai valoros decat trupul si ca el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunta la toate ale lumii, pana si la trup; iubitorul de argint departandu-se de iubirea de Dumnezeu, iubeste idolii. Auzind ”vinde averile tale si le da saracilor”, rade de porunca socotind-o imposibila, la fel auzind ”nu va ingrijiti de ziua de maine”, nu crede, ci face impotriva. Pentru el, banii si bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteste numai pe Dumnezeu, ci ii calca si pe semenii lui in picioare.)

ˇ Viata iubitorului de argint este ca o camera pentru morti, avandu-le pe toate, gandeste la ceea ce nu are. In general iubirea de argint intretine in viata chinul unei permanente nesigurante din lipsa credintei. Pe de o parte ea da un pret absolut vietii pamantesti, pe de alta traieste o spaima continua. In zgarcenie si lacomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de placeri iubeste argintii ca prin ei sa se desfateze, iubitorul de slava ca prin ei sa fie slavit, necredinciosul ca sa-si asigure confortul viitor si sa elimine greutatile batranetii, bolii si a strainatatii. El crede mai mult in bani decat in Dumnezeu, Ziditorul si Purtatorul de grija al intregii creatii pana la cele mai mici si mai neinsemnate vietati. In fond, iubitorul de argint nu cunoaste ca realitatea suprema este o Persoana care ne iubeste si are puterea sa sustina totul, ci se increde ca in realitati supreme si sigure in obiectele de consum stricacioase si lipsite de capacitatea de a darui mereu viata din iubire.

ˇ Cel ce-a biruit aceasta patima si-a taiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodata in chip curat.

ˇ Calugarul neagonisitor este stapanul lumii; el a incredintat grijile sale lui Dumnezeu si prin credinta toate i se supun lui. (El nu este stapanit de nimic, el refuza toate aratand ca este mai presus de ele. Daca ajunge sa posede ceva, da aratand ca este stapan peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfarsit mai bogat in viata a persoanelor si al legaturii iubitoare dintre ele si in ultima analiza al Persoanei lui Dumnezeu, care intemeiaza existenta si viata in iubire a tuturor persoanelor.)

ˇ Sa nu ne aratam o, calugari mai necredinciosi decat pasarile, caci acestea nu se ingrijesc pentru viitor, nici nu aduna.

ˇ Nu vor lipsi valurile din mare, nici mania si intristarea din iubitorul de arginti. Cel ce dispretuieste bunurile materiale s-a izbavit de judecati si de certuri, dar iubitorul de agoniseala se lupta pentru un ac pana la moarte.

ˇ Credinta adevarata curma grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieste lepadarea de trup.

ˇ Iubirea de arginti este radacina tuturor relelor caci ea pricinuieste ura, furtisaguri, pizma despartiri, dusmanii, certuri, tineri de minte a raului, nemilostivire si crime.

ˇ Precum cei ce dormiteaza sunt usor de pradat asa sunt si cei ce se indeletnicesc cu virtutea in apropiere de lume.

ˇ Inceputul linistirii sta in alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbura adancul iar sfarsitul ei sta in a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimtitor la acestea.

ˇ In general Parintii recomanda linistirea impreuna cu altul care pe de o parte ii usureaza trezvia, pe de alta ii da putinta cugetarii neimprastiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomanda linistirea in trei.

ˇ Linistea marii si arsita soarelui de amiaza pun la incercare rabdarea corabierului; lipsa celor de trebuinta vadeste sarguinta celui ce se linisteste. Cel dintai pluteste molesit pe ape, cel de-al doilea trandavindu-se se amesteca in multime. (Nu trebuie parasita linistea in vremea ispitelor inchipuind motive, zica-se binecuvantate ci trebuie sa sezi inauntru si sa rabzi primind cu barbatie pe toti cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trandaviei, care fiind mai tare ca toti face sufletul cu deosebire cercat. De fugi insa de lupta sau te lasi biruit iti vei face mintea nepriceputa si lasa.)

ˇ Nu te teme de zgomotele care te tulbura caci plansul nu stie de frica nici nu se sperie.

ˇ Nu astepta vizite nici nu te pregati pentru ele caci starea de liniste este simpla si libera de orice alegere.

ˇ Daca toate sunt desarte si trecatoare pentru ce este impinsa inima noastra de ele ca sa uite cuvantul Domnului: ”Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata iar sufletul sau il va pierde.”

ˇ De doresti sa te faci duhovnicesc respinge cele ale trupului caci cele ce le tagaduieste cineva pe acele le si leapada. Asculta glasul domnului care zice: ”De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie.” Dar cum se va lepada omul de sine daca nu prin parasirea voilor lui. (Avem aici o explicare a lepadarii de sine, a tagaduirii sale care inseamna nu o nimicire totala a fiintei proprii ci o neimplinire a trebuintei vietii naturale sau a voilor acestei vieti implinind in acelasi timp voile lui Dumnezeu. Aceasta arata ca omul continua sa existe ca subiect care implineste voia lui Dumnezeu pe un plan superior umplandu-se de voia dumnezeiasca. Aceasta este ridicarea fiintei pamantesti in planul existentei unita cu Dumnezeu intr-o deschidere pentru puterile ce vin de la Dumnezeu. Propriu-zis, intr-un plan pur natural omul nu poate trai. Cand vrea sa ramana inchis in acest plan el se mandreste facandu-se astfel robul unei patimi venita de la tatal trufiei care este diavolul si cauta sa dezvolte firea sa prin porniri exagerate care sunt tot atatea patimi. Patimile se misca in orizontul lumii acesteia in care toate sunt pieritoare, in realitate il pustiesc pe om in viata. Numeroasele satisfactii ce i le procura implinirea patimilor sunt urmate de o destramare si o pustiire generala, o pustiire anticipata de o pustiire partiala ce urmeaza dupa satisfacerea fiecarei patimi in parte. Parasirea voii si a poftei este insa un act de mare curaj, de o mare iubire a lui Dumnezeu, decat parasirea celor contrare firii. Desigur, pana la un anumit loc unele din cele ale firii trebuie pastrate si satisfacute dar unii pastreaza mai putine din ele decat altii.)

ˇ Daca ne ingrijim noi insine de sotie si de copii (odata ce ne-am lepadat de toate) nu se mai ingrijeste Dumnezeu de ei, dar daca ii lasam, Dumnezeu se va ingriji de ei si de noi. Nu socoti deci ca trebuie sa te ingrijesti de ei, sau sa te rogi pentru ei ca nu cumva sa-i ai in amintirea ta ivindu-se astfel patimi in sufletul tau.

ˇ Daca erai mort si-ar fi venit o vaduva nedreptatita puteai oare sa o ajuti? Iar daca ai ajutat-o pe aceea si vine alta, de-o vei trece cu vederea pe a doua, iata ca ai calcat porunca. Mortul insa nu se ingrijeste de unele ca acestea, deci chiar de vor bombani impotriva ta, aceasta sa nu te tulbure nicidecum.

ˇ A prefera un loc altuia sau un om altui om inseamna a tine la cele din planul acesta, a da importanta celor lumesti nestatornice prin fire si a socoti ca mantuirea depinde de un loc sau de un om din lume conditionand prin aceasta si impiedicand de fapt inaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul si ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curatirea lui si de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie sa schimbe mediu (locurile, oamenii) si nu pune pasiune in aceasta directie. Se cere sa mori fata de oameni in sensul de a nu-ti face dependenta fericirea si mantuirea fata de ei si nici de a cauta la pacatele lor, la placerile ce ti le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta inseamna totodata a nu-i sminti, ci a le face bine cand este cazul, sau a te interesa de mantuirea lor; a nu fi interesat lumeste de tine. Nu te va supara gandul ca nu esti luat in seama, vei ramane calm si vei putea cugeta la Dumnezeu in loc sa te agiti pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafata gasindu-te pe tine, cel adevarat.

ˇ Ce inseamna parinte nepretuirea de sine? Frate, nepretuirea de sine inseamna a te socoti pe tine deopotriva cu cineva si a nu spune despre un lucru bun ”eu l-am facut”. (Nepretuirea de sine este o detasare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie si o impacare cu aceasta atitudine fata de tine si din partea altora. Ea nu are sens decat in constiinta acuta a relatiei tale cu Dumnezeu caci numai in relatie cu El socotesti ca tot ce esti si ce faci datorezi lui Dumnezeu si ca Dumnezeu stie ce face pentru tine si cata silinta ai pus tu sa inmultesti darul ce ti l-a dat. Aceasta iti da o liniste continua, o netulburare de pe urma faptului ca nu esti recunoscut de ceilalti in ce ai tu bun, in valoarea ta. Esti liber si de tine si de parerea celorlalti; il socotesti numai pe Dumnezeu ca judecator drept. Cand iti inchipui ca esti mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevarat mare si mai bogata care este Dumnezeu deci nu mai esti in comunicare cu ea, te-ai ingustat in limitele tale.)

ˇ Spune-mi parinte cum trebuie sa se raspunda unei intrebari trupesti? Presupune ca au venit unii intreband despre purtarea unui razboi si le-am raspuns ca lucrul acesta este o nedreptate, iar Dumnezeu nu ajuta nedreptatii. Deci, daca intreaba cineva despre lucruri trupesti, da-i raspuns adevarat dupa Dumnezeu si nicidecum ocolit si trupesc.

ˇ Cine pune mare pret pe lucrurile lumii socotind nevoia de ele prea apasatoare se tulbura usor cand nu reuseste in ciuda eforturilor sa le obtina, sau le pierde, ori nu-si adauga ceva la ceea ce deja poseda. Astfel se intampla ca n-are pacea pe care o da Hristos care n-a cautat cele trecatoare ale lumii. Mila de oameni pe care a avut-o Hristos si pe care o putem avea de la El si noi, ne face sa dispretuim judecatile cu ei pentru lucrurile lumii caci ne descopera relativizarea lor in comparatie cu valoarea absoluta a sufletului.

ˇ Domnul a zis: ”Tot cel ce nu uraste pe mama, pe copii, ba inca si sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu”. Iar a-si uri cineva sufletul inseamna ca prin nevointa sa-si taie voile sale. Unul ca acesta nu baga de seama catusi de putin in seama cuvintele oamenilor, nici nu cauta sa placa lor ci ia aminte numai si numai la intrebarile lui Dumnezeu si la raspunsurile date lor prin gura sfintilor. Dar cel ce intreaba sa creada ca Dumnezeu pune in gura celui intrebat raspunsul dupa inima lui, caci este scris: ”dea tie Domnul dupa inima ta” (Ps. 19,5)

ˇ Cel strain si sarac de buna voie este cu adevarat tare si s-a ridicat deasupra tuturor putand vietui si fara ele. Si-a descoperit subiectul sau nesfarsit mai de pret decat toate. El este cu adevarat liber si puternic fiind unit cu Tatal Cel Atotputernic si supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu dupa har al Imparatului Suprem.

ˇ O, tu care esti printre oameni si voiesti sa mori lor nu judeca, nu dispretui pe nimeni si nu ramane lipit voii tale caci aceasta inseamna a muri oamenilor aflandu-te printre ei. (Este un paradox: esti alipit de oameni si de lume cand esti alipit voii tale, cand esti egoist. Ţi se pare ca prin aceasta esti stapan peste ceilalti si pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepadarea generoasa de egoism care te deschide oamenilor si tainelor lumii. Slujind intereselor adevarate si eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru ca ai murit vointei proprii de a te folosi de ei in mod egoist. Daruieste-te oamenilor ca sa mori lor, mai bine zis sa mori pornirii de a profita de ei; ai murit in acest caz oamenilor si lumii in ceea ce au superficial dar i-ai descoperit si ii ajuti pe oameni in adancul lor netrecator si tot in acest adanc ti s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemanat mai mare in Dumnezeu. Te unesti cu ei si cu toate in mod real in Dumnezeu; ai inviat pentru toti si toate in Dumnezeu.

ˇ Am carti proprii si gandul imi spune sa le dau manastirii ca sa scap de grija lor odata ce cele deobste ale manastirii se dau fiecaruia ca sa le citeasca. La fel despre haine spune-mi parinte daca trebuie sa fac la fel si ce haine trebuie sa pastrez pentru slabiciunea trupului meu? Daca voiesti sa scapi de ele, bine este sa le dai manastirii caci toate cele ale manastirii sunt ale lui Dumnezeu. Cat priveste hainele de care ai nevoie, tine pentru iarna doua mantale fara maneci, groase si o bluza, iar pentru vara doua mantale usoare si o bluza. Pentru iarna mai tine un cojoc pentru piept in cazul in care va fi tare frig, iar cand nu este frig, culionul si doua haine lungi, una pentru iarna si una pentru vara. De asemenea doua acoperaminte: unul gros si altul subtire. Sa ai o saltea si o perna caci este nevoie de ele. Cat despre mantaua de lana, tine-o si pe ea daca ai nevoie, iar de primesti o haina si ai nevoie de ea, tine-o si da-o in schimb pe cea veche avvei. De n-ai insa nevoie de aceasta, da-o si pe ea avvei.

ˇ Faptul de a muri fata de orice om te face sa te mostenesti cetatea si comorile ei.

ˇ Ceea ce nu e de folos este si pagubitor, iar ceea ce pagubeste trebuie lepadat.

ˇ Ucenicul serios si dornic sa se faca monah se pazeste pe sine de intalniri cu altii caci din ele se nasc dispretul, moleseala, nesupunerea si cumplita indrazneala. De aceea se spune despre avva Ioan Colov ca nu pierdea nicidecum timpul cu astfel de intalniri. Iata, aceasta inseamna a fi fara grija fata de orice om!

ˇ Ce este linistea? Ea consta in a-si aduna cineva mintea oprind-o de la a da si a lua, de la dorinta de a place oamenilor si de la celelalte lucruri vatamatoare. Dar sa stii ca mila este mai mare ca jertfa caci sub masca linistii se poate ajunge foarte usor la mandrie pana ce omul nu s-a castigat pe sine insusi, adica pana ce n-a ajuns fara prihana caci abia atunci se naste in om cu adevarat linistea – cand am purtat crucea.

ˇ Retragerea din relatiile cu ceilalti se recomanda numai celui nesporit duhovniceste pe care aceste relatii il ispitesc.

ˇ Cand omul coboara in smerenie sporeste. Ramanerea in chilia ta te face lucrator pentru ca esti ferit de necazuri iar aflandu-te fara de griji inainte de vreme, vrajmasul iti pregateste mai multa tulburare decat odihna si astfel te va aduce in stare sa spui: ”mai bine nu m-as fi nascut.” Cat priveste stingherirea de catre oameni Parintii au spus: ”Se afla vreun om gemand de moarte care sa ia minte la prieteniile lumii acesteia?” Deci nici tu nu le da si nu primi nimic de la ei si asa se vor instraina de la tine. In privinta slujirii tale de catre frate, de-ti faci ceea ce-ti trebuie prin tine insuti te ajuti pe tine, dar de faci aceasta prin altul, ce prisoseste din osteneala lui o ia acela.

ˇ Daca se intampla ca cineva voieste sa-mi daruiasca un lucru si am nevoie de el dar imi vad inima ca vrea sa-l primeasca din patima ce sa fac? Se intampla aici ca si cu hrana – tu stii ca avem nevoie de hrana in fiecare zi dar nu trebuie sa o primim cu placere si pentru placere. De vom primi multumind lui Dumnezeu Care ne-o da si ocarandu-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face din ea un lucru sfant si o binecuvantare. Astfel, Dumnezeu va alunga patima de la tine.

ˇ Sa nu-ti iei tanar slujitor, ca nu cumva vrajmasul sa starneasca prin el vreo sminteala si sa-ti tulbure cugetul, ca sa te ingrijesti de mancari alese, caci nu vei mai putea sa te ingrijesti numai de tine. Sa nu faci aceasta gandindu-te la odihna trupeasca, ci cugeta la ce e mai bine, la odihna duhovniceasca, caci cu adevarat e mai buna odihna duhovniceasca decat cea trupeasca. Iar daca te gandesti la folosul tanarului, sa nu te invoiesti nici atunci, caci nu este a noastra datoria aceasta, ci a altora, a sfintilor parinti din chinovie. Grijeste-te numai si numai de folosul tau, pazind chipul linistii. Cu oameni cu multe griji si iubitori de materie sa nu-ti placa sa locuiesti, ci locuieste sau singur, sau cu frati neiubitori de materie si de acelasi cuget cu tine. Ca cel ce locuieste cu oamenii iubitori de materie si cu multe griji, vrand-nevrand va face si el tovarasie cu ei si va sluji poruncilor omenesti. Nu te lasa atras in vorbire desarta, nici in oricare alta napasta, ca mania, intristarea, nebunia dupa lucruri pamantesti, frica de sminteala, grija de nasteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleste intalnirile dese cu acestea, ca nu cumva sa te scoata din linistea din chilie si sa te traga in grijile lor. ”Lasa, zice Domnul, pe cei morti sa-si ingroape mortii lor, iar tu vino de urmeaza Mie”. Iar daca si chilia, in care locuiesti, e incarcata cu multe, fugi, nu o cruta, ca nu cumva sa te topesti de dragul ei. Toate sa le faci, toate sa le implinesti, ca sa te poti linisti! Incalzeste-ti inima, sarguind sa te afli in voia lui Dumnezeu si in razboiul nevazut. (Evagrie Ponticul)22

ˇ Daca nu te poti linisti usor in partile tale, grabeste spre instrainarea cu voia si intareste-ti gandul spre ea. Fa-te ca un negutator priceput, care le cearca pe toate cele folositoare linistii si pe toate caile pune stapanire pe cele linistitoare si de folos acestui scop. Te sfatuiesc iarasi: iubeste instrainarea, caci te izbaveste de imprejurarile tinutului tau si te lasa sa te bucuri numai de folosul linistii. Fugi de zabovirile in cetate si rabda cu barbatie pe cele din pustie: ”ca iata, zice Sfantul, m-am departat fugind si m-am salasluit in pustie”. De este cu putinta, in nici un chip sa nu te arati prin cetate. Caci nu vei vedea acolo nimic de folos si nimic bun pentru petrecerea ta. ”Am vazut, zice iarasi Sfantul, faradelege si pricini in cetate”. Asadar cauta locurile netulburate si singuratice si sa nu te infricosezi de ecoul lor. Chiar naluciri de la draci de vei vedea acolo, sa nu te inspaimanti, nici sa fugi, lepadand alergarea ce iti e spre folosul tau. Sa stai pe loc fara frica si vei vedea maririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grija si toata cunostinta spre mantuire. ”Caci am primit, zice fericitul barbat, pe Cel ce ma mantuieste de imputinarea sufletului si de furtuna”. ”Pofta vagabondarii sa nu biruie inima ta, caci vagabondarea impreunata cu pofta strica mintea cea fara de rautate”. Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greseala si stai cu asezamant in chilia ta. (Evagrie Ponticul)22

ˇ Daca ai prieteni, fugi de intalnirile dese cu ei, caci numai intalnindu-te rar cu dansii le vei fi de folos. Iar, daca vezi ca iti vine prin ei vreo vatamare, cu nici un chip nu te mai apropia de dansii. Trebuie sa ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos si de ajutor vietuirii tale. Fugi si de intalnirile cu barbatii rai si razboinici, si cu nici unul din acestia sa nu locuiesti impreuna; ba si de sfaturile lor cele de nimica sa te lepezi. Caci nu locuiesc langa Dumnezeu si nici statornicie n-au. Prietenii tai sa fie barbatii pasnici, fratii duhovnicesti si parintii sfinti; caci pe acestia si Domnul ii numeste asa zicand: ”Mama mea, fratii si parintii mei acestia sunt, care fac voia Tatalui Meu cel din Ceruri”. Cu cei imprastiati de griji multe sa nu te aduni, nici ospatare cu dansii sa nu primesti, ca nu cumva sa te traga in imprastierea lor si sa te departeze de la stiinta linistii. Caci au intr-insii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor si nu primi socotintele inimii lor, caci sunt cu adevarat pagubitoare. Spre credinciosii pamantului sa fie osteneala si dorinta inimii tale si spre ravna lor de-a plange. ”Caci ochii mei, zice, spre credinciosii pamantului, ca sa sada ei impreuna cu mine”. Iar daca cineva dintre cei ce vietuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine sa te pofteasca la masa si vrei sa te duci, du-te, insa de graba sa te intorci la chilia ta. De este cu putinta, afara de chilie sa nu dormi niciodata, ca de-a-pururi sa ramana cu tine harul linistii si vei avea intr-insa neimpiedicata slujirea jertfei tale. (Evagrie Ponticul)22

ˇ Asezandu-te in chilia ta, aduna-ti mintea si gandeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, intelege intamplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atat a placerii cat si a straduintei, ca sa poti sa ramai nestramutat in aceeasi hotarare a linistii si sa nu slabesti. Muta-ti gandul si la starea cea din iad, gandeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, in ce tacere prea amara? Sau in ce cumplita suspinare? In ce mare spaima si framantare? Sau in ce asteptare? Gandeste-te la durerea sufletului cea neincetata, la lacrimile sufletesti fara sfarsit. Muta-ti apoi gandul la ziua invierii si la infatisarea inaintea lui Dumnezeu. Inchipuieste-ti scaunul acela infricosat si cutremurator. Adu la mijloc cele ce asteapta pe pacatosi: Rusinea inaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos insusi, a ingerilor, a Arhanghelilor, a Stapanilor si a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, sarpele cel mare, intunericul si peste toate acestea plangerea si scrasnirea dintilor, spaimele, chinurile. Gandeste-te apoi si la bunatatile ce ii asteapta pe drepti: indraznirea cea catre Dumnezeu Tatal si catre Iisus Hristos, catre ingeri, Arhangheli, Stapanii, impreuna cu tot poporul Imparatiei si cu darurile ei: bucuria si fericirea. Adu in tine amintirea acestora amandoua si plange si suspina pentru soarta pacatosilor, imbraca vederea ta cu lacrimi de frica sa nu fii si tu printre dansii. Iar de bunatatile ce asteapta pe drepti bucura-te si te veseleste. Sarguieste-te sa te invrednicesti de partea acestora si sa te izbavesti de osanda acelora. Sa nu uiti de acestea, fie ca te afli in chilie, fie afara s nicidecum sa nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel putin printr-aceasta sa scapi de gandurile spurcate si pagubitoare. (Evagrie Ponticul)22

ˇ Sa fugim de vietuirea in orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit intre pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut in pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei imbracati in haine de matase, si au ales sa petreaca in aer liber cei ce aveau case impodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute in nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii in stramtoare. (Nil Ascetul)22

ˇ Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? ”Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor”. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedica adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)22

ˇ Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curand din tulburari, sa se indeletniceasca cu linistirea si sa nu improspateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sarguinta sa le fie spre a sterge vechile inchipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curand, caci amintirea, luandu-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace in ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai inainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe langa osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gandurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care il necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste intinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care ii intarata si sa fuga de impreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, imbratisand singuratatea, maica intelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi in mrejile din care socotesc ca au scapat, cand se grabesc sa petreaca in lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea castigata cu multa sarguinta, prin indeletniciri urate si sa le improspateze amintirile relelor savarsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curand de pacat se aseamana cu trupul care a inceput sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej intamplator i se face pricina de-a recadea in boala, nefiind inca destul de intremat in putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, incat e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atatata de imprastierea in tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, inainte de ce a dobandit deprinderea desavarsita a virtutii, in tulburarile lumii, ci sa fuga cat mai departe, asezandu-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur imprejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze in poarta ca Lot, ramanand plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa inceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: ”Cand voi iesi din cetate si voi intinde mainile mele, vor inceta vocile”. Caci atunci vine desavarsita linistire, cand nu numai faptele, ci si amintirile lor inceteaza, dand sufletului timp sa poata vedea chipurile intiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici intiparirile de mai inainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face in chip necesar mai grea, acestea castigand tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui rau in curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia raului, mai pastrand in ea doar cateva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotand apa din locul in care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple indata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamantul fara osteneala, apa ramasa ducandu-le la vale de la sine si lasandu-le pamantul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, cand simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar cand acestea trimit inauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se starni, din lipsa intalnirilor dese, dar strecurandu-se pe nebagate de seama se intaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22

ˇ De asemenea pamantul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor ii opreste sa rasara. Dar in sanul lui se intind radacinile tot mai adanci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli indata, atunci cand le va ingadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, impiedicate de lipsa intalnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescand in liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facandu-le razboiul greu si primejdios celor care la inceput n-au avut grija de lupta impotriva lor. (Nil Ascetul)22

ˇ De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit impreuna vietuire cu cei multi, cunoscand ca impreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decat ciuma. De aceea, neluand nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de imprastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia in muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavand pentru astampararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, implinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiasi vietuire, primind de la invatatorul sau, pe langa alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind in pustia Iordanului, manca agurida si miere salbatica, aratand celor multi ca nu e greu sa implineasca trebuinta trupului si osandindu-i pentru desfatarile incarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege in chip general, randuind ca omul sa ingrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai inainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci ingrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede in harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)22

ˇ Si scurt vorbind, toti sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o, ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului si umblau in piei de oi si de capre, lipsiti, stramtorati, necajiti, fugind de naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care covarsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai mica decat cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niste uneltitori si s-au increzut in fiare, ca in niste prieteni. Caci acelea nu invata pacatul, iar de virtute se minuneaza si o cinstesc. Asa de pilda oamenii au dat pierzarii pe Daniil, dar l-au scapat leii, pazind ei pe cel osandit in chip nedrept din pizma, ca si dreptatea batjocorita de oameni; in felul acesta au rostit ei judecata cea dreapta cu privire la cel osandit pe nedrept. Astfel virtutea barbatului s-a facut oamenilor pricina de pizma si de dusmanie, iar fiarelor prilej de sfiala si de cinste. In cate fiinte a fost semanata dorinta dupa mai bine! (Nil Ascetul)22

ˇ Sa ravnim virtutile sfintilor si, desfacandu-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor in pustie, care nu aude racnetele manatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pana acum sa poarte poveri, injugandu-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricat s-ar impotrivi cei ce ii sunt stapani nu prin fire, ci si-au castigat stapanirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, ”ca Domnul are trebuinta de el”. Si indata il vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi impodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvantului; sau, fiind slobozit sa se intoarca in stravechile imasuri ale Cuvantului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce inseamna a ramanea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste intrebarea cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu in pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas pamantul sarat, stiut fiind ca pamantul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea verdetei? Intelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi este in stare sa caute cuprinsul contemplatiei in cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22

ˇ Ţine de sufletul desavarsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios sa se chinuiasca cu ele. Caci despre sufletul desavarsit s-a spus ca este ”un crin in mijlocul maracinilor”. Aceasta il arata vietuind fara griji intre cei apasati de multe griji. Caci crinul si in Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se osteneste, zice, nici nu toarce, si e imbracat intr-o slava mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multa grija pentru cele trupesti se zice: ”Toata viata necredinciosului e inecata in grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios lucru sa intindem cat tine viata grija pentru cele trupesti si sa nu aratam nici o sarguinta pentru cele viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are atata putinta de crestere incat nu-i ajunge toata viata pentru desavarsirea lui, sau sa nu-i inchinam nici macar o vreme cat de scurta sau, daca ni se pare ca-i inchinam putina, sa o facem aceasta fara vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata lucrurilor vazute. In felul acesta noi patimim ceea ce patimesc cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urate dintre femeile stricate care, in lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, indreptand prin tot felul de fainuri uratenia lor. Caci odata ce am fost biruiti de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea uraciunea materiei, fiind inselati de patima. (Nil Ascetul)22

ˇ Bine este dar sa ramanem intre hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfarsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala in jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)22

ˇ Cel ce vrea sa strabata marea spirituala rabda indelung, cugeta smerit, vegheaza si se infraneaza. De se va sili sa treaca fara acestea patru, se va tulbura cu inima. Linistirea e retinerea de la rele, iar de-si va lua cineva cu sine si cele patru virtuti, pe langa rugaciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepatimire. Nu se poate linisti mintea fara trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fara linistire si rugaciune. (Marcu Ascetul)22

ˇ Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii ii este ii este ca un acoperamant, care il impovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotararile judecatii sale. Deci in toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

ˇ Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gandurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile amintirii, iar pe cele intunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci cand marea e linistita, pescarii vad pana in adancuri, incat nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar cand e tulburata de vanturi, ascunde in negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut cand e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se intampla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci cand dintr-o manie nedreapta se tulbura adancul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22

ˇ Cea dintai virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mania cea dupa fire, care se impotriveste oricarui atac incercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas in om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22